Proiectul POCU/73/6/6/107134 QualForm – Asigurarea CALităţii educației prin FORMare profesională continuă, are drept obiective creșterea calității activității didactice și a celei manageriale în școlile defavorizate din cadrul regiunilor de implementare - județele Gorj și Dolj.

Acest deziderat este pus în practică cu ajutorul unei diversități de activități care au atât continuitate cât și frecvență constantă, fiind organizate sesiuni de informare, sesiuni de mentorat și coaching sau seminarii de schimb de bune practici.

Pe parcursul discuțiilor prilejuite de către Seminarul de schimb de bune practici în asigurarea calității educației incluzive și în facilitarea dialogului școală-familie-comunitate care a avut loc în cadrul proiectului în data de 21 octombrie 2018, la sediul Școlii Gimnaziale Țânțăreni, localitatea Țânțăreni, s-a pus în discuție tema - MOTIVAREA ÎNVĂȚĂRII.

 

Participanții și-au exprimat o serie de opinii care s-au centrat pe importanța problematicii motivației și a procesului de motivare în cazul elevilor, tema fiind considerată extrem de actuală de către majoritatea acestora. Au fost puse în discuție cazuri concrete în care elevii au avut nevoie de implicarea și tactul pedagogic al profesorilor pentru a-și putea optimiza procesul de motivare. Soluțiile găsite au reprezentat un schimb prețios de informații pentru participanți, aceștia identificând oportunități noi de rezolvare practică a problemelor expuse.

Motivația pentru învățare este un proces complex, dar neunitar, pentru care s-au propus constructe teoretice diferite, atât prin conținut, cât și prin modalitățilede măsurare.

Din multitudinea de definiții existente despre motivație, se poate lua în considerare următoarea:Motivatia se defineste drept: un ansamblu de experiențe subiective, de origine intrinsecă sau extrinsecă, prin care putem explica debutul, direcția, intensitatea și persistența unui comportament îndreptat spre un scop.

Din acest enunț se desprinde o caracteristică de bază a motivației: existența unui scop de atins.

Din perspectiva procesului didactic, al percepției elevilor, definirea corespunzătoare a motivației presupune răspunsul la întrebări precum:

 „Pot eu să rezolv această sarcină?”(unde contează problematica abilității/capacității);

 „Vreau eu să rezolv această sarcină?”(unde contează valoarea pe care elevii o conferă sarcinii de învățare și interesul arătat de ei pentru activitate);

 „Ce trebuie să fac pentru a rezolva cu succes această sarcină?”(despre cum ajung elevii să își monitorizeze și să își regleze experiențele lor de învățare).

Măsura în care motivația este sau nu prezentă în prim planul activității psihice a unui elev determină orientarea și susținerea pentru majoritatea proceselor mentale conștiente ale unui individ. De exemplu, un elev motivat pentru activitatea de învățare poate fi recunoscut după următoarele caracteristici: este profund implicat în sarcinile de învățare, se autocontrolează prin raportare la finalități pe care le conștientizează cu claritate, îşi autoreglează permanent activitatea de învăţare, dispune de o mare capacitate de mobilizare a efortului de învăţare, are tendinţa de a opera în mod constant transferul a ceea ce a învăţat de la un domeniu la altul și de a împărtăși în mod natural rezultatul procesului de învățare cu alți

Formele motivaţiei, importante pentru activitatea de învăţăre, sunt cele care fac referire la natura conținutului motivației:

-  Motivatia intrinsecã care se referã la acele motive interne care sunt satisfãcute direct, prin îndeplinirea acţiunii de învãţare (ex: dorinţa de a cunoaşte un anumit lucru, curiozitatea personalã, s.a.).

-  Motivaţia extrinsecă  este generatã de dorinţa de a evita o pedeapsã, ori dorinţa de a obţine o recompensã din partea altei persoane. Asemenea motive sunt satisfãcute indirect prin intermediul activitãţii de învãţare, spre deosebire de motivele intrinseci, a cãror satisfacere se realizeazã direct, prin aceastã activitate.

În mod real, activitatea de învãţare este motivatã atât pe plan intrinsec, cât și extrinsec. S-a constatat însã cã învăţarea este mult mai productivã atunci când un elev  ajunge sã înveţe din plãcere, din interes cognitiv pentru un anumit obiect de studiu, deci atunci când este motivatã extrinsec.

