În ultimii ani se discută foarte mult despre rolul educației interculturale în formarea personalității elevilor. Și pe bună dreptate. Valorile educației fără discriminare sunt, aproape în totalitate, valori morale. Și nu putem vorbi despre educație fără această dimensiune axiologică a personalității noastre. Poate cea mai potrivită definiție a educației în acest context este cea dată de Kant: ”calea omului către umanitate”. Dar educația nu se desfășoară numai în context formal, în instituții de învățământ, ci și acasă sau în alte contexte informale sau nonformale. Poate mai mult ca în cazul oricărei alte componente a educației, cea interculturală trebuie sprijinită de familie. Sau, mai degrabă, de acolo pornește sau ar trebui să pornească. De cele mai multe ori, copiii ajung în grădinițe sau școli cu stereotipuri gata formate. De mici aud de la părinți: ”dacă nu ești cuminte te dau la țigan”, ”miroși ca țiganii!, ”vorbești ca la ușa cortului” etc. Ne-am referit doar la etnia romă fiindcă, din păcate, e cea mai condamnată la stereotipuri. Dar mai sunt și alte etnii (depinde de zona țării), să nu mai vorbim de stereotipurile și prejudecățile religioase sau sexuale. În aceste cazuri, părinții sunt foarte vehemenți în susținerea unor convingeri denigratoare, condamnabile pentru oricine este altfel decât ei.
Oricât de mult ne-am dori, școala nu poate suplini totul. Astăzi, se lasă exclusiv ”pe umerii” școlii tot ceea ce înseamnă educație. O disciplină opțională numită Educație interculturală (cum s-a tot propus!) nu credem ca rezolvă foarte mult. Nu ar fi decât o altă oră în care se predau conceptele foarte dificile ce țin de acest domeniu, iar evaluarea ar consta în verificarea memoriei de scurtă durată. La fel ca și în cazul educației morale, vorbim de o formarea unei conștiințe morale care nu se justifică decât în prezența unei conduite morale. Nu poți să limitezi educația fără discriminare la pur nivel teoretic. Școala oferă zilnic contexte în care acest tip de educație trebuie valorificat: de la teme din curriculum, la diferite discipline până la situații concrete în care sunt implicați elevii în afara lecțiilor. Și credem că cele care au cel mai puternic efect formativ sunt cele în care ei participă efectiv, demonstrând o conduită proprie unui tânăr educat în manieră interculturală. Însă, pentru aceasta, trebuie să avem profesori pregătiți ca adevărați formatori în acest sens, care să promoveze valori şi comportamente sociale ca acceptarea, toleranţa, comunicarea şi integrarea pozitivă şi să evite atitudinile negative de etichetare, stereotipurile, prejudecăţile şi comportamentele discriminatorii, intoleranţa, xenofobia, rasismul etc. Este, credem, prima grijă pe care trebuie să o avem în vedere: pregătirea inițială a cadrelor didactice. Educația interculturală este doar o disciplină opțională în planul de învățământ la nivel național pentru cei care urmează programul de formare psihopedagogică, dar care se predă în cele mai multe universități. Însă nu devii formator numai parcurgând o disciplină și dând un examen. Este doar una dintre componentele care formează stilul de predare, alături de propriile convingeri și experiențe personale.
Chiar dacă programele școlare la unele discipline (cele umaniste) au precizate la transmiterea unor valori și atitudini manifestarea interesului pentru comunicarea interculturală, interacţiunea dintre identitatea culturală naţională şi cea europeană, nu se oferă exemple de activităţi de învăţare sau conținuturi explicite în acest sens. Dar fiecare disciplină oferă contexte (prin anumite subiecte) de valorificare și promovare a acesteia; important este însă ca profesorul să fie capabil, să fie disponibil și să fie pregătit în acest sens. Trebuie să fie convins că este o cerință a educației societății noastre de a dezvolta interesul elevilor faţă de aspecte interculturale, de a dezvolta o atitudine de empatie culturală şi interculturală, conducând, astfel, la înţelegerea alterităţii şi la refuzul discriminării. Pe de altă parte, profesorul trebuie să fie un adevărat mediator cultural, care își cunoaște elevii, care valorifică strategii de cunoaştere şi intercunoaştere în interiorul grupului, care nu discriminează un elev de o anumită etnie așezându-l în ultima bancă sau izolându-l de restul, care comunică asertiv și este capabil să rezolve pozitiv orice conflict, care promovează identitatea culturală etc.
