(curriculum, evaluare, competenţe)

Aria curriculară - reprezintă un sistem de discipline şcolare care au în comun anumite obiective şi metodologii şi care îşi propune să ofere o viziune interdisciplinară asupra obiectelor de studiu. Curriculumul naţional românesc este structurat în şapte arii curriculare. Ariile curriculare au fost selectate în conformitate cu finalităţile învăţământului, ţinând cont de importanţa diverselor domenii culturale care structurează personalitatea umană, precum şi de conexiunile dintre aceste domenii. Ariile curriculare asupra cărora s-a convenit în învăţământul românesc sunt următoarele:

-       Limbă şi comunicare,

-       Matematică şi ştiinţe ale naturii,

-       Om şi societate,

-       Arte, Educaţie fizică şi sport,

-       Tehnologii,

-       Consiliere şi orientare.

Ariile curriculare rămân aceleaşi întreaga durată a şcolarităţii obligatorii şi a liceului, dar ponderea lor în cadrul ciclurilor curriculare şi de-a lungul anilor de studiu este variabilă. Geografia face parte din aria curriculară Om şi societate, în conformitate cu tendinţa actuală în lume, de a fi considerată mai mult o ştiinţă socială.

Ciclurile curriculare – reprezintă periodizări ale şcolarităţii care au în comun obiective specifice. Ele grupează mai mulţi ani de studiu, care aparţin uneori de niveluri şcolare diferite şi care se suprapun peste structura formală a sistemului de învăţământ, cu scopul de a focaliza obiectivul major al fiecărei etape şcolare şi de a regla procesul de învăţământ prin intervenţii de natură curriculară. Fiecare ciclu curricular oferă un set coerent de obiective de învăţare care consemnează ceea ce ar trebui să dobândească elevii la terminarea unei anumite etape a parcursului lor şcolar. Prin aceste obiective, ciclurile curriculare conferă diferitelor etape ale şcolarităţii o serie de dominante care se reflectă în alcătuirea programelor şcolare.

Competenţele - reprezintă ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare. Competenţele se formează prin procese de instruire cu o anumită structurare internă (prin selectarea conţinuturilor strict necesare şi adecvate) şi prin activităţi de învăţare specifice acestora. În final, acestea permit identificarea şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme caracteristice unui anumit domeniu.

Competenţe – cheie – termen care se referă la opt câmpuri de competenţe generale definite în acest sens de un grup de experţi ai Comisiei Europene, cu finalitatea intrinsecă de racordare a exigenţelor formării preuniversitare a unor subiecţi din sisteme educaţionale diferite; aceste competenţe – cheie au un caracter foarte general şi presupun un ansamblu de competenţe subiacente şi concretizări în domenii disciplinare. În accepţiunea Comisiei Europene, definiţia competenţelor – cheie este următoarea:

„Competenţele - cheie reprezintă un pachet transferabil şi multifuncţional de cunoştinţe, deprinderi (abilităţi) şi atitudini de care au nevoie toţi indivizii pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru incluziune socială şi inserţie profesională. Acestea trebuie dezvoltate până la finalizarea educaţiei obligatorii şi trebuie să acţioneze ca un fundament pentru învăţarea în continuare, ca parte a învăţării pe parcursul întregii vieţi”.

Competenţe generale – se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata unui ciclu de învăţământ sau pe durata mai multor ani. Au un grad ridicat de generalitate şi au rolul de a orienta demersul didactic către achiziţiile finale dobândite de elev prin învăţare.

Competenţele specifice - se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe parcursul unui an şcolar. Ele sunt derivate din competenţele generale, fiind etape în dobândirea acestora. Programele redau doar un anumit număr de competenţe specifice, care au fost considerate minime şi suficiente. În condiţiile unor elevi cu o pregătire bună, pot fi imaginate mai multe competenţe specifice, precum şi competenţe cu o complexitate mai mare. Competenţelor specifice li se asociază, prin programă, unităţi de conţinut.

Concept – termen de maximă generalitate, care defineşte câmpul predilect al unei discipline ştiinţifice.