Unele motivele intrinseci au caracter primar, fiind legate de satisfacerea nevoilor bazale ale fiinţei umane, altele au un caracter secundar, fiind derivate din motive extrinseci, prin interiorizarea lor. De exemplu, la vârste mici, motivaţia învãţãrii este predominant extrinsecã, întrucât copilul învață, mai mult, din dorința de a face plãcere familiei sau de a câstiga simpatia învãţãtoarei (dorinta de afiliere), din obişnuinţa de a se supune unor cerinţe si unor obligaţii formulate de cãtre adulţi (tendinţa cu caracter normativ), ori din “ambiţia” de a fi premiant școlar- de a-i fi recunoscute meritele pe acest plan. Este însã posibil ca, în timp, aceste motive extrinseci  sã conducã la o “descoperire” de cãtre copil a caracterului interesant al obiectului de studiu si acest fapt sã contribuie la apariţia motivaţiei intrinseci. Orientarea către un nivel superior de competență, dorinţa de a deveni un bun specialist pot si ele sã contribuie la transformarea motivaţiei extrinseci iniţiale, în motivaţie intrinsecã a învãţãrii. Exemplul personal pe care îl poate oferi profesorul, părinții sau persoanele apropiate copilului poate fi un factor important pentru transformarea motivaţiei extrinseci în motivaţie intrinsecã a învãţãrii. Capacitatea cadrelor didactice de a construi o atmosferă în cadrul lecțiilor, care pune accentul pe efervescența intelectuală și de a stimula copii prin senzația că se află în permanență într-un progres continuu, sunt de asemenea elemente care pot transforma motivația extrinsecă într-una preponderent intrisecă.

Studiile au evidențiat faptul că randamentul superior al elevilor a fost asociat în timp cu un nivel înalt de motivare în ceea ce privește rezultatele superioare.

Astfel factorii motivaționali reprezintă predictori mai buni

Pe termen lung, motivaţia obţinerii unor realizări de nivel superior tinde să se asocieze cu un randament superior. De aceea, factorul motivaţional este considerat un mai bun predictor al succesului, decât măsurarea aptitudinilor.

Prin urmare motivatia are rol important in invatare, intrucat, determină o intensificare a eforturilor depuse de elevi, o mai bună concentrare a atenţiei, o mai mare rapiditate de lucru. Intensificând învățarea, ea influențează capacitatea de memorare, sub aspectul volumului de informații reținute.

În procesul de motivare al elevilor, profesorii se pot sprijini pe 3 tipuri de impulsuri motivaţionale fundamentale pentru activitatea de învăţare:

1. Impulsul  afiliativ care corespunde nevoii pe care o resinte omul, îndeosebi în copilărie,  de a  beneficia de afecţiunea, preţuirea şi aprobarea din partea unei persoane sau a unui grup cu care se identifică la un moment dat. La vârstele mici, aceste persoane sunt părinţii; treptat, acest impuls de transfera asupra unor profesori si asupra unor prieteni; în preadolescenţă, el scade în intensitate şi e reorientat de la părinţi spre colegi de aceeaşi vârstă.

Profesorul trebuie sa castige simpatia, aprobarea si preţuirea elevului.  Mulţi elevi indragesc o disciplină de studiu, pornind de la atracţia fata de un profesor, care i-a fascinat prin personalitatea sa şi cu care au simţit nevoia să se identifice. Preţuirea pentru persoana care preda o materie se transfera asupra obiectului de studiu.  Aceasta capacitate de a trezi motivaţia elevilor reprezintă semnul sigur al talentului pedagogic, aspect care face separaţia între profesorii cu vocaţie si cei fara. Profesorii care reuşesc să trezească în sufletul elevilor respectul, admiraţia şi dorinţa de a beneficia de simpatia lor, au 2 caracteristici majore.

-  Are o autoritate reală în fața elevilor prin anumite calităţi personale: competenţă, moralitate, flexibilitate în gândire şi consecvenţă. Este greu de crezut că un profesor se va bucura o autoritate reală în faţa elevilor săi, daca acestia îl percep ca fiind incompetent, o persoană imorală, incapabil  să iasă din limitele strâmte ale unor regulamente şi reguli (“capetele pătrate”), inconsecvent, care astăzi laudă pentru un lucru, iar mâine, pentru acelaşi lucru, pedepsesc.

-  Este o persoană capabilă de căldură afectivă, plină de disponibilitate în a oferi oricând un suport afectiv şi un ajutor dezinteresat oricărui elev. Prin acest fel de a fi, ei îndeplinesc rolul  de suport afectiv al unui părinte şi este posibil ca la nivelul inconştientului, la un moment dat, elevii să-i tranfere acest rol profesorului.

2. Impulsul de autoafirmare exprimă dorinţa oricărui om de a ajunge la o puternică afirmare a eu-lui şi la o anumită situaţie socială care să-i confere sentimentul respectului de sine. De obicei, o asemenea dorinţă este însoţită de o stare de anxietate, generată de teama de “a nu reuşi”, ori de teama de a pierde situaţia socială vizată, ca urmare a unui eventual eşec. O asemenea stare de anxietate poate să demobilizeze. Pentru a o reduce şi pentru a induce elevilor sentimentul mobilizator al reuşitei sigure, un profesor trebuie să posede anumite trăsuri de personalitate si un anumit stil de lucru.

