Problematica succesului și a insuccesului școlar tinde să devină un fapt social cu ample şi profunde semnificaţii şi consecinţe pentru ridicarea nivelului de pregătire, de cultură şi de educaţie al unei generații de elevi, a educatorilor, a învățătorilor și formatorilor, în general. Succesul este o trebuinţă morală: el este semnul valorii personale a unui individ. Succesul înseamnă reuşită, izbândă, performanţă obţinute de o persoană sau de un grup de persoane şi recunoaşterea ca atare de către colectivitate. Mecanismele de apariţie şi consolidare a succesului sunt strâns legate de valorile sociale. În ceea ce priveşte succesul şcolar, el se defineşte prin formarea la elevi, în concordanţă cu cerinţele programelor şcolare, a structurilor cognitive (sisteme de cunoştinţe), operaţionale (priceperi, capacităţi, abilităţi), psihomotrice (deprinderi), afectiv-motivaţionale şi sociomorale (atitudini, trăsături de voinţă şi caracter).
Astfel, succesul în activitatea școlară este determinat de anumiţi factori:
1. Factori biologici: se referă la starea sănătăţii organismului, la anumite deficienţe ale analizatorilor, la echilibrul endocrin, la boli organice, tulburări nervoase şi dezvoltarea fizică.
2. Factori psihologici: includ procesele psihice (cognitive, afective, volitive), însuşirile psihice (temperament, atitudini, interese), fenomene psihice (atenţia, limbajul), nivelul de inteligenţă şi de aspiraţie, atitudinea faţă de muncă, voinţa de a învăţa.
3. Factori pedagogici: se referă la stilul didactic al profesorului, eficienţa metodelor de predare-învăţare şi evaluare, proiectarea şi realizarea situaţiilor de învăţământ, organizarea procesului de învăţământ etc.
4. Factori socioculturali: mediul psiho-socio-cultural, familial şi grupul de prieteni ai copilului.
5. Factorii stresanţi: de natură fizică: gălăgie, aer poluat, frig, iluminare insuficientă, umezeală; de natură fiziologică: boli organice, subnutriţie, somn insuficient; de natură psihosocială: supraîncărcare, lipsă de antrenament de învăţare .
Antipodul succesului este insuccesul. Insuccesul şcolar, însă, este văzut ca incapacitatea elevului de a progresa în ritmul colegilor, de a obţine un randament în conformitate cu obiectivele stabilite. Evident că insuccesul şcolar duce în ultimă instanţă la eşec şcolar, ceea ce necesită o implicare a mai multor specialişti: a psihologului şcolar, dirigintelui, adjunctului pe educaţie, precum şi colaborarea cu părinţii elevului. În acest scop, se determină motivele eşecului şcolar şi se elaborează metode de profilaxie şi depăşire a situaţiei dificile în care se află elevul. Deci, prin eşec şcolar se înţelege decalajul dintre rezultatele reale ale elevului la învăţătură şi cerinţele şcolare, prevăzute de programă . De asemenea, eşecul şcolar se traduce prin dificultatea copilului de a se menţine la acelaşi nivel cu clasa, prin asimilările întârziate şi apoi prin repetenţie
Succesul şcolar este un concept foarte des folosit în literatura de specialitate din sociologia educaţiei, în special în studiile cantitative. Cele mai întâlnite situaţii sunt cele în care scopul analizei este acela de a determina care sunt factorii care influenţează succesul şcolar, însă se regăsesc şi situaţii în care performanţele şcolare sunt utilizate ca factor explicativ pentru accesul în învăţământul universitar, sau dobândirea unui anumit statut social. Din punct de vedere convenţional, a avea succes şcolar se referă la dobândirea unor competenţe specifice unui anumit nivel educaţional . Acest lucru nu înseamnă însă că succesul şcolar nu poate fi definit şi altfel, de exemplu prin atingerea unui anumit nivel educaţional, sau obţinerea unui loc de muncă care conferă un statut social important. Într-o metaanaliză care a avut ca scop inventarierea înţelesurilor oferite conceptului de succes şcolar în literatura de specialitate din sociologia educaţiei, este sugerat faptul că există mai multe dimensiuni care sunt de obicei luate în considerare, însă rareori în acelaşi studiu .
