Aruncați o privire la cele 5 stiluri de parenting distincte.

În anii ’60, după ani de cercetări în psihologia dezvoltării, psihologii au ajuns la concluzia că există trei tipuri clare de părinți. Acestea erau autoritar, autoritar și permisiv. 

Între timp abordarea în ceea ce privește creșterea copilului s-a schimbat, desigur, în deceniile care au urmat, iar psihologii au dezvoltat un nou set de abordări care definesc tipurile individuale de părinți (deși încă sunt puternic bazate pe vechile teorii.

În prezent sunt definite cinci stiluri de părinți ușor de identificat. Unii părinți se identifică foarte mult cu un anumit stil și, în realitate, intenționează să opereze în cadrul acestei abordări. Alți părinți vor folosi aspecte ale stilurilor care le potrivesc cel mai bine și le vor adapta la creșterea copiilor lor. Iată o privire asupra celor cinci stiluri distincte de părinți.

1) Părintele instinctiv

Părintele instinctiv este cel mai frecvent dintre tipurile de părinte și singurul stil distinctiv care nu vine cu un set de reguli. Părinții instinctivi sunt caracterizați, în schimb, de părinți care își cresc copiii, bazându-se pe instinct și influențați puternic de propria copilărie și creștere. Un exemplu de părinte instinctiv este un părinte care conduce prin instinct - își adaptează răspunsurile în funcție de indicii pe care le ridică de la copiii lor. Un alt exemplu de comportamnt de părinte instinctiv (deși simplificată) este un părinte care servește în mod constant terci pentru micul dejun, deoarece așa se proceda în propria copilărie.

2) Părintele atașat

Părinții atașați se concentrează exclusiv pe legătura dintre părinte și copil. Părinții atașați se vor strădui să creeze un mediu în care nu există o separare timpurie definită între părinte și copil. Aceasta poate include purtarea extinsă a copilului, împărțirea patului și alăptarea extinsă a sânilor Părinții atașați se concentrează puternic pe bunăstarea emoțională și dezvoltarea intuitivă a copilului. Un exemplu de comportament de părinte atașat este acela care copilul care este încurajat să doarmă în patul părintelui său.

3) Părintele supraveghetor

Părinții supraveghetor monitorizează strict și rigid toate aspectele vieții copiilor lor. Aceștia își vor dicta, impune programul adecvat, se vor implica foarte mult în viața de zi cu zi a copiilor lor și vor „acoperi” fără încetare, astfel încât termenul de părintele supraveghetor. Acest stil particular de părinte supraveghetor s-a dovedit că conduce copilul pe un drum unde va atinge un nivel de pregătire foarte bun din punct de vedere academic, deși acești copii tind să sufere social și se luptă pentru a învăța abilități independente. Un exemplu de părinte supraveghetor este acela care pentru copilul pe care îl educă îi permite foarte rar să se abată de la programul dictat și să își stabilească singur programul sau să își aloce timp liber sau jocului individual.

4) Părintele autoritar

Părinții care se abonează la abordarea Autoritară vor stabili limite și orientări ferme atunci când vine vorba de așteptările lor față de copiii lor. Cu o perspectivă principală de nutriție, părinții autoritari vor stabili legea și se așteaptă de la copiii lor ca aceștia să se conformeze. Există granițe și consecințe clare, totuși angajate cu o abordare democratică. Părinții autoritari sunt dispuși să compromită și să negocieze în anumite situații, păstrând în continuare o relație clară de „părinte” și „copil”.
Atitudinea de părinte autoritar este cel care impune o consecință clară pentru un comportament rău. „Dacă nu încetați să desenați pe perete, nu veți avea timp liber.”

5) Părintele permisiv

Părinții permisivi sunt îngăduitori de copiii lor, adesea având o relație egală, spre deosebire de o dinamică „părinte” și „copil” definită. Părinții permisivi nu solicită performanță la copiii lor și nici nu își manifestă așteptările față de ei. Ei vor folosi rareori forme de tip disciplină și consecință, preferând să se bazeze pe o abordare comunicativă. Părinții permisivi vor permite copilului să stabilească ritmul propriu atunci când vine vorba de creștere și comportament. Un exemplu de atitudine permisivă este atunci când pentru un copil nu este stabilită o oră de mers la culcare. În schimb, li se permite să identifice singuri atunci când sunt obosiți să se culce în voie.

În timp dacă sunteți capabil să vă identificați ca fiind un anumit tip de părinte vă poate ajuta să vă simțiți mai în control ca părinte sau să stabiliți granițe personale atunci când vine vorba de creșterea copiilor, trebuie menționat că există beneficii și dezavantaje clare pentru fiecare dintre stilurile parentale discutate mai sus.

În calitate de părinți, ne propunem să creștem copii fericiți, sănătoși, care vor prospera în viața lor. Copilul dvs. și, prin urmare, abordarea dvs. ca părinte, este unică și nu ar trebui să fie comparată cu o abordare adoptată de o altă persoană.

Cum identificați cu tipurile de părinte descrise mai sus?