„ Fie ca exemplul său de iubire a meseriei de dascăl, de perseverenţă în munca închinată ştiinţei să constituie în permanenţă pentru actualii truditori la catedră un îndemn şi o chemare.”
Născut la Iaşi, în 1851, mort în 1912, la Bucureşti, pe când România căuta să joace un rol de arbitru în noua criză orientală, Spiru Haret a traversat o epocă dintre cele mai demne de interes pentru istoria şi cultura naţională. Stagiul de profesor la Şcoala normală a Societăţii pentru învăţătura poporului român, membru corespondent al Academiei, inspector general al şcolilor în 1883, apoi secretar general la ministerul de resort, în 1885, iar în cele din urmă ministru (cu unele sincope) din 1897 până în 1910, ani în care a gestionat reforma educaţiei la orice nivel l-a situat printre cele mai de seamă personalităţi ale epocii.
Iniţiativele lui Haret de revigorare economică şi culturală a satului s-au bucurat de succes în primii ani ai secolului, în pofida crizei persistente şi a convulsiilor din mediul rural. Esenţial era, în viziunea sa, apostolatul în slujba lumii rurale, folosirea corpului didactic pentru a se obţine progrese în orice domeniu. Marele său merit este de „a fi introdus în societatea românească – cu autoritate şi dezinteres personal – instituţii de un tip nou, participativ şi un alt tip de acţiuni cu caracter obştesc, solidarist şi acţional”.
El era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasându-l în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a statului. Ca şi altor intelectuali din epocă, îi repugna diletantismul în politică, improvizaţia legislativă, căutând să pună la temelia reformelor un sistem coerent de gândire, definit apoi ca o „mecanică socială”, în acord cu tendinţele timpului său.
Într-un anume sens, Haret a fost, la timpul său şi a rămas un reper de neocolit în evoluţia învăţământului , legat mai cu seamă de sfera educaţională, însă definitoriu şi pentru lumea românească modernă în ansamblu. El a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc.
Despre Spiru Haret se spune că este omul şcolii, ctitorul şcolii româneşti, dar, în realitate a fost şi un reformator al societăţii româneşti. El a considerat că o societate predominant agrară şi ţărănească trebuie modernizată din interiorul ei de către instituţii adecvate. Una dintre aceste instituţii este şcoala, concepută de Haret ca mijloc fundamental al unor transformări în mediul ţărănesc. Reforma şcolii avea loc într-o societate în care, după recensământul general al populaţiei din anul 1899, procentul total al analfabeţilor era de 78%, iar în mediul rural se ridica la 84% din populaţie. Acesta a fost rezultatul, după 35 de ani, de funcţionare a şcolii în virtutea instituirii învăţământului primar obligatoriu de către legea instrucţiunii din 1864. Chestiunea principală era asigurarea unei orientări realist-pragmatice în educaţie şi instrucţie, depăşirea condiţiei şcolii de instituţie ce pregătea tinerii numai pentru profesii bugetofore. În calitate de inspector general al şcolilor, s-a ocupat de cunoaşterea stării reale din şcoală, prin o varietate de modalităţi: vizite la şcolile din ţară, inspectarea activităţii corpului didactic, elaborarea de rapoarte despre problemele învăţământului. Când a ajuns ministrul Instrucţiunii, în 1897, Haret avea deja programul de reformă elaborat încă din 1884. În cei doi ani de ministeriat el pune în aplicare ideile gândite de-a lungul timpului ca specialist acreditat în domeniul învăţământului. Trece prin parlament două legi fundamentale: a învăţământului secundar şi superior (1898) şi a învăţământului profesional (1899). În acelaşi răstimp s-a adoptat programa şcolilor secundare, s-au elaborat regulamentele pentru toate treptele din sistemul de învăţământ, au fost înfiinţate şcolile de adulţi, grădiniţele şcolare, cantinele şcolare, a apărut revista „Albina", a fost instituită medalia „Răsplata muncii" pentru învăţământul primar.Primul său ministeriat ia sfârşit la 11 aprilie 1899 odată cu demisia guvernului liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza.