Acestea sunt: rezultatele şcolare obţinute, cel mai des măsurate prin notele obţinute sau prin media generală anuală; succesul în carieră, măsurat prin statutul ocupaţional dobândit, salariul obţinut sau satisfacţia cu locul de muncă; obţinerea unor competenţe, măsurate prin scale standardizate; îndeplinirea obiectivelor învăţării, măsurate prin rezultatele evaluării unui curs sau prin alte testări standardizate; ratele de absolvire la diferite niveluri, sau ratele de părăsire ale sistemului; iar ca factori mai degrabă contextuali: satisfacţia cu mediul şcolar, măsurată de prin scale standardizate . Aceste dimensiuni sunt însă interconectate, de multe ori asumându-se că rezultatele şcolare sunt echivalentul succesului şcolar pentru că determină şanse mari de reuşită în viaţă într-o societate stratificată inclusiv din punct de vedere educaţional. De asemenea, în domeniul stratificării şi mobilităţii sociale intra- sau inter-generaţionale, succesul este adesea definit prin atingerea unui anumit nivel educaţional, sau prin atingerea unui nivel ocupaţional definit operaţional prin scale standardizate care includ şi componenta educaţională.
Succesul sau insuccesul şcolar este un rezultat al unei serii de experienţe ale elevilor în familii, în şcoală şi în afara şcolii, alături de alţi elevi şi prieteni, cadre didactice şi alţi adulţi, ca atare el nu poate fi înţeles ca ceva static, ci ca un fenomen în evoluţie şi care se compune din numeroase interacţiuni sociale. Evaluarea rezultatelor acestui proces dinamic este dificilă tocmai datorită bogăţiei de interacţiuni pe care le acoperă, iar responsabilizarea unilaterală a cadrelor didactice, a părinţilor, a prietenilor sau a elevilor înşişi pentru nerealizarea potenţialităţilor lor de învăţare este, pe cât de frecventă în zilele de azi, pe atât de neproductivă.
Factorii care influenţează succesul şcolar al elevilor sunt: siguranţa cartierului sau zonei în care locuieşte elevul şi a şcolii în care învaţă, sprijinul primit din partea profesorilor, climatul de studiu din clasă, satisfacţiile oferite de şcoală, aplicabilitatea cunoştinţelor dobândite la şcoală în viaţa de zi cu zi, mediul de învăţare de acasă, aşteptările legate de şcoală ale părinţilor, armonia din familie, ajutorul primit de la părinţi pentru activităţile şcolare, comportamentul prietenilor, precum şi unele trăsături ce ţin de individ, ca optimismul, auto-adaptarea, stima de sine, starea de sănătate fizică. Însă, chiar şi atunci când aceşti factori rămân neschimbaţi, performanţele şcolare ale elevilor de gimnaziu şi liceu diferă în funcţie de sex, etnie şi mediul de rezidenţă, în defavoarea băieţilor, a elevilor romi şi a elevilor din mediul rural. În ceea ce priveşte diferenţele de gen, fetele obţin la majoritatea dimensiunilor din mediul social valori mai ridicate decât băieţii susţine faptul că acestea au toate premisele care să le faciliteze obţinerea succesului şcolar în mai mare măsură decât băieţii.
Apartenenţa etnică poate, şi adesea chiar generează o marginalizare a copilului printre elevii clasei şi poate duce la aşteptări negative din partea profesorilor. Dacă un elev este “etichetat” datorită apartenenţei sale la o etnie, mai frecvent la etnia romă, mai mult sau mai puţin pe faţă şi conştient, marginalizarea lui poate creşte şi conduce nu doar la rezultate şcolare scăzute, dar şi la conflicte între colegi, iar mai apoi, prin extindere, la conflicte între şcoală şi părinţi.
