ION BARBU - DAN BARBILIAN

Dan Barbilian a fost un fenomen al naturii. Dumnezeu l-a ınzestrat deopotriva cu darul poeziei ¸si cu cel al matematicii. De la Omar Khayyam si pana astazi istoria culturii universale n-a mai cunoscut un al treilea caz. Spre deosebire de opera lui Omar Kayyam ın care poetul si matematicianul apar separat, opera lui Dan Barbilian este strabatuta ın ansamblul ei de o subtila dar trainica unitate de gandire ın care matematicianul Dan Barbilian se regaseste ın textele poetice, iar poetul Ion Barbu ın textele matematice. Din acest punct de vedere, cunoasterea activitatii sale matematice poate contribui la o ıntelegere mai profunda a spiritului poeziilor sale si reciproc. Relativ la acest lucru, profesorul Solomon Marcus scria ın cartea sa “Din gandirea matematica romaneasca” urmatoarele:“... anii imediat urmatori celui de-al doilea razboi mondial se caracterizeaza, ˆın activitatea sa stiintifica, prin trecerea din ce ın ce mai pronuntata de la vechile sale preocupari de geometrie, carora la consacrase anii tineretii, la abordarea unor probleme fundamentale ale algebrei moderne si ale teoriei numerelor. Unul dintre marile merite ale lui Dan Barbilian ıl constituie faptul de a fi printre primii care au introdus la noi ın tara preocuparile de algebra moderna - algebra axiomatica cum ıi placea s-o numeasca. Dan Barbilian este autorul unor rezultate importante de algebra si al unor spatii care-i poarta numele. ... Dan Barbilian creeaza opera sa algebrica ıntr-o perioada ın care, dupa un procesındelungat de acumulare a numeroase fapte particulare, se simtea nevoia unei organizari a acestui material, o ierarhizare a sa, prin desprinderea unor structuri generale. Tocmai ın aceasta algebra asa-numita nealgoritmica s-a manifestat, dupa cel de-al doilea razboi mondial, activitatea creatoare a lui Dan Barbilian, activitate care reediteaza, pe un alt plan si cu alte mijloace, tendinta pronuntata spre aspectele abstracte, de extragere a esentelor, pe care poetul o manifesta ın urma cu ani, ın ciclul Joc Secund.”

"Oricât ar părea de contradictorii aceşti doi termeni la prima vedere, există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia", spunea Ion Barbu într-un interviu. Această convergenţă, această accedere într-un loc înalt şi luminos a rămas în permanenţă - ca orice tendinţă spre absolut - o aspiraţie, o sete niciodată deplin satisfăcută. Efortul spre totalitate este, de fapt, unul de recuperare a omului integral, nescindat. La greci, teoria matematică a armoniei făcea parte dintr-o teorie generală despre armonia cosmosului, iar poemele ce ţineau de ritualul misterelor antice constituiau doar pentru neofiţi simple viziuni lirice, drame omeneşti, în vreme ce pentru iniţiaţi ele erau veritabile "revelaţii", drame divine. Astfel, Barbu se situează în descendenţa unor spirite ca Platon, Descartes, Leibniz, Husserl care preconizau faptul că domeniul ştiinţelor exacte trebuie să fie complementar cu cel al ştiinţelor umane, să devină "Mathesis universalis", pentru a se putea pătrunde cât mai mult în adevărul cunoaşterii. Iar matematica şi poezia se află deja, fiecare în parte, atât la rădăcinile cunoaşterii, cât şi în perspectiva finală a unei înţelegeri transfiguratoare, care percepe lumea în ansamblul ei.

În primul rând, ambele sunt roade ale creaţiei libere, în care, totuşi, ideea de ordine e fundamentală. Ambele presupun un anumit stil, în care concizia e caracteristica principală, un spirit constructiv, creator, nu simplu interpretativ sau descriptiv, în viziunea căruia atât matematica, cât şi poezia iau în consideraţie, în locul unei singure lumi, cea prezentă, toate lumile posibile. Totodată, şi matematicile şi poezia şi arta mobilizează resurse interioare nu foarte diferite. Raţiunea şi sensibilitatea nu se exclud, ci se potenţează reciproc. Creatorul total uneşte în el spiritul de geometrie şi pe cel de fineţe, aşa cum s-a întâmplat uneori în Renaştere, aşa cum au dorit romanticii germani.