Educația fără discriminare trebuie să fie un efort comun: al școlii, al familiei, al comunității locale. Sunt familii care nu știu sau nu pot accepta că au un copil homosexual, familii care nu pot accepta că vecinul este de o altă religie și îl judecă, sau că este de o altă etnie și îl condamnă. Acest tip de educație începe de timpuriu, în familie și durează toată viața. Este un efort comun de a forma un sistem de valori sănătos, în care respectarea și promovarea drepturilor omului să devină un resort intern. E nevoie de o permanentă cunoaștere, autocunoaștere, intercunoaștere pentru a ajunge la formarea unei atitudini deschise față de diversitate. Dar în primul rând trebuie să conștientizezi toate acestea și să îți dorești. Abia atunci te poți numi OM.
Educația incluzivă este definită ca „procesul de a se adresa și a răspunde diversității nevoilor tuturor copiilor/tinerilor prin intensificarea participării la procesul de învățare, la împărtăşirea ideilor despre culturi și comunități diferite și la reducerea excluziunii din și în educație. Aceasta implică schimbări și modificări în conținut, abordări, structuri și strategii, o viziune comună care acoperă toți copiii/tinerii și convingerea că este responsabilitatea sistemului de a-i educa pe toți”.
La baza educației incluzive stă dreptul la educație statuat în Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948): „Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase …”
Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale detaliază dreptul la educaţie ca obligaţie a oricărui stat: “Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.”
O altă prevedere importantă din punctul de vedere al educaţiei incluzive este interzicerea discriminării şi egalitatea în faţa legii, din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: “Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”
În cazul României, reformarea sistemului educaţional și adaptarea lui, conform criteriilor educației incluzive, a demarat în anul 2003, prin implementarea programului PHARE Access la educație pentru grupurile dezavantajate. Astfel, au fost adoptate o serie de reglementări care promovează educația incluzivă şi care au fost rezultatul colaborării sistemului educațional cu alţi factori interesați: organizații neguvernamentale, organizații internaționale etc.
În sistemul de învăţământ românesc, Legea educaţiei 1/2012 acordă o atenţie deosebită eliminării discriminării şi asigură fiecărui elev dreptul la educaţie, încurajează şi promovează interculturalitatea.
Interculturalitatea ne prezintă diferenţele dintre culturi şi totodată frumuseţea de a le găsi în acelaşi loc. Astăzi multiculturalitatea se bazează pe toleranţă, susţinere şi plăcerea de a te vedea înconjurat de un tumult de idei, concepte, credinţe şi personalităţi formate de medii culturale cu totul şi cu totul diferite.
Fiecare națiune, etnie își are rădăcinile ei, cultura proprie, cultura reprezentând totalitatea valorilor materiale şi spirituale ale unei națiuni. Ea trebuie transmisă generațiilor viitoare. Valorile reprezintă nucleul
culturii, de aceea înțelegerea valorilor celuilalt reprezintă cel mai important moment al procesului de comunicare interculturală. Conviețuirea diferitelor culturi în interiorul unui sistem social nu înseamnă asimilarea, acumularea identității unei culturi. Conviețuirea înseamnă interacțiune, schimb, deschidere, reciprocitate.
Programele educaţionale interculturale sunt fundamentate pe principiul diversităţii culturale şi a deschiderii societăţii contemporane; educaţia şi predarea interculturală sunt menite să concentreze atenţia elevilor spre propria identitate, cât şi spre valorile umane universale, egalitatea oportunităţilor educaţionale pentru toate grupurile din interiorul societăţii.
