În vremurile moderne părerile oamenilor despre educaţie sunt împărţite. Nu este o părere general împărtăşită despre ceea ce tinerii ar trebui să înveţe, atât în relaţie cu virtuţile morale dar şi cu succesul în viaţă. Nu este clar nici dacă educaţia ar trebui să fie mai degrabă preocupată cu dezvoltarea intelectului sau a caracterului. Evenimentele contemporane au făcut problema şi mai dificilă şi nu este cert dacă educaţia ar trebui să fie în primul rând vocaţională, morală sau culturală. Unii le recomandă pe toate trei.

Studiile efectuate în ultimii ani, care au analizat educaţia şi învăţământul românesc, fie pe toţi parametrii învăţării : a învaţă să ştii, a învaţă să faci, a învaţă să fii şi a învaţă să trăim împreună, cum ar fi: “The ELLI Index – Europe 2010 au scos în evidenţă cam aceleaşi probleme: că există o strânsă corelaţie între nivelul scăzut al învăţământului şi problemele economice ale ţării. Ca să nu mai vorbim de cele sociale. Cum să facem acum, când harta etnică şi chiar socială a Europei unite se tot schimbă, să ne păstrăm identitatea şi valorile naţionale și să le adăugăm valorilor internaţionale? Să ne găsim un loc şi o direcţie.

În perioada contemporană, globalizată, super-tehnologizată şi foarte dinamică în ceea ce priveşte piaţa muncii, ţările care au reuşit să creeze schimbări majore şi benefice pentru învăţământ au avut câteva lucruri în comun în politicile lor educaţionale. Astfel, este necesară:

1. Crearea unei viziuni de ţară pentru educaţie şi învăţământ pe termen lung. Finlanda de exemplu, are ca scop ca “prin educaţie de nivel înalt, ţara să poată sta mai departe de influenţele marilor puteri, astfel păstrându-şi identitatea”; Singapore a avut “trecerea de la lumea a treia la lumea întâi “iar în ultimii zece ani se concentrează pe menţinerea la acest nivel. De aceea, orice dezbatere publică trebuie să contribuie la conturarea acestei viziuni care, odată articulate, să reprezinte punctal de referinţă al direcţiei de dezvoltare şi perfecţionare a învăţământului pe termen mediu şi lung. Analizele sistemelor performante sugerează că este nevoie cam de şase ani pentru a se vedea rezultate pozitive măsurabile.
2. Stabilirea de standarde ridicate şi deci, de aşteptări de la toţi elevii şi de la toate şcolile.
3. Egalitatea de şanse pentru toţi copiii. Pe lângă nevoia de fonduri pentru şcolile şi liceele de la ţară sau din zone sărace, se poate stabili un sistem de aducere la oraş sau în şcolile mai căutate a învăţătorilor şi profesorilor, urmând un sistem de alocare prioritară pentru cei ce stau o perioada la ţară sau în şcolile defavorizate).
4. Pregătirea viitorilor profesori ar trebui să se facă în colaborare directă și verificabilă între universităţi şi şcoli, cu practică la şcoli – parte din cerinţele pentru acordarea diplomei.
5. Alinierea curriculei pentru clasele 0-12 şi necesitatea coerenţei în implementarea ei la nivel de clasă, cu asigurarea spijinului material. Acesta este un punct foarte vulnerabil al situaţiei actuale, căci documentele existente separă pedagogia de curriculă, aceasta din urmă devenind doar o înşiruire de conţinuturi. Se perpetuează la catedră idea că cea mai importantă misiune a dascălului este transmiterea informaţiei, iar pedagogia şi metodica sunt doar nişte decoraţiuni ulterioare.
6. Motivarea şi implicarea elevilor în întreg procesul şcolar (excursii, ore după şcoală, sport organizat, activităţi artistice, etc). La acest capitol s-au făcut progrese foarte bune în ultimii ani.
7. Clarificarea responsabilităţilor şi folosirea lor pentru dezvoltare şi iniţiative. Cine scrie curricula, cine o verifică, de câte nivele de inspecţie este nevoie. De notat că în multe ţări, acreditările şi evaluările se fac în proporţie de 80%, intern. Inspectorii au ca misiune principal sarcina de a verifica dacă ceea ce şcoala a evaluat este adevărat şi de a-i ajuta pe cei ce au nevoie să se îmbunătăţească prin recomandări specifice. Tot aici, este necesară creş̦terea gradului de obiectivitate în evaluările elevilor și corelarea evaluărilor şcolilor şi liceelor cu evaluările de la testele naţionale.(3
8. Eficientizarea folosirii resurselor. Şi aici s-au făcut progrese, însă descentralizarea devine ineficientă dacă nu este corelată cu flexibilitatea în alocarea fondurilor.
9. Crearea unui “portret de caracter”, aşa cum îl numea Simion Mehedinţi, al elevului. Să ne punem de acord asupra trăsăturilor de caracter pe care ar trebui să le aibă un elev al societăţii româneşti contemporane şi, mai ales viitoare, într-o lume globalizată. Cu ce poate contribui caracterul viitorului cetăţean român la bagajul umanităţii? O să ne referim la puţin mai jos la ce ar trebuie să includă el pentru că experienţa ne-a convins că acest “caracter” implicit şi explicit exprimat în programele şcolare poate deveni coloana vertebrală a oricărui sistem educaţional ce are că scop desăvârşirea individului ca membru al unei societăţi democratice.
10. Conectarea la practicile educaţionale de success în contextual globalizării (ex: promovarea analizelor lui John Hattie a cărui carte a fost tradusă în româneşte fără a fi însă promovată în şcoli; sau luarea de decizii bazate pe studierea datelor colectate despre performanţele elevilor; crearea de “comunităţi de învăţare” după modelurile Marzano)