Conţinuturile - ca parte a programei şcolare, sunt informaţii de specialitate structurate prin intermediul cărora se ating competenţele specifice propuse.

Curriculum - sensul lui cel mai larg reprezintă ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar. În sens restrâns, curriculumul cuprinde ansamblul acelor documente şcolare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă, de regulă, denumirea de curriculum formal sau oficial. Această accepţiune este consemnată în documentele care formează Curriculum Naţional (cadru de referinţă, 1998).

Curriculum nucleu (core curriculum) – expresia curriculară a trunchiului comun (TC), care cuprinde acel set de elemente esenţiale pentru orientarea învăţării la o anumită disciplină; el reprezintă singurul reper de referinţă pentru diversele examinări externe şi pentru elaborarea standardelor curriculare de performanţă.

Curriculum formal (oficial) – ansamblul documentelor reglatoare care au o concretizare într-o formă scrisă: programa şcolară, planul de învăţământ, ghidurile metodologice; acestea consemnează componentele şi experienţele de bază promovate de curriculumul naţional.

Curriculum formal (oficial) este obligatoriu, este explicit şi are un caracter scris (curriculum scris, redactat sub forma unor documente oficiale).

Curriculum Naţional – nucleul de documente reglatoare care definesc ansamblul componentelor ce concretizează politica educaţională referitoare la structura şi succesiunea disciplinelor şcolare, resursele de timp alocate acestora şi elementele metodologice de bază care determină organizarea instruirii.

Curriculum procesual – sensul cel mai larg al noţiunii de curriculum care presupune organizarea integrată a instruirii, utilizând toate componentele care interacţionează în procesul educaţional (curriculum scris, suporturile de instruire, proiectarea şi organizarea instruirii, evaluarea rezultatelor).

Curriculum diferenţiat (CD) – vizează formarea competenţelor specifice fiecărui profil de formare sau specializare din cadrul unei filiere.

Curriculum de dezvoltare locală (CDL) – concept relativ nou, promovat de planul de învăţământ pentru ciclul liceal superior, filiera tehnologică, prin care sunt ofertate resurse de timp disjuncte de TC şi CDŞ pentru a concretiza pregătirea profesională în domeniile presupuse de activităţile economice din comunitatea locală.

Curriculum la decizia şcolii (CDŞ) – ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare pe care fiecare unitate de învăţământ le propune în mod direct elevilor săi în cadrul ofertei curriculare proprii. La nivelul planurilor de învăţământ, CDŞ reprezintă numărul de ore alocate şcolii pentru construirea propriului proiect curricular. Tipuri de CDŞ în învăţământul obligatoriu:

- Curriculum aprofundat reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă de CDŞ care aprofundează obiectivele de referinţă din curriculumul nucleu, prin diversificarea activităţilor de învăţare.

- Curriculum extins reprezintă, pentru învăţământul general, acea formă de CDŞ care extinde obiectivele şi conţinuturile din curriculum – nucleu prin noi obiective de referinţă şi unităţi de conţinut. Acesta presupune parcurgerea programei şcolare în întregime (inclusiv elementele marcate cu asterisc).

- Opţionalul reprezintă, pentru învăţământul obligatoriu, acea formă de CDŞ ce constă într-o nouă disciplină şcolară; aceasta presupune elaborarea în şcoală a unei programe cu obiective şi conţinuturi noi, diferite de cele existente în programele de trunchi comun.

Curriculum aprofundat – urmăreşte aprofundarea competenţelor specifice din curriculumul nucleu prin diversificarea activităţilor de învăţare în numărul maxim de ore prevăzut în plaja orară a unei discipline (care este o dimensiune predominant teoretică).

Curriculum extins – urmăreşte extinderea conţinuturilor din curriculumul nucleu prin abordarea unor competenţe specifice noi, în numărul maxim de ore al unei discipline. Acesta presupune parcurgerea programei în întregime (inclusiv elementele marcate cu asterisc).