Educaţia interculturală este considerată a fi, prin demersurile antirasiale, antireligioase, antixenofobe, antidiscriminative şi de relativizare a culturilor existente, garantul unei societăţi multiculturale viabile, factor de stabilitate democratică şi de diminuare a conflictualităţii.
Şcoala trebuie să releve şi să cultive aceste diferenţe, revalorizând noile expresii culturale în contextul mai larg, al comunităţii în care fiecare îşi găseşte locul potrivit.
Sarcina şcolii de astăzi este de a forma elevilor o conştiinţă europeană. În acest sens, însă elevii trebuie în primul rând centraţi cultural, trebuie să cunoască foarte bine valorile propriei culturi, ca apoi să fie în stare a primi informaţii despre o altă cultură.
Educaţia inter şi multiculturală se constituie în noi dimensiuni ale educaţiei, destinate formării la şcolari a unei conştiinţe europene, cultivării respectului şi solidarităţii faţă de cultura altor popoare, dezvoltarea unor comportamente şi atitudini inter şi multiculturale, implicând simultan afirmarea fiecărei culturi cu normele sale specifice, dar şi deschiderea către alte culturi, în perspectiva constituirii unei noi civilizaţii comune.
Conceperea şi abordarea educaţiei din această dublă perspectivă duce la formarea unor comportamente specifice: aptitudinea de a comunica eficient; întărirea respectului de sine şi al altora; toleranţă faţă de opiniile diferite; adaptarea continuă la diversitatea cultura; fructificarea diferenţelor culturale şi a valorilor spirituale, locale şi generale, în beneficiu personal şi social; recunoaşterea egalităţii valorice a culturilor.
Însuşirea unor elemente de educaţie interculturală, dobândirea unor deprinderi, atitudini şi comportamente bazate pe toleranţă şi respect reciproc constituie paliere reale de inserţie comunitară şi socială a tuturor indivizilor.
Diversitatea înseamnă să acceptăm faptul că oamenii sunt diferiţi în privinţa aspectului exterior şi personalitatii. Modul în care fiecare dintre noi înţelege şi respectă aceste lucruri contribuie la dezvoltarea şi consolidarea societăţii civile.
Şansele egale reprezintă tratarea oamenilor în mod egal, corect, prin înlăturarea barierelor şi refacerea echilibrului.
Diversitatea nu înseamnă: simplificarea standardelor, înlăturarea prejudecăţilor – diversitatea înseamnă să le recunoaştem şi să ne gândim la ele înainte de a lua o decizie o diversiune menită să abată atenţia de la alte probleme importante (de ex calitatea activităţii) discriminare pozitivă – înseamnă încurajarea acţiunilor pozitive felul în care folosim limbajul şi corectitudinea politică , ci cum discutăm deschis şi sincer despre diferenţele dintre noi pentru a le / ne înţelege mai bine.
Şansele egale şi diversitatea sunt interdependente. Diversitatea se bazează pe egalitatea de şanse şi include principiile echităţii dar are un spectru mult mai larg. Diversitatea înseamnă a fi diferit şi cu toţii suntem diferiţi din momentul în care ne simplificarea standardelor înlăturarea prejudecăţilor – diversitatea înseamnă să le recunoaştem şi să ne o diversiune menită să abată atenţia de la alte probleme importante (de ex calitatea discriminare pozitivă – înseamnă încurajarea acţiunilor pozitive felul în care folosim limbajul şi corectitudinea).
Nu avem o opţiune sau puterea de decizie în a fi sau a nu fi diferiţi. Acolo unde avem două sau mai multe persoane, avem diversitate. Diferenţele dintre noi pot fi în funcţie de vârstă, etnie, gen, abilităţi fizice, naţionalitate, orientare sexuală, educaţie, stare civilă, religie, experienţele de viaţă pe care le-am trăit şi care ne-au influenţat.