Fiecare elev, de-a lungul întregii şcolarităţi, s-a confruntat cu situaţii când a obţinut anumite succese şcolare – unele remarcabile, altele mai puţin mulţumitoare – sau cu situaţii când a înregistrat insuccese. Atât performanţele cât şi eşecurile le-au influenţat sentimentul propriei satisfacţii în raport cu sine. Şcoala românească se confruntă din ce în ce mai des cu elevi ostili, agresivi, anxioşi/depresivi, nemulţumiţi de aprecierile profesorilor/părinţilor, ajungând uneori la comportamente violente, consum de substanţe, repetenţie/abandon şcolar. Trebuie să-i învăţăm pe elevi să aibă încredere în propriile forţe, să le conştientizeze, să depună un efort voluntar pentru o învăţare eficientă. Delimitări conceptuale Atât în activitatea productivă, cât şi în activitatea şcolară, performanţa a devenit punct de referinţă, ea fiind înţeleasă, de cele mai multe ori, ca o realizare deosebită, de vârf sau record. „Performanţa este un nivel superior de îndeplinire a scopului”1 .
Conceptul de performanţă şcolară - comportă două accepţiuni: 1. Rezultat obţinut de elev în urma evaluării nivelului de competenţă în cadrul activităţii de învăţare. Acest rezultat reprezintă un indicator al progresului elevului; 2. Realizare de excepţie, care depăşeşte nivelul atins în mod obişnuit. Acest aspect se referă la realizările elevilor cu o dotare superioară la concursuri, olimpiade sau în alte domenii. Trebuie subliniată, din punct de vedere pedagogic, importanţa raportării performanţei la propriile capacităţi şi limite. Numai prin această raportare ea se poate transforma într-un stimulent al fiecărei persoane. Prin asocierea cu noţiunea de autodepăşire, mai precis prin raportarea performanţei la propriile realizări anterioare, îşi îmbogăţeşte semnificaţia educativă. Stima de sine reprezintă o evaluare pe care fiecare persoană o face despre ea însăşi, evaluare care poate fi diferită, în funcţie de forma pe care aceasta o îmbrăţişează: personală, colectivă, globală, multidimensională, de stare sau dispoziţională. Indiferent de tipul de personalitate, de interesele pe care le avem, de statutul social la care am ajuns, de abilităţile pe care le avem şi pe care ni le-am dezvoltat, toţi ne facem această evaluare despre sine, despre propria persoană, referindu-ne la cât de buni ne considerăm a fi în comparaţie cu propriile expectanţe sau cu ale altora.
Mulți oameni nu înțeleg drumul pe care merge educația în România. Și nici nu au cum să înțeleagă. Dacă nu ai lucrat vreodată în business, ca să VEZI și să SIMȚI cum se pune problema, …e foarte greu de înțeles ce este greșit. Și, mai mult de atât, dacă persiști să mergi paralel cu drumul, fiind convins că mergi pe drumul bun, e și mai greu să înțelegi cealaltă Românie, cea care se chinuie să producă plusvaloare.
Business-ul are nevoie de „tigri” și noi producem „iepurași”. Pe bandă rulantă.
„Tigri”, adică oameni dezinvolți, comunicativi, colaborativi. Plini de energie și creativi. Oameni asumați, deschiși, capabili să-și exprime punctul de vedere, capabili să ia decizii, constructivi. Cu obiective clar setate. Adică invers față de produsul final al educației naționale. Intrat în școală, un copil învață de la cea mai mica vârstă că profesorul este un fel de zeu pe care nu trebuie să-l deranjezi cu întrebări. Pe care nu-l deturnezi de la modul în care și-a propus să desfășoare o oră. Este intrată în cultura noastră idea că, la școală, copiii trebuie să fie ascultători, umili. ”Să fii cuminte. Să asculți pe doamna.”. Un copil educat 18 ani întru umilință nu se va transforma într-un ”tigru” la maturitate.
