Societatea contemporană este dominată de revoluţia ştiinţifică şi tehnică, ce se impune prin amploare şi profunzime, influenţând toate elementele forţelor de producţie şi toate ramurile şi domeniile de activitate.
Condiţiile societăţii contemporane, dezvoltarea în ritm rapid a ştiinţei şi tehnicii, amplificarea şi derularea tot mai accelerată a vieţii, impun ca exigenţele faţă de pregătirea omului să sporească în mod considerabil.
Educaţia îşi extinde acţiunea la dimensiunile întregii societăţi, prin canalele sociale, propulsându-se o cantitate tot mai mare de informaţie şi toţi factorii sociali dobândind capacităţi educative. Educaţia se extinde şi se diversifică de-a lungul întregii vieţi a omului, devenind o educaţie permanentă.
Educaţia contemporană este o educaţie universală, caracterizată prin complexitate si globalitate, concepută într-o viziune holistă şi prospectivă, cu sublinierea permanenţei ei.
Complexitatea educaţiei este evidentă prin universalitatea şi permanenţa ei.
Lumea contemporană se străduieşte cu rezultate evidenţe să devină, din ce in ce mai mult o lume unitară.Anticiparea viitorului într-o perspectivă ştiintifică constituie o necesitate a omului contemporan, pentru a găsi soluţii concrete şi rapide în rezolvarea multiplelor probleme pe care le ridică viaţa.
Dacă trecutul explică viitorul, apoi viitorul este raţiunea de a fi a prezentului.Grigore Moisil spunea că”o societate nu este bună azi, dacă ieri nu s-a gândit la mâine”
Întrucât viitorul se construieste pe baza trecutului, se impune reconsiderarea valorilor esenţiale si permanente ale trecutului, reactualizate şi îmbogăţite în prezent.
Toate acestea justifică înarmarea omului contemporan cu o viziune prospectivă, cu capacitatea de a descifra viitorul.Prin însăşi vocatia ei, educaţia este o activitate anticipativă, ea pregătind omul de azi pentru ziua de mâine.
Pentru a satisface cererea generală de educaţie în scopul de a-i da omului o pregătire astfel încât să facă faţă la noile condiţii şi la noile cerinţe ale societăţii moderne, educaţia se dezvoltă şi se diversifică, îmbogăţindu-se cu noi conţinuturi şi dobândind noi orientări.Astfel, provocările lumii contemporane au implicaţii evidente in domeniul educaţiei.
Condiţiile societăţii contemporane produc mutaţii frecvente în toate sectoarele vieţii, obligând omul contemporan la o permanentă adaptare.
În condiţiile dezvoltării accelerate a ştiinţei şi tehnicii, a unor frecvente mutaţii, capacitatea de adaptare rapidă la noile situaţii devine una dintre calităţile principale ale omului modern.
Educaţia, inclusiv cea din învăţământul preşcolar, trebuie să ţină seama de tendinţele si direcţiile de evoluţie ale societăţii contemporane, să-şi racordeze politica educaţională la cerinţele social-economice prezente şi viitoare, restructurându-şi permanent obiectivele, conţinuturile şi metodologia pentru:
-pregătirea copiilor şi a tineretului în vederea impactului cu tehnologia modernă;
-centrarea educaţiei pe copil, ajungând în învătământul preşcolar la programe diversificate si individualizate;
-punerea accentului pe rolul formativ al grădiniţei de copii;
-asigurarea continuităţii între grădiniţă şi şcoală prin activizarea grupei de pregătire pentru şcoală si prin accentuarea socializării preşcolarilor;
-extinderea mobilitătii şi flexibilităţii învăţământului preşcolar prin introducerea unor activităţi optionale;
-asigurarea şanselor de instruire pentru toţi copiii, fără nici un fel de discriminare.(L. Ciolan,2002)
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, Ph.Coombs si Ahmed(1974) au structurat ansamblul activităţilor de instruire şi educaţie in trei forme principale:
a) educaţia formală, care cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor organizate şi sistematice desfăşurate în cadrul unor instituţii specializate, cu scopul formării si dezvoltării personalităţii umane;
b) educaţia nonformală, care cuprinde totalitatea acţiunilor şi influenţelor organizate in mod sistematic, în afara sistemului formal de educaţie(acţiuni şi influenţe extraşcolare);
c) educaţia informală, care cuprinde totalitatea influenţelor sociale neintenţionate, eterogene si difuze, prin care fiecare persoana dobândeşte cunoştinţe, deprinderi şi abilităti din experienţele sale zilnice.
Principiul educaţiei permanente a determinat si determină în continuare o reconsiderare a întregii concepţii cu privire la educaţie si instrucţie.În condiţiile societătii contemporane si mai ales ale societăţii viitoare, instituţiile educaţionale(preşcolare şi şcolare) trebuie să-i pregătească pe copii şi pe tineri pentru învăţarea continuă, pentru autoeducaţie si autoinstruire.Aceste deziderate reprezintă condiţia esenţială pentru înlesnirea perfecţionării continue a indivizilor, pentru schimbarea eficienţă a profesiei si pentru reconversia profesională, impuse de dinamica tot mai accelerată a profesiunilor în societatea postindustrială.