Curriculum „vertical” – este o expresie mai mult intuitivă pentru a evidenţia succesiunea „pe verticală” a unei discipline de la prima clasă în care se studiază până la ultima. El încearcă să articuleze programele de la fiecare clasă, în succesiunea lor, pentru a le da o anumită coerenţă verticală. Poate fi concretizat prin „proiectarea” verticală.

Curriculum non-formal – spre deosebire de cel formal, scris şi explicit, vizează modalităţile educaţiei realizate în afara curriculumului oficial, în şcoală sau, frecvent, în afara şcolii.

Curriculum informal – se referă la orice acţiune educaţională şi experienţă personală dobândită în diferite contexte şi situaţii socio – culturale.

Curriculum predat – reprezintă acea parte a curriculumului oficial care a făcut obiectul unui proces de instruire organizat („predat”).

Curriculum „testat” (evaluat) – parte a curriculumului supusă unui proces de evaluare (internă sau externă); în cazul examenelor de BAC, programa de examen redă partea din curriculum care urmează să facă obiectul acestuia.

Didactica disciplinelor - domeniu de interferenţă între didactica generală şi orice disciplină şcolară care îşi propune să stabilească anumite coordonate generale ale instruirii şcolare centrate pe conţinuturi disciplinare specifice. Fiind o didactică disciplinară, are o anumită coloratură ce rezultă din elementele particulare introduse de specificul obiectului de învăţământ. Didactica disciplinară îşi propune să organizeze raţional procesul de instruire, cu toate elementele sale şi condiţionările exterioare.

Etapele unui proces de învăţare – corespund unor categorii de competenţe organizate în jurul câtorva verbe definitorii, ce exprimă complexe operaţii mentale: receptare, prelucrarea primară (a datelor), algoritmizare, exprimarea, prelucrarea secundară (a rezultatelor), transferul.

Evaluarea – reprezintă un proces continuu şi de durată, putând avea loc la începutul programului de instruire, pe parcursul acestuia sau la sfârşitul său. Focalizată pe unitatea de învăţare, evaluarea ar trebui să asigure evidenţierea progresului înregistrat de elev în raport cu sine însuşi în vederea atingerii competenţelor prevăzute de programa şcolară sau de programa de examen. Este important să fie evaluată nu numai cantitatea de informaţie de care dispune elevul ci, mai ales, ceea ce el poate să facă utilizând ceea ce ştie sau ceea ce intuieşte. Principalele funcţii ale evaluării sunt: funcţia diagnostică (are în vedere depistarea lacunelor şi greşelilor elevilor şi înlăturarea acestora), funcţia prognostică (pune în evidenţă performanţele viitoare ale elevilor), de selecţie (când se doreşte, de exemplu, clasificarea candidaţilor la examene şi concursuri).

Exemplele de activităţi de învăţare - ca parte a programei şcolare, propun modalităţi de organizare a activităţii în clasă. Programa oferă cel puţin un element de astfel de activităţi pentru fiecare competenţă specifică.

Finalităţile pe niveluri de şcolarizare (primar, gimnazial şi liceal) - constituie o concretizare a finalităţilor sistemului de învăţământ pentru diversele niveluri ale acestuia. Acestea descriu specificul fiecărui nivel de şcolaritate din perspectiva politicii educaţionale; reprezintă, atât pentru elaborarea programelor şcolare, cât şi pentru orientarea demersului didactic la clasă.

Idealul educaţional – reprezintă un set de aserţiuni de politică educaţională, care consemnează la nivelul Legii Educaţiei Naţionale profilul de personalitate dezirabil la absolvenţii sistemului de învăţământ, în perspectiva evoluţiei societăţii româneşti. Acestea au un rol reglator, ele constituind un sistem de referinţă în elaborarea Curriculumului Naţional.

Instruire – proces intenţionat, voluntar şi dirijat (deci neîntâmplător) de dobândire a unor noi achiziţii (definite prin obiective, competenţe, deprinderi, abilităţi) de către elevi.

Item – întrebare şi răspunsul aşteptat la aceasta. Din punct de vedere al obiectivităţii în notare, itemii se clasifică în: itemi obiectivi (itemi cu alegere duală, itemi de împerechere, itemi cu alegere multiplă), itemi semiobiectivi (itemi cu răspuns scurt, de completare, întrebări structurate) şi itemi subiectivi (cu răspuns deschis, eseu, rezolvare de probleme).