Comun celor două domenii este şi un orizont al misterului, situat de altfel la limitele oricărui domeniu al spiritului, realitate pe care Blaga a articulat-o atât de convingător.

Dincolo de un efort conştient de contopire a celor două domenii, spirite aparţinând unuia dintre ele au avut intuiţii profunde şi au anticipat involuntar evoluţii ulterioare ale celuilalt domeniu. Punctele comune nu doar poeziei şi matematicii, ci oricărui domeniu al spiritului, se referă şi la modul de transformare şi rafinare a conceptelor în timp, la reformularea lor în alţi termeni, ca şi la mecanismele de operare ale gândirii analogice. Epoca actuală a confirmat şi a amplificat această viziune. Un exemplu îl constituie importanţa şi amploarea pe care a dobândit-o teoria haosului în ansamblul cercetărilor ştiinţifice, paralel cu importanţa acordată activităţii onirice şi proceselor subconştiente, atât ca premise ale activităţii creatoare, cât şi ca teme de meditaţie artistică.

Poezia şi matematica se pot întâlni aşadar, pot dezvolta corespondenţe, ambele presupunând însă un nivel spiritual deosebit de elevat. De aceea e şi foarte greu ca o aceeaşi persoană să meargă pe ambele "căi". Această dificultate a fost resimţită din plin de Ion Barbu. Considerând că n-a reuşit să atingă acea convergenţă ideală, poetul s-a retras în domeniul matematicilor, fără însă a fi scăpat vreodată de nostalgia complementarităţii. Privind cu detaşarea şi claritatea pe care trecerea timpului le articulează, putem spune că în persoana lui Barbu aceste contradicţii s-au topit pentru că în el n-au încetat să coexiste matematicianul şi poetul de geniu. Vocaţia ştiinţei şi a poeziei a fost pentru el prelungită dincolo de operă, asumată în viaţă până la ultimele consecinţe.

La Ion Barbu, ca şi la alţi creatori moderni (de exemplu Paul Valéry), este evidentă existenţa mai multor suprapuneri între cele două limbaje, care se pot completa şi îmbogăţi reciproc. Laconismul, concizia unei teoreme matematice se poate transfera într-o expresie literară esenţializată la maxim, ermetică (e.g. memoriile lui Gauss). şi matematica şi poezia presupun existenţa unei mărci inconfundabile a autorului şi în acelaşi timp un caracter "impersonal" care înglobează şi depăşeşte trăsăturile particulare.

Tudor Vianu găsea o înrudire firească între limbajele diferitelor domenii, justificată de existenţa izvorului lor comun - limbajul natural.

Fiind în primul rând activităţi ale spiritului, poezia şi matematica vor oglindi într-o manieră proprie schimbările pe care le suferă "spiritul veacului". Un exemplu în acest sens îl constituie schimbarea de paradigmă culturală din secolul nostru; din cercetare (atât în ştiinţă, cât şi în literatură) aproape că a dispărut ideea de carte monumentală, de tratat, predominând articolul, eseul, studiul. Uneori matematicienii îşi consacră întreaga viaţă conceperii sau demonstrării unei singure teoreme celebre (precum cea a lui Fermat). ştiinţa începutului de secol XX, care accepta paradoxul şi includea în vocabularul ei cuvinte ca "incert", "probabil", "contradictoriu", l-a determinat şi pe Lucian Blaga să sesizeze, în eseul Ştiinţă şi creaţie, corespondenţe între "stilul" teoriilor ştiinţifice contemporane lui şi cel al artei moderne.