Educaţia permanentă nu se referă însă numai la învăţarea continuă în vederea pregătirii si perfecţionării omului pentru profesie, ci ea priveşte omul în totalitatea atribuţiilor sale(N.Oprescu,1998).Educaţia permanentă vizează ,pe ansamblu, dezvoltarea şi modelarea continuă a personalităţii umane, fenomene ce presupun autoeducaţie, autoinstruire şi autoformare.
Pregătirea copilului pentru învăţarea continuă ,şi deci pentru educaţia permanentă, începe şi trebuie să înceapă de la nivelul grădiniţei.Aici copilul preşcolar îsi formează în cadrul jocurilor didactice, primele comportamente intelectuale, afective si voliţionale.În tot mai multe grădiniţe din ţara noastră se învaţă în spiritual educaţiei permanente,,instrumentele de comunicare”-limbile străine.De asemenea, a început să se acrediteze şi ideea unui început de alfabetizare(citit-scris), fapt ce rezultă din structura ciclurilor curriculare din învătământul nostru, în care ciclul achiziţiilor fundamentale include grupa pregătitoare a grădiniţei şi clasele I-II.Totodată, în cadrul poveştilor, copiii sunt introduşi într-o lume fantastică cu conţinut ştiinţific, într-o realitate imaginată pentru viitor, dar ea fiind o realitate posibilă.
Pe de altă parte, jocurile didactice(cu teme simbolice sau de construcţii) îi pun pe copiii preşcolari în situaţia de a-şi asuma roluri dintre ocupaţiile adulţilor(mamă, doctor, vânzător, aviator etc) şi de a se integra, cu toată seriozitatea, in rolul asumat.În acest fel, copilul preşcolar cunoaşte lumea şi se integrează în situaţiile şi interelaţiile adulţilor.
În strânsă legătură cu problematica educaţiei permanente, procesul de accelerare a schimbărilor din societatea contemporană impune abordarea educaţiei şi a autoeducaţiei şi din perspective exigenţelor viitorului.În sens prospectiv, menirea instituţiilor preşcolare si şcolare este aceea de a-l învăta pe copil si tânăr, să-şi decidă viitorul contribuind, în egală măsură, la dezvoltarea celorlalţi şi la propria dezvoltare.
Anticiparea viitorului, într-o perspectivă şţiintifică, reprezintă o necesitate a omului contemporan pentru ca el să găsească soluţii eficiente în rezolvarea problemelor cu care se confruntă.Prin urmare, se pune tot mai acut problema reconceperii educaţiei într-o manieră prospectiva.Unii pedagogi contemporani, printre care se numără si J.Delors, au ajuns la concluzia că educaţia trebuie organizată în jurul a patru piloni ai cunoaşterii:
a) a învăta să ştii (dobândirea instrumentelor cunoaşterii);
b) a învăţa să faci (relaţionarea cu mediul înconjurător);
c) a învăta să trăieşti împreună cu alţii(cooperarea si participarea la activităţile umane);
d) a învăţa să fii, care rezultă din primele trei elemente enumerate mai sus.
În concluzie, există în prezent două principii fundamentale care stau la baza procesului de educaţie şi instrucţie:principiul educaţiei permanente şi principiul orientării prospective a educaţiei.
Educaţia timpurie
Conceptul de educaţie timpurie se referă la două dimensiuni esenţiale:a)începerea preocupărilor educaţionale de la vârstele mici, şi implicarea familiei şi a comunităţii în educarea copilului mic si preşcolar.
Pe ansamblu, educaţia timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare şi dezvoltare a copilului şi la nivelul familiei.
Implementarea unui program naţional de educaţie pentru vârstele timpurii se întemeiază pe o serie de argumente teoretice şi practice.Cele mai semnificative sunt:
-Perioadele vârstelor mici constituie baza dezvoltării personalităţii.
-Problema formării personalităţii trebuie pusă astăzi în termeni noi, mult mai largi, mai bogaţi şi mai diverşi, pentru a depăşi încadrarea trăsăturilor ei în tipare preconcepute. Copilul de astăzi nu mai încape în tiparele moştenite din secolele trecute.
-Personalitatea copilului trebuie cunoscută încă de la naştere, pentru a-i găsi încă de la început modalităţile corespunzătoare de formare şi îndrumare a ei.
-În primii ani de viaţă se pune temelia personalităţii, mai târziu e mai greu să corectezi unele deprinderi şi obişnuinţe negative care s-au format, decât să le formezi de la început în mod corect.
-Teza cum că, în primii ani de viaţă, educaţia trebuie să constea doar în îngrijirea biologică a copilului este depăşită.Din asemenea motive, prima experienţă pe care o dobândeşte copilul trebuie cunoscută, îmbogăţită, dirijată.
