Comunicarea nonverbală eficientă

În ciuda importanței lor, cuvintele nu sunt singura cale prin care profesorii și elevii comunică. Gesturile și comportamentele transmit informații, sprijinind adesea cuvintele unui profesor, dar uneori și contrazicându-le. Elevii și profesorii se exprimă nonverbal în toate conversațiile, atât de liber și automat, încât această formă de comunicare poate fi ușor trecută cu vederea.

Contactul vizual

Un comportamentul nonverbal important este contactul vizual,  care se referă la momentul în care un vorbitor se uită direct la ochii ascultătorului. În conversațiile dintre prietenii cu statut egal, de exemplu, majoritatea vorbitorilor tind să se uite direct la vorbitor atunci când ascultă, dar evită privirea lor atunci când vorbesc (Kleinke, 1986). Reangajarea de contact vizual, este de multe ori semnalul că un vorbitor este pe cale de a termina și este aşteptat un răspuns de la ascultător.

Dar conversațiile urmează reguli diferite dacă implică o persoană cu o autoritate mai mare care vorbește cu cineva cu o autoritate mai mică, cum ar fi între un profesor și un elev. În acest caz, persoana cu autoritate semnalează un statut mai mare uitându-se direct la ascultător aproape continuu, fie că ascultă sau vorbeşte. Pentru elevii neobişnuiţi cu contactul vizual continuu, poate apărea senzaţia că profesorul îi priveşte excesiv, intruziv, sau în mod inadecvat. Un efect paradoxal poate fi pentru student de a se simţi mai conștient de sine, mai degrabă decât mai implicat, așa cum intenționa. Din motive similare, profesorii fără experiență sau la început se pot simți, de asemenea, inconfortabil privind la elevi continuu. Cu toate acestea, cercetarea cu privire la efectele contactului vizual sugerează că aceasta poate ajuta pe oricine, student sau profesor, să-și amintească ceea ce văd și aud (Mason, Hood şi Macrae, 2004).

Problemele de comunicare rezultă mai puțin din contactul vizual ca atare decât din diferențele de așteptări privind contactul vizual. Dacă așteptările elevilor diferă foarte mult de cele ale profesorului, o parte poate interpreta greșit motivațiile celeilalte părți. O persoană poate interpreta o privire directă ca o invitație de a începe să vorbească, deşi uneori în realitate acea privire este de fapt o invitaţie la tăcere.

Pentru a evita astfel de neînțelegeri, un profesor trebuie să-și amintească modelele preferate de privire ale elevilor în momentele în care elevii sunt liberi să se uite oriunde și la cine doresc. Aranjamentele tradiționale de bănci şi scaune pe un rând nu funcționează bine în acest scop; după cum confirmă cercetările, aşezarea în rânduri face elevii mai susceptibili la a privi fie la profesor sau să la nimic în special (Rosenfeld, Lambert şi Black, 1985; Razack, 1998). Aproape orice alt aranjament al scaunelor, cum ar fi stând în grupuri sau într-un cerc, încurajează modele mai libere de contact vizual. Un contact vizual mai confortabil, la rândul său, face ca comunicarea verbală să fie mai confortabilă și mai productivă.

Timpul de așteptare

Un alt comportament nonverbal important este timpul de așteptare,  care este pauza dintre schhimburile de conversație. Timpul de așteptare marchează atunci când începe sau se termină o întoarcere de conversație. Dacă un profesor pune o întrebare, de exemplu, timpul de așteptare permite și îi îndeamnă pe elevi să formuleze un răspuns adecvat. Studiile privind interacțiunea în clasă arată, în general, că timpii de așteptare în majoritatea claselor sunt remarcabil de scurţi – mai puțin de o secundă (Good şi Brophy, 2002). Din păcate, timpii de așteptare atât de mici pot interfera de fapt, cu gândirea celor mai mulți elevi. Într-o secundă, majoritatea elevilor fie nu pot decide ce să spună, fie își pot aminti doar un fapt simplu, automat (Tobin, 1987). Creșterea timpilor de așteptare la câteva secunde are mai multe efecte dezirabile: elevii dau răspunsuri mai lungi, mai elaborate, exprimă idei mai complexe și o gamă mai largă de elevi participă la discuții. Pentru mulți profesori, cu toate acestea, învățarea de a crește timpul de așteptare atât de mult ia efort conștient și se poate simți un disconfort la început. (Un truc pentru a aștepta mai mult este de a număra în tăcere până la cinci înainte de a cere un răspuns de la cineva). După câteva săptămâni de practică, disconfortul cu timpi de așteptare mai lungi dispare, de obicei și beneficiile academice de așteptare devin mai evidente.