Ca personalitate, trebuie să fie perceput ca o persoană cu un înalt grad de organizare interioară , capabilă să insufle certitudinea că “ştie ce are făcut”.  Un profesor perceput ca fiind şovăielnic, fără experienţa, va spori elevului incertitudinea reuşitei şi va accentua anxietatea lui.

Ca stil de lucru, profesorul perceput ca fiind disponibil sa acorde ajutor este cel care : comunică elevilor cu claritate şi corectitudine performanţele de atins pentru ca reuşita să fie sigură; cunoaşte exact care sunt aceste performanţe si ii  dă copilului sentimentul că nu îi cer lucruri inutile; pune un diagnostic precis  asupra nivelului de performanţă pe care copilul l-a atins şi îi comunică obiectiv si permanent “unde se află” şi ce mai are de realizat; îl învaţă procedeele prin care poate depăşi dificultăţile de moment,  pentru a atinge performanţele vizate.

3. Impulsul cognitiv corespunde trebuinţei de a cunoaşte lucruri noi, de a înţelege, de a formula şi de a rezolva probleme. Orice fiinţă umană normală manifestă curiozitate faţă de lucrurile noi si este dispus să le acorde mai multă sau mai puţină atenţie, cand, după primele explorări, constată că ele răspund trebuinţelor sale. Curiozitatea se declanşează mai ales atunci când lucrurile se prezintă într-o manieră problematizatoare, generatoare de conflict cognitiv între ceea ce părea a fi cunoscut si noi fapte care probează insuficienţa vechilor informaţii. Impulsul cognitiv include o componentă afectivă, legată de plăcerea întâlnirii cu domeniul preferat de cunoaştere si o componentă atitudinală , concretizată  într-un ansamblu de idei cu privire la domeniul respectiv, care de cele mai multe ori, sunt rezultatul unor experienţe anterioare, care poate să intensifice sau să inhibe învăţarea.

Atitudinea cu care un elev abordează o nouă disciplină școlară este foarte importantă  pentru motivaţia învăţării ei.

Iniţial, elevii pot adopta atitudini neutre sau pozitive, privind utilitatea, dificultatea, caracterul mai mult sau mai puţin interesant al acesteia, uneori  preconcepute  prin preluarea unor idei de la alţi colegi mai mari, de la părinţi, fraţi sau din “folclorul” şcolii. 

Pentru a creea încă de la început o atitudine favorabila fata de disciplina pe care o pred, profesorii trebuie ca in primele lecții, când prezinta  disciplina, sa insiste pe argumente de tipul: utilitate socială, satisfacțiile  pe care le poate aduce studierea ei, problemele de viată pe care le poate servi. Faptul ca continua sa fie foarte răspândită printre elevi convingerea că multe lucruri studiate in şcoală sunt inutile, pe care trebuie să le înveţe de nevoie, arată că nu întotdeauna profesorii au acordat importanța cuvenită inducerii unei atitudini favorabile care sa declanșeze motivația de a studia disciplina respectiva.

Odată obținută, atitudinea favorabilă faţă de o disciplină şcolară trebuie păstrată.  Esențial pentru menținerea acestui interes sunt atmosfera din timpul lecţiilor şi climat de “efervescenţă intelectuală” , precum si întreţinerea sentimentului elevilor că progresează permanent în cunoaşterea domeniului respectiv, că nu pierd timpul şi nu bat pasul pe loc. Primul aspect este legat de capacitatea profesorului de a propune permanent probleme interesante, cu un oarecare grad de dificultate şi totuşi accesibile, la soluţionarea cărora elevii sunt antrenaţi să participe în mod activ, iar al doilea aspect presupune evaluări permanente, comunicarea progresului înregistrat si practicarea unei “pedagogii a succesului” pentru care orice progres al unui elev în realizarea sarcinilor de învătare, oricât de mic, este imediat sesizat, lăudat şi utilizat în inducerea încrederii în posibilitatea de a se obţine pe viitor satisfacţii similare.

Strategiile de predare cele mai viabile care au în vedere captarea atenției și trezirea interesului presupun utilizarea unor procedee precum:

Ø Procedeul motivării prin introducerea unor activităţi cu caracter de joc.

Ø Procedeul inducerii stărilor de competiţie sau de cooperare.

Ø Utilizarea problemelor şi a situaţiilor problemă.

Ø Motivarea prin mărirea valenţelor afective ale activităţilor.

Ø Motivarea prin evidenţierea performanţelor şcolare care urmează să fie atinse.

Acestea trebuie utilizate în mod personalizat de către fiecare cadru didactic, pentru a se putea optimiza cât mai bine activitatea depusă cu elevii.

Seminariile de schimb de bune practici din cadrul Proiectului POCU/73/6/6/107134 QualForm – Asigurarea CALităţii educației prin FORMare profesională continuă oferă posibilitatea pentru participanți de a-și lărgi orizontul profesional, de a evolua profesional prin conectarea la teme de mare interes practic pentru activitatea didactică modernă.