Se vorbeşte (şi în multe ţări se şi acţionează) despre centrarea educaţiei pe elev. Această nu este o vorba goală sau un doar sindrom al relativismului post-modern. Dimpotrivă, punerea elevului în centru este în perfectă concordanţă cu ceea ce ce elitele societăţii româneşti, eminenţi pedagogi democraţi şi progresişti au avut în prim plan în ultimii 150 de ani.

“Cum ştiu eu că şcoala la care merge copilul meu este o şcoală bună?” Această este o întrebare fundamentală, care necesită un răspuns pe măsură.

În primul rând trebuie trecut dincolo de răspunsul simplist despre câţi olimpici produce şcoala sau la câte facultăţi primesc copiii admitere. Acest gen de evaluare, deşi recunoaşte meritele unora dintre copii, nu spune nimic despre”valoarea adăugată” dată de şcoală potenţialului fiecărui copil. Orice profesor din lume va fi de accord că este mult mai greu, şi deci mult mai de admirat, să aduci un copil de 5 la nota 7 sau 8 decât să îl ţii pe unul de 10 la 10. Pe hârtie, la rezultat, al doilea elev are nota 10, în timp ce primul are doar opt. Ce şcoală este mai bună? Deci, cum ştim că ai noştri copii merg la o şcoală bună? Ce este o şcoală bună? Răspunsul ar trebui dat de societatea românească. Ce fel de elev doreşte ea să fie produs de şcoală? Ce fel oameni dorim să avem în ţară? Ce fel de cunoştinţe şi ce fel de caracter vrem să dezvoltăm în copii? Esenţial ar fi ca toate şcolile să aibă, pe lângă conţinuturi, obiective şi cadre cheie la fiecare materie şi, pe lângă activităţile extraşcolare despre care se poate discuta separat, acel “portret” al elevului pe care îl menţionam la început.

Nicolae Slavici spunea: “Menirea firească a şcolii nu e să dea învăţătură, ci să deştepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuinţa de a învăţa toată viaţă”. Nu avem nicio îndoială că cei mai mulţi dintre cei implicaţi în educaţie şi învăţământ, dar şi simplii părinţi sau cetăţeni interesaţi de soarta viitorului ţării lor sunt de acord cu Nicolae Slavici. Pentru ca şcoala să cultive “destoinicirile intelectuale”, şi am adaugă noi şi practice ale copilului, ea ar trebui să ştie atât cum să o facă prin curriculum, pedagogie, resurse şi politici înţelepte dar şi care sunt “destoinicirile” fiecărui copil care îi intră pe poartă. Şcoala, părinţii, organizaţiile non uvernamentale şi partidele trebuie să se pună de acord asupra direcţiei spre care să se îndrepte societatea românească, să creeze cadrul necesar astfel încât copiii de astăzi să simtă “trebuinţa de a învăţa toată viaţă”.