Interdisciplinar – fenomen, concept, procedeu, domeniu, element situat „între” discipline considerate clasice, academice; un curriculum interdisiplinar presupune abordarea „legată”, interconectată, a unor domenii disciplinare diferite.

I.T. – prescurtare a termenului „informatical technology” (tehnologie informatică), care se referă la ansamblul de sisteme tehnologice care permit utilizarea şi prelucrarea datelor informaţionale.

Învăţare – orice achiziţie nouă în sfera comportamentului, realizată dirijat (prin instruire) sau în mod întâmplător prin interacţiunea dintre elev şi mediul său educaţional.

Macroproiectare – proiectarea instruirii pe un interval mare de timp („macro”), pe mai mulţi ani şcolari sau pe un an şcolar. Macroproiectarea nu este o simplă planificare pentru un parcurs (deşi are şi elemente ale acesteia), ci proiectarea „integrată” a elementelor instruirii care are ca scop principal atingerea unor competenţe specifice asumate. Termenul de macroproiectare este folosit îndeosebi într-un sens similar planificării calendaristice (anuale).

Manuale alternative – trebuie să reflecte programa şcolară care prevede ceea ce este comun pentru toţi elevii (asigurându-se, astfel, indiferent de manualul parcurs, acelaşi tip de diplomă precum şi accesul tuturor elevilor la diferite cursuri de completare a studiilor).

Matrice de specificaţii – o matrice care relaţionează două elemente componente ale evaluării (de exemplu obiective de evaluare şi itemi, clase comportamentale şi itemi, conţinuturi şi clase comportamentale). Este foarte utilă în cadrul proiectării testelor, în etapa asamblării itemilor în test.

Mediu educaţional - ansamblul de condiţionări aparent exterioare procesului educaţional: nivelul de pregătire iniţial al elevilor, condiţiile materiale şi sociale ale familiei, mediul social al şcolii, baza ei materială, nivelul de pregătire al profesorilor, managementul şcolii etc.

Mediu informaţional – totalitatea influenţelor informaţionale şcolare şi extraşcolare, sistematice sau ocazionale, în care îşi desfăşoară elevii activitatea zilnică; acest „mediu” cuprinde lecţiile şcolare, interînvăţarea (între elevi), cărţile (manuale etc.), mass-media (TV, radio etc.), experienţa socială percepută direct etc.

Metodologie – ansamblul de metode, procedee şi tehnici puse în acţiune pentru atingerea unui scop care poate fi ştiinţific (descoperirea unui lucru nou, verificarea unei ipoteze etc., care formează metodologia ştiinţifică), educaţional (formarea unor competenţe, atingerea unor obiective etc., care formează metodologia educaţională sau metodologia didactică)), moral, politic, estetic, fizic, cultural, religios etc.

Metodologia educaţională - ansamblul de metode, procedee şi tehnici puse în acţiune pentru atingerea finalităţilor educaţionale generale formulate în documentele de politică educaţională.

Metodologie didactică – ansamblu de tehnici, procedee şi metode prin care se urmăreşte atingerea unor obiective educaţionale formulate ca atare în programele şcolare sau care sunt asumate în mod implicit de profesor.

Metodă – drumul considerat optim sau propriu pentru atingerea unei finalităţi asumate.

Metodică – ansamblu de idei, informaţii, sugestii, recomandări (directive sau nondirective), reunite într-un document sintetic (de obicei o carte) prin care se presupune că procesul educaţional devine mai raţional şi mai eficient. Metodice predării unei discipline este o parte a didacticii acesteia.

Modul – un sistem coerent de pregătire (instruire) care presupune anumite resurse de timp (un număr de ore, compacte sau fragmentate în timp), un anumit conţinut – cadru (suficient sie-şi), un ansamblu metodologic şi un sistem de competenţe educaţionale asumate sau presupuse. Modulele pot fi, frecvent, unităţi de învăţare supraordonate lecţiilor (capitole, teme) şi se pot finaliza printr-o evaluare. Sunt, teoretic, echivalentul „unităţilor de învăţare”.