Ca și în cazul contactului vizual, timpii de așteptare preferați variază atât între indivizi, cât și între grupuri de elevi, iar diferențele dintre timpii de așteptare cu care sunt fiecare obişnuiţi pot duce uneori la conversații incomode. Deși există multe excepții, fetele tind să prefere timpi de așteptare mai lungi decât băieții, probabil contribuind la o impresie eronată că fetele sunt timide sau că băieții sunt egocentrici sau impulsivi. (Toth, 2004). Timpul de așteptare negativ este menit să semnaleze interesul viu în conversație. Un profesor care este obișnuit cu un decalaj de o secundă între comentarii, poate considera comentariile suprapuse ca întreruperi nepoliticoase și poate avea, de asemenea, probleme în posibilitatea de a vorbi.

Chiar dacă timpii de așteptare mai lungi sunt adesea preferați, ei nu funcționează întotdeauna bine cu anumite persoane sau grupuri. Pentru profesori, cel mai util sfat este să îşi potrivească timpul de așteptare cu preferințele elevilor cât mai mult posibil, indiferent dacă acesta este mai lent sau mai rapide decât preferă în mod obişnuit profesorul. În măsura în care un profesor și elevii se pot potrivi ritmului celuilalt, ei vor comunica mai confortabil și mai pe deplin, iar o proporție mai mare de elevi vor participa la discuții și activități. Ca și în cazul contactului vizual, observarea timpilor de așteptare preferați ai elevilor este mai ușoară în situațiile care oferă studenților un anumit grad de libertate cu privire la momentul și modul de participare, cum ar fi discuțiile deschise sau conversațiile informale pe tot parcursul zilei.

Distanța socială

Când două persoane interacționează, spațiul fizic sau distanța dintre ele – distanța lor socială – indică adesea ceva despre cât de intimă sau personală este relația lor (Noller, 2006). Distanța socială afectează, de asemenea, modul în care oamenii îi descriu pe ceilalți și acțiunile lor; cineva care în mod obișnuit este mai îndepărtat fizic este apt să fie descris în termeni mai generali, abstracti decât cineva care se apropie adesea mai mult (Fujita, et al., 2006). În societatea europeană, o distanță de aproximativ de la o jumătate de metru la un metru este ceea ce majoritatea oamenilor preferă atunci când vorbesc față în față cu un prieten personal. Capătul mai mic al acestui interval este mai frecvent în cazul în care indivizii stau lateral unul de altul, dar de obicei, cele mai apropiate distanțe sunt rezervate pentru prietenii cu adevărat intimi, cum ar fi între soți. În cazul în care relația este mai formală persoanele sunt mai susceptibile de a se situa în intervalul de la aproximativ un metru la trei metri. Aceasta este o distanță comună, de exemplu, pentru un profesor care vorbește cu un elev sau vorbește cu un grup mic de elevi. Pentru interacțiuni şi mai formale, indivizii tind să păstreze o distanţă mai mare de trei metri; această distanță este tipică, de exemplu, atunci când un profesor vorbește unei întregi clase.

La fel ca în cazul contactului vizual și al timpului de așteptare, indivizii diferă în distanțele pe care le preferă pentru aceste niveluri diferite de intimitate, iar complicațiile se întâmplă dacă doi oameni se așteaptă la distanțe diferite pentru același tip de relație. Un elev care preferă o distanță socială mai scurtă decât partenerul său poate părea insistent sau prea familiar pentru partener. Acesta din urmă, la rândul său, poate părea distant sau neprietenos, literalmente „îndepărtat”. Sursele acestor efecte sunt ușor de trecut cu vederea, deoarece, prin definiție, partenerii nu discută niciodată distanța socială verbal, dar ele sunt reale. Cel mai bun remediu, din nou, este ca profesorii să observe preferințele naturale ale elevilor cât mai mult posibil și să le respecte cât mai mult posibil: elevilor care au nevoie de o apropiere mai mare ar trebui să li se permită să fie mai apropiați, cel puțin în limite rezonabile, iar celor care au nevoie să fie mai îndepărtați ar trebui să li se permită să fie mai îndepărtați.