ALEXANDRU IOAN CUZA
Alexandru Ioan Cuza (n. 20 martie 1820, Bârlad - d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), om politic, domn al Principatelor Unite. Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar iredutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles, la un moment dat, să preia controlul întregii vieţi politice crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.
În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte cu Elena Rosetti fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.
Este numit apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş .
După câteva luni, noul caimacam , Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.
Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853 - 1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă.
Soluţia a fost una ingenioasă. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici .
În acele clipe a apărut în prima plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El era un outsider pentru candidatura la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar iredutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.
În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.
Recunoaşterea dublei alegeri nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative. Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie. De asemenea, in 1860 este inaugurată Universitatea din Iaşi. În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor.
Pentru a realiza unirea deplină, Cuza a iniţiat o serie de noi demersuri diplomatice, Costache Negri fiind cel însărcinat să susţină cauza Principatelor la Constantinopol.
Unirea deplină fiind realizată, acţiunea guvernamentală s-a axat pe armonizarea instituţională din Principate
Prin Statut , domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi de a numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului. Domnitorul a ales acest titlu pentru a nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să o considere o abatare a Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei.
Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).
Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ.
În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă, au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucţiunii publice, adoptate in 1864, stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.
In 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal . Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil.
Treptat, societatea românească a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional. În urma alegerilor din noiembrie 1864 aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni favorabili domnului, constituindu-se într-o adevărată camarilă.
In februarie 1866 este silit sa abdice si sa plece în exil. Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.
După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.