Obiective educaţionale – formulări simple şi sintetice care descriu comportamentul urmărit şi presupus atins după un proces de instruire. Acestea arată unde trebuie să se ajungă după o instruire. Există mai multe grade de generalitate (respectiv de particularizare - concretizare) a obiectivelor. În curriculum au fost folosite obiectivele – cadru şi de referinţă, dar în procesul educaţional pot fi utilizate forme particulare (mai concrete) ale obiectivelor, cum ar fi obiectivele de învăţare (care sunt cavsioperaţionale) sau chiar obiectivele operaţionale. În prezent (2012) obiectivele se folosesc în învăţământul primar, în timp ce în învăţământul gimnazial şi liceal acestea sunt înlocuite de competenţe.

Obiectivele – cadru – ca parte a programelor şcolare din învăţământul primar, sunt obiective cu un grad mai înalt de generalitate şi complexitate. Ele se referă la formarea unor capacităţi şi atitudini generate de specificul unei discipline şi sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele – cadru au o structură comună pentru toate disciplinele aparţinând unei arii curriculare şi au rolul de a asigura coerenţa în cadrul acesteia.

Obiectivele de referinţă – ca parte a programelor şcolare din învăţământul primar, sunt obiective care specifică rezultatele aşteptate ale învăţării la finalul unui an de studiu şi urmăresc progresul în formarea de capacităţi şi achiziţia de cunoştinţe ale elevului de la un an de studiu la altul.

Obiective de învăţare – nivel de definire a obiectivelor derivat din obiectivele de referinţă, care fixează într-un mod mai precis expectaţiile în cazul unei unităţi elementare.

Obiective de evaluare – componente ale programelor de examene sau ale evaluării continue, care fac obiectul unei acţiuni de evaluare propriu – zisă; acestea sunt, prin raportarea la curriculum, foarte apropiate ca generalitate şi formulare de obiectivele de învăţare.

Programa de examen – document care specifică ceea ce trebuie evaluat (competenţe şi conţinuturi) în situaţie de examen şi în ce fel anume.

Planificare calendaristică – document administrativ alcătuit de cadrul didactic, asociind într-un mod personalizat elemente ale programei (competenţe specifice şi conţinuturi) cu alocarea de timp considerată optimă de către acesta pe parcursul unui an şcolar.

În elaborarea planificărilor se recomandă parcurgerea următoarelor etape:

- realizarea asocierilor între competenţe şi conţinuturi;

- stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare;

- alocarea timpului considerat necesar pentru fiecare unitate de învăţare, în concordanţă cu competenţele specifice şi conţinuturile.

Planurile – cadru de învăţământ – reprezintă documentul reglator esenţial care jalonează resursele de timp ale procesului de predare – învăţare. Planurile – cadru oferă soluţii de optimizare a bugetului de timp: pe de o parte, sunt cuprinse activităţi comune tuturor elevilor din ţară (TC), în scopul asigurării egalităţii de şanse a acestora; pe de altă parte, este prevăzută activitatea de diferenţiere a parcursului şcolar în funcţie de interesele, nevoile şi aptitudinile specifice ale elevilor.

Portofoliul – este un instrument de evaluare care urmăreşte progresul elevului la o anumită disciplină, dar şi atitudinea faţă de aceasta, pe o perioadă mai lungă de timp. Acesta este completat de elev şi poate cuprinde rezumate, sinteze, rezolvări de probleme, recenzii, biografii ale unor personalităţi din domeniul respectiv, investigaţii, activităţi practice etc. În structura portofoliului sunt determinante competenţele asumate care stau la baza acestuia şi utilizările prezumate.

Predarea – reprezintă activitatea cadrului didactic de organizare şi conducere a ofertelor de învăţare care au ca scop facilitarea şi stimularea învăţării eficiente la elevi. Din punct de vedere al profesorului, predarea necesită proiectarea derulării evenimentelor în clasă.