Declarativ, ne propunem să creștem lideri și, din păcate, creștem oameni fără încredere de sine. Inconștienți de propriul potențial. Încrederea de sine este boala națională cu cea mai mare incidență în rândul populației. Nu vorbește nimeni despre asta. Creștem copiii într-o stare de frică zilnică cu metode de acum 100 de ani. Ne creștem copiii fără să le dăm posibilitatea să exprime ce simt față de o idee, față de o materie, un profesor sau sistem. Ne creștem copiii cu forța, iar ei nu se pot opune la asta. Ne creștem copiii fără atenție la nevoile lor, la stilul lor de învățare sau adaptat vremurilor lor. Încercăm din răsputeri să menținem un sistem învechit peste o generație cu totul altfel decât am fost noi vreodată. De aceea, chiar și cei mai buni elevi urăsc la propriu școala. Dar și asta ni se pare normal și o vedem ca pe un fel de sacrificiu la care trebuie să se supună. Realitatea este că nu trebuie.
Distanța dintre teorie și practică este aproape sinucigașă
Business-urile vor oameni cu abilități clare, specifice, în timp ce sistemul de educație din România investește în cultura lor generală. Tinerii sunt aliniați perfect cu ceea ce își doresc business-urile. Ei vor să studieze lucruri practice. Din păcate, nu au ocazia. Să mai adăugăm și faptul că teoria studiată este de cele mai multe ori aliniată anilor ‘70?
Suntem țara paradoxului în care profesorii se simt cel mai bine pregătiți, dar avem cei mai slab pregătiți copii la nivel global. Realitatea? Tinerii pleacă să studieze în strainătate. Iar în ultimul an a crescut simțitor numărul părinților ce își trimit copiii să facă liceul în străinătate. 99,8% dintre copiii cu care lucrăm pleacă la studii în străinătate. No comment.
„Dacă nu ești de 10, nu ai nicio șansă în viață”. Asta transmite școala.
Realitatea este că toți tinerii determinați, curajoși și cu inițiativă reușesc să-și trăiască mai bine viața. Nu există niciun studiu în lumea asta care să arate că a fi de 10 pe linie la școală înseamnă succes garantat. Dimpotrivă. În toate studiile longitudinale realizate până în prezent, cel mai mare succes în viață îl au tinerii cu note de 7-8. De ce? Pentru că ei sunt cei care au timpul necesar să-și dezvolte abilitățile cerute de mediul de business. Pentru că ei sunt cei care au inteligența celor de 10, dar nu vor să și-o alinieze unui sistem în care nu cred. Ei sunt cei mai mari critici ai sistemului școlar. În timp ce tinerii de 10 sunt preocupați de note și de învățat perfecțiunea, cei de 7-8 deprind școala vieții. Învață să argumenteze, să testeze. Își asumă eșecul și nu renunță.
Exact asta este problema noastră. Lucrăm cu copii cu note foarte bune, dar incapabili, spre exemplu, să susțină un speech public sau să aibă o opinie personală. Lucrăm cu copii premianți constant, dar care nu au încredere în ceea ce sunt sau pot fi.
Inteligența înseamnă memorare de idei/concepte noi PLUS efortul de a face ceva cu ceea ce ai memorat. De a integra ceea ce este nou în ceea ce știi deja. În a schimba ceea ce știi deja, integrand practic ce ai memorat.
Un sistem de educație bazat strict pe memorare este năucitor. Milioane de tineri sunt forțați să memoreze aberant fraze, texte, formule. Un volum uriaș de informație fără noimă în capul lor. Nu este de mirare nivelul actual de analfabetism funcțional. Este normalitatea sistemului în care schimbarea este doar de formă, nu de fond. Schimbarea de fond ar trebui să pună copilul și dezvoltarea lui în centrul atenției. Acum se pune în centrul atenției volumul de cunoștințe. El trebuie acumulat. Cu orice preț.
Școală, efort personal, mii de ore de meditații. Nu mai vorbim de sistemul actual de notare. Desuet. Dar, extrem de facil pentru profesor. A scris copilul cuvânt-ul X, primește punctele. Nu l-a scris, nu primește nimic. Cel mai mare OZN pentru ”cultivatorii” generațiilor tinere este evaluarea inteligenței.