După revenirea, în 14 februarie 1901, la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Haret a trebuit să repună în vigoare legea învăţământului primar din 1896, legea învăţământului secundar din 1898 şi legea învăţământului profesional din 1899, acte legislative anulate de guvernul P.P. Carp în 1900.
Legea din 1898 a instituit certificatul de absolvire (bacalaureatul) şi a stimulat metodele noi în predarea tuturor disciplinelor, profesorii fiind numiţi în funcţie de valoare. Un an mai târziu, Haret a propus spre votare o lege a învăţământului profesional cu planuri de instrucţii şi statute speciale pentru şcolile de artă şi meşteşuguri, liceele militare, seminarele teologice. Pentru a da învăţătorilor o pregătire adecvată, a reorganizat şcolile normale. În programe au fost introduse lucrările practice agricole, considerându-se că „învăţătorul să fie sătean el însuşi şi prin urmare să păstreze iubirea pământului şi deprinderea de a-l lucra”.
În ministeriatul din perioada 1901-1904 Haret a acţionat pentru restructurarea sistemului de învăţământ în raport cu cerinţele procesului de modernizare a societăţii. Prin urmare, a înfiinţat un număr mare de şcoli profesionale elementare şi inferioare. În toamna anului 1903, Haret a înaintat Regelui Carol I „Raport asupra activităţii ministerului de Instrucţie", în care a prezentat legile şi alte acte normative despre şcoala în perioada 1 octombrie 1895-31 august 1903.
În ce priveşte organizarea învăţământului secundar, a redus cursul liceului la trei ani, a păstrat trifurcarea liceului în secţii distincte cu profil clasic, real sau modern, a desfiinţat examenul de absolvire de la sfârşitul liceului, a stabilit ca înscrierea în facultate să se facă numai după trecerea unui examen de admitere. Pe langă activitatea de legiferare şi organizare a învăţământului, a dus în special o acţiune de ridicare a conştiinţei profesionale a învăţătorilor şi profesorilor, de ameliorare a conditiei lor morale şi materiale.
Ca ministru acorda atenţia necesară oricărui detaliu fără a se mulţumi doar cu trasarea unor direcţii generale, aşa cum procedează un politician. Fiecare decizie avea la bază o amănunţită documentare, redactând personal circularele şi deciziile Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. În plus, îşi făcea timp pentru a scrie învăţătorilor ce îi trimiteau petiţii. Ţinea legătura direct cu ţara prin audienţele acordate la minister dar şi la propria locuinţă. Orice cerere era satisfăcută numai dacă era în acord cu legea, şi nu ţinea cont de apartenenţa politică a petenţilor. Din această cauză unii dintre membrii partidului său i-au devenit adversari. A fost interesat de opiniile şi ideile tuturor celor preocupaţi de schimbări structurale. Peste tot pe unde a activat a lăsat amprenta puternicei sale personalităţi dând astfel sens concret lucrului cu temeinicie făcut.
Reforma lui Spiru Haret are în centrul ei şcoala, ca intrinsecă schimbării societăţii, şi din această perspectivă a elaborat, pentru contextul românesc, un program de construcţie instituţională în care cultura şi educaţia devansează economicul.
Haret afirmă rolul fundamental al corpului didactic în reformarea şcolii, idee regăsită apoi în toate actele sale ministeriale. Chestiunea personalului didactic ,,este tot aşa de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât a programelor; căci un bun profesor cu o programă mediocră dă tot mai bune rezultate decât un profesor mediocru cu cea mai bună programă".