Profil de formare – reprezintă un element reglator al curriculumului naţional, care oferă un „portret” al absolventului, în termeni de finalităţi şi competenţe pe care trebuie să le deţină la finalul unui anumit nivel de studii.

Programa şcolară – este o parte a curriculumului naţional. Programa şcolară descrie oferta educaţională a unei anumite discipline pe un parcurs şcolar determinat. Programa cuprinde, în general: o notă de prezentare, competenţe generale, competenţe specifice şi conţinuturi), valori şi atitudini, sugestii metodologice. Conceptual, programele şcolare presupun interiorizarea unui mod de gândire specific fiecărui domeniu transpus în şcoală prin intermediul unui obiect de studiu.

Proiectarea demersului didactic – reprezintă acea activitate desfăşurată de profesor, care constă în anticiparea etapelor şi acţiunilor concrete de realizare a predării. Proiectarea demersului didactic presupune: lectura personalizată a programei, planificarea calendaristică, proiectarea secvenţială (a unităţilor de învăţare sau a lecţiilor).

Sisteme de instruire – ansambluri coerente de materiale auxiliare (materiale suport) care derivă din programa şcolară, a căror utilizare în procesul de instruire accesibilizează atingerea competenţelor asumate. Ele se numesc diferit: pachete educaţionale, sisteme curriculare, sisteme pedagogice; pot cuprinde o gamă mai mare sau mai mică de componente, dintre care amintim: cartea profesorului, ghidul profesorului, caietul elevului, teste, folii, atlase, hărţi, suporturi IT, casete video, programe etc.).

Schema orară – stabilită de fiecare unitate şcolară, reprezintă o modalitate concretă care particularizează planurile – cadru de învăţământ. Schema orară pune în relaţie discipline obligatorii şi discipline opţionale cu numărul de ore alocat. Pentru o anumită clasă, în funcţie de opţiunea exprimată pentru completarea trunchiului comun cu diferite tipuri de CDŞ.

Standarde curriculare de performanţă – sunt criterii de evaluare a calităţii procesului de învăţare. Ele reprezintă enunţuri sintetice în măsură să indice gradul în care sunt atinse de către elevi competenţele generale ale fiecărei discipline, la sfârşitul fiecărei trepte de învăţământ obligatoriu.

Strategie didactică – ansamblu de decizii asupra organizării procesului educaţional care optimizează resursele principale de instruire (metode şi mijloace) pentru formarea competenţelor, în contextul luării în consideraţie a unui număr semnificativ de factori educaţionali; strategia didactică poate fi concretizată în cadrul unităţilor elementare de învăţare (lecţii), a unităţilor de învăţare (module) şi, îndeosebi, în cazul desfăşurării activităţii educaţionale pe un timp îndelungat, în conformitate cu macroproiectarea instruirii.

Trunchi comun – reprezintă numărul de ore, competenţele şi conţinuturile obligatorii care trebuie parcurse în mod obligatoriu de către toţi elevii unei clase, pentru o anumită disciplină. Acest număr de ore este alocat prin planurile – cadru de învăţământ şi asigură egalitatea şanselor la educaţie.

Taxonomia obiectivelor – sistem ordonat şi ierarhizat al obiectivelor educaţionale care are la bază un criteriu considerat central; dintre taxonomiile cunoscute, este evocată mai frecvent taxonomia lui Benjamin Bloom, care grupează obiectivele educaţionale în trei mari domenii (cognitiv, afectiv şi psihomotor), cu mai multe niveluri şi subdiviziuni interioare.

Test – instrument de evaluare format dintr-un ansamblu de itemi organizaţi în raport cu o matrice de specificaţii, care vizează realizarea unui set de obiective.

Unitatea de învăţare – reprezintă o structură de instruire care determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat de competenţele specifice asumate; este unitară din punct de vedere tematic; se desfăşoară în mod sistematic şi continuu pe o perioadă de timp şi se finalizează prin evaluare.

Bibliografie

1.Sorin Cristea , Dictionar de pedagogie , Editura: Litera , 2000

 

2. Sorin Cristea , Evaluarea instruirii in cadrul procesului de invatamant , Editura: Didactica Publishing House 2019