Jocul - resursă metodologică pentru activităţile desfăşurate cu elevii şi părinţii

Jocul este o activitate fizică sau mintală , spontană sau planificată, dar realizată pentru ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de distracţie, de plăcere sau de relaxare. Esenţa jocului este însă una intelectuală, depăşind limitele unei activităţii pur biologice sau fizice.

Jocul, ca metodă didactică, constituie o modalitate de a-I face pe elevi să participe activ la procesul de învăţare. Elevul părăseşte rolul de spectator şi devine actor în propria activitate de învăţare, ceea ce corespunde atât modalitaţii specifice de învăţare activă, cât şi creativităţii şi vieţii lui afective.

Jocul poate fi un mod experienţial şi plin de viaţă prin care pot fi introduse concepete şi strategii cognitive de învăţare. De multe ori, însă, participanţii îşi amintesc jocul dar uita scopul. De aceea, este important să fie subliniate obiectivele învăţării prin discuţii şi trimiteri directe spre conţinutul supus învăţării, întrucât „determinând un transfer de energie, de motivaţie funcţională (dedusă din trebuinţe interne) dinspre jocul propriu-zis spre activitatea de învăţare sau asociind un interes imediat şi puternic, specific jocului, unor obiective sau sarcini de învăţare, există posibilitatea ca acţiunea distractivă să se transforme într-un important factor de exersare (de antrenamaent, de însuşire a unor modele comportamentale, de exemplu) fără ca cel ce se joacă să fi avut această intenţie”.(Cerghit:263).

Pentru a determina învăţarea, adică schimbări comportamentale şi achiziţii informaţionale stabile, utilizabile în contexte diverse, principala condiţie care trebuie respectată de coordonatorul jocului ”este aceea de a face ca participanţii să-şi dea seama că ei se află într-o situaţie de învăţare, că primează aspectul cognitiv şi ca atare este necesar să se desfăşoare cu toată seriozitatea; altfel prea puţin obişnuiţi cu o asemenea modalitate de lucru, ei sunt înclinaţi să vadă în aceasta un moment de divertisment, de amuzament, ceea ce prejudiciază atingerea sarcinilor prestabilite (Cerghit:271). Astfel, profesorului care îşi propune să utilizeze jocul ca metodă de instruire i se cere să dea dovadă de multă măiestrie în dirijarea activităţii. El joacă rolul de coordonator: alege jocul, delimitează aria de probleme abordate în cadrul acestua, fixează obiectivele didactice şi educative. În timpul derulării jocului, el supraveghează respectarea regulilor şi coordonatelor jocului, dă indicaţii atunci când participanţii la joc nu reuşesc să îndeplinească sarcinile stabilite sau se îndepărtează de scopul urmarit şi, în acelaşi timp, ajută la rezolvarea problemelor şi stimuleaza găsirea de soluţii adecvate, atrăgând atenţia asupra “punctelor de interes”.

Coordonarea exterioară a jocului de către profesor este necesară deoarece „este extrem de puţin probabil ca un elev, exclusiv prin propriile eforturi, prin propriile sale forţe intelectuale şi motrice (deci absolut fără nicio indicaţie, în mod complet autonom), să reuşeasca să-şi propuna investigaţii, să-şi stabilească strategia de lucru şi să realizeze descoperiri” (Bocoş:310).

Descriind sau explicând, oferindu-le o îndrumare minimă în realizarea procesului presupus de desfăşurarea jocului, conform obiectivelor cuprinse în proiectul didactic, profesorul realizează, de fapt, o conducere discretă, făra să intervină în realizarea sarcinilor de joc popriu-zise.

Uttilizând metoda jocului în activitaţile cu elevii dar şi în cele de educare a părinţilor, profesorul poate beneficia şi de avantajele dinamicii de grup. Interdependenţele care se creează, spiritul de cooperare, participarea efectivă şi totală la joc determină angajarea participanţilor timizi sau mai puţin încrezători în forţele proprii. Jocul „instaurează o reţea de interacţiuni sociale, un spaţiu comunicaţional garantat de reguli de funcţionare democratice, spaţiu în care puncte de vedere şi opinii diferite se pot confrunta într-un mod pluralist, în condiţii de acceptare, toleranţa şi respect reciproc”.(Stover et. al, 1993 apud Bocoş:319)

În acest spaţiu, copii (dar şi adulţi) diferiţi ca personalitate găsesc soluţia formării lor în condiţiile pluralităţii concepţiilor, a ideilor, a preocupărilor, a ritmurilor de lucru, a formelor de feeedback şi de evaluare.

Jocul reuşeşte să mobilizează energiile naturale ale participanţilor, contribuie la creşterea încrederii în sine dar şi în ceilalţi. Jucătorii sunt ajutaţi să-şi etaleze şi să conştientizeze propriile lor valori, dar sunt provocaţi şi să descopere calităţilor partenerilor sau adversarilor, pentru a putea realiza sarcinile primite. Învăţarea devine mai interesantă, mai atractivă, mai plăcută şi susceptibilă să determine creşterea motivaţiei pentru învăţare.

De asemenea, utilizarea metodei jocului poate devine un excepţional prilej de modelare a gândirii şi imaginaţiei, de dezvoltare a creativităţii, ca şi a perseverenţei.

Utilizarea jocului ca metodă de educare a elevilor şi părinţilor are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Cunoaşterea acestora de către cei care îşi propun să utilizeze această metodă în activitatea proprie poate conduce la o proiectarea adecvată a activităţilor educative.