-Depistarea cât mai timpurie a copiilor dotaţi şi supradotaţi se impune ca o cerinţă a epocii moderne, pentru dirijarea formării personalităţii lor.
În lumea contemporană există numeroase programe educative pentru vârstele timpurii.La baza tuturor acestor programe se află deja în derulare, trei categorii de principii generale:
a) Principii sociale: determină şi structurează intervenţia educativă timpurie asupra copilului.Aceste principii rezultă dintr-o serie de documente internaţionale cum ar fi: Convenţia cu privire la drepturile copilului; Declaraţia Conferinţei Mondiale de la Jomtien, cu privire la,,Educaţia pentru toţi”;Declaraţia Conferinţei de la Salamanca, cu privire la realizarea şcolii de tip incluziv.
Din cele trei documente internaţionale putem deduce câteva direcţii şi recomandări esenţiale pentru educaţie,şi anume:
- perspectiva de abordare a copilului, în sensul că acesta necesită îngrijire şi atenţie din partea întregii societăţi;
- respectarea copilului indiferent de problemele de învăţare pe care le are;
- educaţie pentru toţi copiii, fără deosebire de gen, rasă, limbă şi religie sau alte criterii;
- implicarea familiei şi a comunităţii în decizia şi acţiunea educativă;
- politici educative de responsabilizare, care să asigure o responsabilitate socială plenară pentru creşterea si educaţia tinerei generaţii.
b) Principiile care guvernează dezvoltarea şi învăţarea la vârstele mici:
Printre aceste principii, care se referă la dezvoltarea şi învăţarea copilului de vârstă timpurie,putem aminti:
a) dezvoltarea copilului este în strânsă dependenţa cu mediul încă din momentul concepţiei;
b) copilul se naşte cu potenţialităţi virtuale de dezvoltare, învăţare şi comunicare;
c) dezvoltarea copilului survine întotdeauna în strânsă interdependenţa cu relaţiile acestuia, cu obiectivele din lumea înconjurătoare, cu ceilalţi oameni şi cu sine însuşi;
d) în procesul dezvoltării personalităţii copilului, activitatea de învăţare este fundamentată pe toate planurile:fizic, cognitiv, spiritual, emoţional,
social si al comunicării;
e) deşi există secvenţe de învăţare şi stadii de învăţare recunoscute, putem vorbi de o mare varietate individuală şi socială determinată de rata diferită a dezvoltării, de ritmul si stilul de învăţare;
f) identificarea şi promovarea unor forme variate de învăţare legate de cultură, care să fie recunoscute, ca frecvenţe şi activităţi ce facilitează învăţarea;
g) învăţarea efectivă este determinată de interacţiunea copilului cu oamenii si obiectele din mediul ambient, fapt care presupune rolul adultului în sprijinirea învăţării la copil, prin răspunsuri afective, empatie si promovarea unor activitaţi corespunzătoare;
h) recunoaşterea copilului ca participant activ la propria sa formare se leagă de dezvoltarea construcţiei, cunoaşterii lumii şi a cunoaşterii de sine;
i) fiecare copil aparţine unui context socio-cultural de care educaţia trebuie să ţină seamă;
j) sprijinirea familiei pentru creşterea şi educarea copilului se acordă copilului prin crearea unor condiţii favorabile de dezvoltare;
k) întrucât mediul prezintă o importanţă deosebită în promovarea învăţării eficiente, intervenţiile educative trebuie să aibă ca obiectiv îmbunătăţirea mediului în care se dezvoltă copilul;
l) dacă focalizăm sprijinul educativ pe familie, sănătate si condiţiile de sănătate în comunitate, atunci se realizează premisele unor politici educaţionale care să prevină apariţia situaţiilor de risc în copilărie.
c) Principiile operationale. Programele de educaţie timpurie trebuie să ţină seama şi de unele reguli, norme şi valori cu caracter operaţional. Printre cele mai importante se numără:
a) întotdeauna se va porni de la ceea ce există, se va cunoaşte bine realitatea educaţională a vârstelor mici si pe această realitate se va construi;
b) baza teoretică să fie solid argumentată;
c) programele de educaţie timpurie trebuie să fie flexibile;)
d) familia trebuie să devină un partener activ în întreaga dezvoltare a copilului;
e) comunitatea trebuie să se implice activ în dezvoltarea programelor de educaţie timpurie;
f) programele de educaţie timpurie trebuie să aibă în vedere înţelegerea mediului larg şi să promoveze echitatea de acces;
g) ele trebuie să reflecte diversitatea şi să permită utilizarea unor strategii variate;
h) aceste programe trebuie să asigure creşterea calităţii educaţiei,să fie rentabile în privinţa costurilor efective şi să permită obţinerea de beneficii susţinute.
În concluzie, programele de educaţie timpurie vor duce la creşterea calităţii educaţiei timpurii, la prevenirea apariţiei situaţiilor de risc şi construirea condiţiilor de dezvoltare optimală a capacităţilor instrumentale ale copiilor.