Ţelul lui Barbu în adâncirea şi întrepătrunderea celor două limbaje - pe care îl vede atins la Rimbaud - era "o anume generalitate şi valabilitate atotputernică, prin care devenim stăpâni pe realitate, pe lumea posibilităţilor de exprimare", ca şi cucerirea, atingerea "cuvântului complet." Dramatismul destinului său literar stă, însă, tocmai în faptul că materialul lingvistic e, pentru el, acoperit cu un strat prea gros de zgură obiectuală pentru a-i putea facilita accesul la esenţe, la stratul de adâncime al lumii. Tentativa lui Ion Barbu de esenţializare a celor două limbaje se confruntă cu limite inerente, pe care el le-a resimţit amplificat. Rămâne, însă, acea fascinantă punere în stare de comunicare, deşi imperfectă şi temporară, a două limbaje net superioare limbajului natural ca posibilităţi de expresie, de sugestie şi de a ne plasa în starea de comunicare cu realitatea transcendentă.

Simboluri numerice

Prezenţa unor elemente ale filosofiei pitagoreice în construirea unor semnificaţii şi simboluri poetice este recunoscută explicit de Ion Barbu. Principiul fundamental al pitagorismului - "Totul este rânduit după număr" - a avut un răsunet pregnant de-a lungul întregii istorii culturale şi a revenit într-un mod surprinzător în atenţia ştiinţei moderne. Interesul lui Ion Barbu, deopotrivă de entuziast, pentru Grecia antică şi pentru ştiinţa modernă a determinat în mod inerent configurarea în poezia sa a unor sugestii ce-şi au suportul în filosofia matematicii.

Ca şi filosofia platonică sau pitagoreică, poezia barbiană atribuie numărului puterea de a crea consonanţă între sufletele individuale şi Sufletul lumii. În mod implicit sau explicit, în aproape toate poeziile este desfăşurată o adevărată mistică a numerelor, cu semnificaţii adesea foarte încifrate, mobilizând asociaţii de multe ori foarte rafinate şi erudite.

ii. Simboluri algebrice şi geometrice

          Termenii matematici, prin excelenţă denotativi, univoci, fiind transferaţi în limbajul poetic, devin polisemantici, determinând în acelaşi timp conturarea unor sensuri noi şi pentru alţi termeni. Astfel, termenii ce desemnează operaţiile şi relaţiile pur matematice (însumare, divizare, conjugare, egalitate etc.) realizează, prin translaţie de sens, conexiunile între simboluri, generând un întreg lanţ de deturnări semantice. În felul acesta, în mod paradoxal, sugestiile cele mai complexe se obţin cu ajutorul unor termeni care în mod obişnuit au un înţeles foarte precis.

          Rolul figurilor geometrice este văzut de Barbu în spiritul matematicienilor moderni: "de a fixa ideile, fără a participa esenţial la ţesătura internă a raţionamentului". Figură geometrică de o simplitate extremă, triunghiul ilustrează simbolic tentativa de desăvârşire, armonie şi ordine (Grup).

Atatea claile de fire stangi!
Gasi-vor gest inchis, sa le rezume,
Sa nege, dreapta, linia ce frangi:
Ochi in virgin triunghi taiat spre lume?

          "Eptagonul cu vârfuri" (Încheiere), ce nu poate fi construit cu rigla şi compasul, pus pe ultima filă a volumului Joc secund, primeşte calitatea de simbol al plenitudinii existenţei.

Fie să-mi clipească vecinice, abstracte,
Din culoarea minţii, ca din prea vechi acte.
Eptagon cu vârfuri stelelor la fel.
Şapte semne, puse ciclic:

          Structura matematică de grup dă titlul unei poezii în care unii comentatori decelează o serie de elemente cu corespondenţe matematice. Aceste corespondenţe nu sunt, însă, unele de primă instanţă, la îndemâna unei percepţii obişnuite care riscă să dea explicaţii banale .

BIBLIOGRAFIE

1.     Mihaela Brut, Poetica şi lirica lui Ion Barbu,  Ed. Universitatii Al. Ioan Cuza, Iasi 2004

2.     Ion Barbu, Poezii, Ed. Minerva, Bucuresti , 1976