Principalele avantaje ale utilizării jocului sunt:

• Crearea unor experienţe emoţionale şi relaţionale puternice şi imediate, care sunt imposibil de creat în procesul de predare folosind metode cognitive;
• Permite participanţilor să se relaxeze, să se elibereze de modul convenţional de funcţionare şi să se lase cuprinşi total de activităţi;
• Permite creierului să folosească atât emisfera dreaptă cât şi cea stângă şi, drept urmare, să crească calitatea învăţării;
• Experienţele comune ale participanţilor creează o atmosferă coerentă de grup mult mai rapid, astfel încât calitatea învăţării într-un grup social matur atinge un nivel superior;
• Angajamentul participanţilor în procesul de învăţare este mult mai intens, crescând şi mai mult calitatea procesului de învăţare (desigur, un astfel de efect este prezent numai dacă se reuşeşte implicarea pe deplin a participanţilor la activităţi).

Principale dezavantaje ale utilizării metodei jocului în activităţile educative realizate cu elevii si părinţii sunt:

_ Solicitarea la maxim a capacităţii profesorilor, nu numai pentru a putea fi capabili să gestioneze bine din punct de vedere psihologic dinamica de grup, dar şi pentru a face faţă solicitărilor de pregătire, organizare şi gestionare a activităţilor;

_ Deoarece acestă metodă are un potenţial efect therapeutic (emoţional), anumiţi profesori (în special cei cu o bază de formare în psihologie sau psihoterapie) pot avea o tendinţă de a efectua terapie, pentru a analiza problemele personale ale persoanelor şi să uite că scopul este de a învăţa, mai degrabă decât de a vindeca. Dacă învăţarea este scopul, atunci profesorul trebuie să aibă mereu clar în minte cu ce scop (pe lângă oferirea experienţei în sine) doreşte să folosească metoda respectivă şi apoi să determine reflecţia asupra experienţelor trăite în cadrul jocului;

_ Pentru ca aceste activităţi să poată fi valorificate din punct de vedere educaţional, participantul trebuie să fie implicat total în ele. Neparticiparea la joc poate fi uneori acceptată, dar, în cazul în care participantul chiar nu doreşte să se implice, el este exclus din activităţile de grup şi, prin urmare, de la procesul de învăţare.

Pentru  a valorifica calităţile jocul ca metodă de instruire şi educare a elevilor şi părinţilor, profesorul trebuie să respecte căteva condiţii de utilizare. Principala condiţie a utilizării jocului în activităţile educaţionale este aceea de a facilita conştientizarea de către participanţi a faptului că se află într-o situaţie de învăţare.

E necesar ca profesorul să dea dovadă de multă maiestrie pentru  îmbina desfăşurarea relaxantă şi creativă a jocurilor cu urmărirea unor obiective cognitive riguroase. O altă condiţie de utilizare a jocului în scopuri educative este aceea a asumării de către cadrul didactic a rolului de coordonator. Este important, astfel, ca profesorul să alegă jocurile adecvate scopului urmărit, dar şi vârstei participanţilor, să dea posibilitatea fiecărui participant să beneficieze de experienţele propuse de desfăşurarea jocului, să faciliteze extragerea şi generalizarea concluziilor. Pe parcursul desfăşurării jocului profesorul se va asigura că regulile jocului sunt respectate, că activităţile jocului nu se îndepărtează de tema propusă iar, dacă este nevoie, va interveni cu îndrumări sau cu atragerea atenţiei asupra anumitor „puncte de interes”care trebuie urmărite sau atinse.

Utilizarea jocului ca metodă de instruire şi educare a elevilor şi părinţilor presupune şi parcurgerea unor etape logice. Mai întâi, profesorul, asumându-şi calitatea de coordonator al jocului, allege tema sau subiectul jocului, în strânsă relaţie cu obiectivele urmărite. Înainte de începerea jocului, participanţii sunt informaţi cu privire la regulile şi scenariul jocului şi li se dau instrucţiuni referitoare la sarcinile ce le revin, se stabilesc, dacă este cazul, echipele, se dau indicaţii referitoare la resursele materiale şi de timp de care au nevoie. În timpul desfăşurării jocului este important ca acţiunea să nu se îndepărteze de obiectivele stabilite iar profesorul prin intervenţiile sale trebuie să ghideze participanţii în această direcţie. Cu siguranţă că „jocul aparţine jucătorilor” dar, atunci când rezolvarea problemelor puse în discuţie se dovedeşte a fi prea grea pentru participanţi sau atenţia acestora se îndreaptă spre alte provocări decât cele care sunt presupuse de obiectivele şi strategia jocului, profesorul poate interveni pentru a facilita ajungerea la rezultatele dorite. La finalul jocului rezultatele pot fi consemnate pe fişe, coli de flip-chart sau pe alte suporturi care sprijină analizarea experienţelor trăite în timpul jocului şi extragerea de concluzii care apoi pot fi generalizate.

Activităţile practice din capitolele următoare constituie o ilustrare a aspectelor teoretice prezentate.

Dincolo de aspectul distractiv, jocul poate aduce în discuţie probleme serioase cu care ne confruntăm sau se confruntă familiile: conflictele elevi-elevi, copil-părinţi, părinţi-şcoală, dificultăţile de comunicare în famile, abilităţile reduse de rezolvare a problemelor, rigiditatea în gândire, autoritarismul ş.a. Proiectând şi conducând activităţile astfel încât să fie atinse obiectivele de învăţare pe care şi le propune, profesorul va reuşi ca într-o manieră experienţială şi relaxată să dezvolte abilităţi şi să formeze cunoştinţe la elevii şi părinţii implicaţi în aceste jocuri.

Bibliografie:

1. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006
2. Bocoş, Muşata Dacia, Instruirea interactivă. Repere axiologice şi metodologice, Editura Polirom, 2013