Haret dezvăluie preocuparea exclusivă a întregului învăţământ pentru instrucţie, în dauna educaţiei. Accentul este pus numai pe însuşirea unui mare volum de cunoştinţe, fără a se lua în seamă formarea conştiinţei civice: ,,Se poate prea bine concepe un bun cetăţean şi părinte de familie care nu ştie istoria coifului lui Alexandru cel Mare; însă cineva care nu va avea iubire de familie şi de ţară, onestitate, curaj civic şi militar, abnegaţiune, simţ de dreptate, activitate, energie, nu e cu putinţă a fi cetăţean folositor; din contra, va fi mai mult decât un ignorant o piedică, dacă nu un pericol pentru ţara şi familia lui".
Marele savant şi om de stat a lasat o valoroasa operă teoretică şi a reformat mediul românesc, el insuşi reprezentand un model de comportament şi gândire modernă într-o societate înscrisă pe calea recuperării unor decalaje şi a unui timp istoric pentru a fi sincronizată la spiritul veacului, aşa cum o îndreptăţesc toate potenţele ei istorice, spirituale, economice şi culturale. Viziunea sa este de o actualitate incontestabilă în orice societate în tranzitie.
Însă regimul comunist nu a acceptat haretismul ca doctrină socială şi politică prin care se propovăduia că orice acţiune reformatoare este benefică numai dacă la realizarea ei sunt implicate toate clasele şi categoriile sociale. În acest sens era necesar un program naţional de emancipare a ţărănimii prin educaţie şi o strategie de dezvoltare economică a satului. Or, după cum se ştie, regimul comunist a avut ca ţintă industrializarea rapidă şi colectivizarea agriculturii, cu efecte profunde asupra societăţii româneşti, pe care le resimţim puternic şi astăzi.
Convins de necesitatea urgentă a dezvoltării învăţământului de toate gradele în ţara sa, acum independentă, Spiru Haret şi-a sacrificat în mod conştient activitatea de cercetare ştiinţifică începută atât de strălucit şi s-a îndreptat cu mult elan spre activitatea pe teren obştesc.
Atât cât sarcinile obşteşti i-au permis, Spiru Haret s-a straduit ca prin lecţiile sale, prin preocuparile ştiinţifice la Universitate, să-şi îndeplinească şi misiunea de pionier al învăţământului superior al mecanicii din ţara noastră. Lecţiile lui erau deosebit de captivante. El se remarca printr-o precizie şi claritate deosebite şi era un model de punctualitate pentru studenţii săi.
Prin opera " Mecanica socială ", publicată în 1910, Spiru Haret poate fi considerat ca un pionier şi în domeniul ştiinţelor sociale, în încercarea sa de a descrie şi explica pe baze ştiinţifice importante şi complexe fenomene, pe baza unor analogii matematice între legile mecanicii şi legile carora le sunt supuse fenomenele sociale.
Spiru Haret este considerat, alături de David Emmanuel (1854-1941), ca fondator al şcolii române de matematică şi mecanică. Prin activitatea lor de dascăli, ambii au contribuit la formarea unor matematicieni de mare valoare ca Nicolae Coculescu, Gheorghe Ţiţeica, Anton Davidoglu, Andrei Ioachimescu, Traian Lalescu, Victor Varcovici, Theodor Angheluta, Alexandru Myller, Nicolae Abramescu, Aurel Anghelescu, s.a. Aceştia au avut apoi un rol important în dezvoltarea învăţământului nostru matematic universitar, dupa anul 1918, în cele patru universităţi ale ţării sau în politehnicile din Bucureşti şi Timişoara.
Spiru Haret s-a stins din viaţă la 17 dec. 1912 la vârsta de 61 de ani, chinuit de cancer. Prin vasta sa acţiune de organizare a învăţământului, a aparut generaţiilor urmatoare drept cel mai autentic continuator al operei marilor înaintaşi Gheorghe Lazar şi Ion Heliade Radulescu. Astăzi, numeroase instituţii deînvăţământ îi poartă numele.
Prin reformele pe care le-a iniţiat în învătământ, prin articolele publicate, prin exemplul personal, prin cooptarea unor personalităţi din cultura românească de partea proiectelor sale, a reuşit sa creeze un sistem educativ modern, fiind considerat pe bună dreptate întemeietorul învăţământului românesc.