Business-urile apreciază inteligența. O idee inteligentă produce plusvaloare. Și cea mai simplă metodă de evaluare a inteligenței este plusvaloarea. Dar, dacă sistemul de educație este excesiv teoretic, cum ar putea el vreodată să evalueze plusvaloarea?
Știm că oamenii se dezvoltă diferit. Copiii evoluează diferit. Mental, emoțional, social etc. Dar, cerințele școlare le cer opusul, adică să fie la fel, să se raporteze la aceleași repere. Înregimentați în clase, merg cu toții înainte, fără să știe unde sau de ce. Acest sistem de educație a fost clădit special în epoca de expansiune industrială. Atunci aveam nevoie de mulți oameni formați ”la fel” pentru a face față nevoii masive de „personal”.
Dar astăzi? Astăzi mai este nevoie de așa ceva? Nu. Cu certitudine, nu. Mii de absolvenți de ASE sau Drept nu își găsesc drumul după absolvire. Mii de tineri se raportează doar la examene și își finalizează studiile fără să vină în piață cu ceva special. Fără să aducă vreo contribuție, fie ea și infimă. Avem mase amorfe de absolvenți mototoliți prin examene inutile, fără gândire proprie sau inițiativă.
Astăzi avem nevoie de oameni care să dezvolte România, oameni care să gândească antreprenorial, care să determine schimbări micro în sectoarele lor de activitate, cu gândul că suma schimbărilor lor va determina una macro, o evoluție firească a societății. Asta ar fi normalitatea.
Finlanda este statul care a integrat gândirea analitică în sistemul de educație. De ce oare? Dacă la noi se pleacă de la studiul materiilor și se ajunge, exasperant pentru elevi, dupa 20 de ani, la o specializare în ceva, finlandezii au venit cu abordarea inversă, pragmatică. Să plecăm de la produsul finit astfel încât, prin gândire analitică, să îl ”desfacem” până ajungem la orele de chimie, fizică, matematică sau desen. Au reușit să integreze materiile între ele. Au reușit să ridice interesul copiilor pentru studiu. De fapt, și-au adaptat sistemul de educație la copiii de astăzi care nu mai au timpul, chemarea, nevoia sau dispoziția de a studia progresiv, pas cu pas, totul despre un anumit domeniu. Și au observat că se poate. Dacă un copil este fascinat de mașini, va dori cu certitudine să studieze formula cauciucului din pneuri la orele de chimie.
Sistemele de educație ar trebui să treacă de la studiul extensiv la cel nișat, hiperspecializat. Până or să o facă, business-urile au luat-o deja cu mult înainte. Și nu găsesc oamenii specializați nișat. Găsesc în schimb oameni mediocri pe care trebuie apoi să-i pregătească pentru a putea face față cerințelor din piață.
Și nu mă refer aici la a-i învața să opereze cu mii de emoții, ci de a lucra cu cele 8 emoții de bază. Inteligență emoțională înseamnă să știi emoțiile, să înțelegi de ce simți o emoție într-un anumit moment și să exprimi emoția respectivă în contextele relaționale.
Care sunt consecințele unei educații predominant raționale? Să urmărim tendințele cifrelor patologiei psihicului și vom vedea clar. Să urmărim rata divorțurilor și vom vedea. Să urmărim capacitatea de relaționare a românului de rând și vom vedea.
Iconcluzie:
· Adolescenţa reprezintă o perioadă dificilă și greu de traversat. Adolescentul este supus din interior transformărilor fizice, biologice, psihice, dar în acelaşi timp este bombardat din exterior de influenţe din mai multe medii: mediul familial, mediul şcolar, mediul grupului din care face parte, mediul social etc.
· Motivaţia pentru succes presupune totalitatea mobilurilor interne şi externe ale personalităţii care condiţionează transformarea potenţialităţilor ei de dezvoltare în structuri psihologice reale şi funcţionale şi constituie prin sine un sistem psihologic complex şi cumulativ.
· Motivația pentru succes este esenţială în realizarea performanţelor instructiv-educative înalte