CURBA UITĂRII

Amintirea constituie păstrarea cunoștințelor pe o perioadă de timp. Informațiile despre ceea ce a avut loc în trecut sunt utilizate acum și informațiile despre evenimentele prezente sunt stocate pentru outilizare ulterioară. În acest fel, păstrarea stabilește continuitatea dintre trecut, prezent și viitor; de asemenea schimbarea individului, pe măsură ce dobândeşte noi experiențe.

Această schimbare persistă în timp. Cea mai importantă caracteristică a retenției este declinul acesteia pe măsură ce trece timpul. Ceea ce este reținut scade tot mai mult, pe măsură ce intervalul de timp dintre memorare și reamintire crește. Ebbinghaus a elaborat această relație prin măsurarea timpului economisit în renînvăţare după intervale variabile între învățarea inițială și cea ulterioară.

Curba uitării, elaborată pe datele colectate în acest fel, a arătat o scădere bruscă imediat după învățare, urmată de un declin treptat pe o perioadă lungă de timp. Sa constatat că după o oră după actul de memorare a avut loc o reţinere de 44,2% și după 8 ore acest procent a fost de puţin peste 35. După prima zi, declinul sa dovedit a fi mult mai lent, iar curba de uitare a fost scăzută după aceea. Din aceasta, s-ar părea că anumite efecte ale învățării din trecut persistă pe o perioadă nedeterminată. Curba uitării, așa cum este elaborată de Ebbinghaus, este prezentată mai jos.

În figură se observă că această curbă scade abrupt la început și apoi treptat, ceea ce ar sugera că cea mai mare parte a uitării are loc imediat după experiență.

TEORIILE UITĂRII

Există o mulțime de controverse teoretice asupra uitării. Fiecare şcoală de psihologie încearcă să explice uitarea în maniera ei și există mai multe modalităţi explicative. Diferite teorii reprezintă doar adevăruri parțiale. Vom examina acum câteva teorii importante:

1.      Teoria interferenţei retroactive.

2.      Teoria Gestaltistă.

3.      Teoria psihanalitică.

Teoria interferenţei retroactive

Psihologii experimentali sunt impresionați în special de această teorie; deoarece este posibil să se demonstreze sau să se producă uitarea, uneori, în mai mică sau mai mare măsură, prin intermediul învățării interpolate. Mcgeouch, după un studiu amplu al datelor experimentale, concluzionează că interferența cauzată de activitatea interpolată oferă cea mai bună teorie a uitării. Părerea lui a fost acceptată de mulți psihologi. Cu toate acestea, trebuie să admitem că teoria nu este lipsită de inadvertențe. Unele dintre legăturile slabe din teorie sunt:

1.   Singurele exemple clare de interferență directă se obțin atunci când sarcina B (sarcină interpolată) solicită noi răspunsuri la stimulii originali ai sarcinii A sau niște stimuli asemănători cu A. Asta se întâmplă atunci când unitățile A-B sunt învățate mai întâi și unitățile A-B1 sunt învățate ulterior. Dar se produce o anumită inhibiție retroactivă, chiar și atunci când cele două sarcini sunt exact similare.

2.   Există o mare diferență în uitarea de zi cu zi, și ceea ce este cauzat de activitatea interpolată în situația de laborator. În situația de laborator, sarcinile interpolate și cele originale trebuie să fie într-o oarecare măsură similare, pentru a produce orice inhibiție retroactivă. Dar diversele activități ale zilei, nu sunt similare, ci de multe ori radical diferite şi totuși, există uitare.

Teoria Gestaltistă asupa uitării

Psihologii gestaltişti au abordat problema memoriei din perspectiva percepției. Pentru ei, este incredibil că o urmă a unui obiect din memorie ar conține mai degrabă legături neorganizate. Trebuie să existe o unitate dinamică a impresiei senzoriale a aceluiași obiect. Impresia simțului nu este o impresie fotografică pasivă, ci este influențată de interesele observatorului și, în mod fundamental, de tendința sa de a percepe obiectul în ansamblu. Percepția, de exemplu, întregul, domină percepția părților și le face să se înconjoare, pe cât posibil, cu configurația întregului. Dacă cifra apare circulară, ea este percepută ca un cerc; neregularităţile ușoare sunt ignorate. Această forțare a pieselor de a se conforma nu este un act voluntar al perceptorului, ci este inerent chiar în procesul percepției sensului.
Complexul de stimuli primit de la un obiect prezent este destul de puternic, rezistă forței unificatoare a percepției. Neregularitățile nu pot fi depășite în totalitate. Dar urma din memorie a obiectului este puternică și, prin urmare, obiectul va fi reținut ca fiind mai unitar, mai bine configurat decât a fost perceput pentru prima dată. Până în acest moment, teoria Gestaltistă asupra memoriei este similară cu alte teorii. Urma din memorie poate să se estompeze în mod natural din motive biologice sau ar putea să fie eliminată prin inhibarea retroactivă, în oricare dintre cazuri ar deveni slabă și lipsită de rezistenţă. Dar psihologii gestaltişti fac un pas mai departe si postuleaza ceva care poate fi descris ca activitate continua subconstienta a unei urme din memorie, exercitand în permanenţă presiunea initiala asupra partilor si a partilor care se conformeaza mai bine la forma generală a întregului.

Din această teorie ajungem la anumite concluzii logice:

-          prima este că figura așa cum ne-o amintim ar trebui să fie o figură mai bună decât a apărut când a fost văzut inițial - mai simetric, fără neregularităţi și lacune, mai unificată.

-          a doua este că ar trebui să devină mai bine și mai bine cu timpul.

-          a treia este că nu ar trebui să fie uitată niciodată dacă ar putea fuziona cu alte figuri amintite și nu mai poate fi identificată cu percepția inițială.

-          ultima concluzie este probabil importantă și explică uitarea în viața de zi cu zi. Nu uităm pentru că ceea ce am perceput a dispărut din memorie, ci pentru că materialul amintit, în timp, se îmbină cu alte materiale amintite (datorită naturii dinamice) și astfel nu poate fi ușor identificat cu percepția sa inițială.

Teoreticienii gestaltişti au încercat să furnizeze dovezi experimentale în sprijinul afirmației lor, dar în nici un caz aceste dovezi nu sunt concludente. Teoria Gestalt a uitării provine din teoria percepției obiectelor și ar fi dificil să precizăm teoria în detaliu.

Teoria psihanalitică asupra uitării

Freud și urmașii săi dau o explicație diferită pentru uitare, care merită cu siguranță o anumită atenție. Potrivit acestora, uitarea, în cea mai mare măsură, nu toată, este așa-numita „uitare motivată”. Cu alte cuvinte, uităm anumite lucruri pentru că dorim să le uităm. Nu se datorează pierderii retenției, ci datorită inhibării reamintirii. Inhibarea este detașabilă prin tratamentul psihanalitic. Pentru a explica de ce suntem motivați să uităm anumite lucruri, freudienii susțin că evenimentele asociate cu vina, eșecul și rușinea ne tulbură și, prin urmare, sunt uitate de eforturile noastre inconștiente. Este dificil de duplicat aceste condiții în laborator, dar nu lipsesc încercările în care au fost manipulate astfel de variabile precum sentimentul de eșec sau anxietatea. Aceste tipuri de experimente nu au dat nici un rezultat tangibil în susținerea teoriei, dar se pare că există cel puțin o urmă de adevăr în teoria psihanalitică a uitării.