FLUCTUAŢIA ATENŢIEI

În strânsă legătură cu această problemă este problema timpului în care putem participa continuu la un singur obiect în câmpul conştienţei. Vorbim despre participarea la o sarcină de zile întregi sau de luni de zile, dar faptul căatenţia nu este constantă sau concentrată este o chestiune de cunoştinţa comună. Chiar şi atunci când studiem o singură propunere pentru o perioadă scurtă de timp, nu putem spune că atenţia noastră a fost constantă de-a lungul ei. Aceste fluctuaţii apar fără îndoială, însă măsurarea acestor fluctuaţii în formă cantitativă este o chestiune de dificultate prea mare.

Cu toate acestea, este posibil să se măsoare aceste schimbări în atenţie, dacă se folosesc stimuli foarte slabi. Ticăitul unui ceas oferă o ilustrare excelentă. Ceasul este ţinut la o distanţă atât de mare de observator, încât sunetul este cu greu audibil - el poate doar să audă şi nu mai mult, deşi ascultă cu atenţie. va constata că sunetul nu este constant, ci apare şi dispare. Această alternanţă de apariţie şi dispariţie are loc la intervale regulate. Dacă subiectul îşi ridică creionul când aude sunetul şi îl coboară atunci când devine inadecvat, experimentatorul poate înregistra numărul de fluctuaţii care au avut loc într-o anumită perioadă de timp, de exemplu, un minut. Se va constata în general că atenţia fluctuează la fiecare 5 sau 6 secunde, deşi au fost înregistrate durate ale unei fluctuaţii de numai 3 secunde - cea mai scurtă observaţie - cea mai lungă înregistrare fiind de 25 de secunde. Perioada, desigur, variază în funcţie de individ şi de condiţiile predominante ale experimentului. O cameră în care predomină liniştea absolută este esenţială.

Acelaşi fenomen poate fi observat cu o atingere foarte slabă şi cu un stimul vizual slab. Pentru vedere, un disc rotativ oferă cele mai bune rezultate. Un disc alb, cu o linie neagră întreruptă, trasată de-a lungul uneia dintre razele sale, este cea mai satisfăcătoare. Când discul este rotit, fiecare porţiune separată a liniei negre se amestecă cu albul discului, astfel încât întreaga suprafaţă prezintă aspectul unui număr de inele gri, fiecare inel crescând tot mai alb, datorită amestecului mai mare de alb. Observatorul, stând cu capul fix, priveşte cea mai slabă bandă gri pe care o poate distinge şi, ca şi în cazul stimulilor auditivi, notează fluctuaţiile care apar.

Aceste fluctuaţii de atenţie au primit explicaţii diferite de la diferiţi cercetători. Putem clasifica aceste teorii în două grupe: teorii periferice, care postulează o anumită condiţie a organului de simţ ca factor explicativ şi teorii centrale care atribuie cauza centrilor nervoşi. Sa sugerat că în cazul vederii, de exemplu, fluctuaţiile sunt cauzate de unii muşchi care scad periodic claritatea obiectului în fovee. Acest lucru a fost atribuit muşchilor ciliari ca fiind oboseală; pe această oboseală cu recuperare ulterioară se spune că depind de fluctuaţiile atenţiei. De asemenea, mişcările involuntare ale ochilor, care cauzează continuu stimularea unor părţi noi ale retinei, servesc drept o explicaţie adecvată. Această explicaţie nu reflectă regularitatea uniformă a fluctuaţiilor. În mod similar, în uşurinţa fluctuaţiilor auditive, fenomenul a continuat încă în cazul unui individ care nu avea membrană timpanică. Teoriile periferice, prin urmare, par a fi limitate ca putere explicativă.

Teoriile centrale justifică afirmaţiile lor prin contabilizarea apariţiei fenomenului în diferite alte domenii. Fluctuaţiile apar în urma imaginilor, după cum am văzut în studierea imaginilor pozitive şi negative în viziune. Acelaşi fenomen este observat când două culori sunt văzute, care nu se amestecă. Atenţia fluctuează între cele două. Mai mult, o figură geometrică cu o perspectivă ambiguă fluctuează la intervale aparent regulate, alternând între concav şi convex. Fluctuaţia a fost explicată prin oboseala celulelor corticale. Dar ce cauzează regularitatea fluctuaţiei? Unii susţin că mişcările cardiace şi respiratorii sunt cauzele predispoziţiei, dar nu s-au obţinut dovezi valide şi rezultatele aceloraşi experimente par negative la presupunere, arătând atât pulsul cât şi respiraţia să fie identice. Unii fiziologi afirmă că pot fi legate de undele Traube-Hering, cauzate de contracţia ritmică şi de relaxarea muşchilor din pereţii arterelor. Aceste valuri Traube-Hering se desfăşoară într-un ciclu complet de la 6 la 15 secunde, dar într-o perioadă de tulburări psihice, ca în timpul perioadei de concentrare necesare pentru a marca fluctuaţiile, rata lor este menţinută destul de constant în perioada mai scurtă. Aceasta corespunde foarte mult timpului dat de majoritatea cercetătorilor ca fiind lungimea medie a timpului de atenţie.

ATENŢIA DISTRIBUTIVĂ

Nu este un lucru neobişnuit ca indivizii să spună că pot participa simultan la două sarcini. Atenţia lor pare să fie suficient de cuprinzătoare pentru a cuprinde desfăşurarea cu succes a două activităţi disparate. Studiul problemei prin experimente simple aruncă o lumină foarte evidentă asupra ei şi oferă explicaţia probabilă. Va fi evident că nu se împarte atenţia în mod egal între cele două sarcini şi, în consecinţă, cele două sarcini sunt îndeplinite greşit. Există o tendinţă, în timpul unui astfel de experiment, de a oscila între două activităţi. Dacă una din sarcini se efectuează cu succes, înseamnă că procesul a devenit automat pentru moment şi poate fi făcut mecanic fără întreruperea activă  conştientă. Aceasta explică multe dintre aşa-numitele cazuri de atenţie la două activităţi diferite, cum ar fi tricotarea şi citirea la un moment dat: primul a devenit atât de automat încât toată atenţia poate fi îndreptată către cel din urmă şi este necesară doar atenţia pentru cei dintâi la intervale când se prezintă o problemă specială, cum ar fi o cusătură abandonată. Prin urmare, atenţia divizată este, vorbind strict, o imposibilitate, iar puterea, raportată de unele personaje istorice, de a putea dicta patru scrisori în acelaşi timp, se datorează unei oscilaţii rapide a atenţiei.

DETERMINANŢI AI ATENŢIEI

Ce ne face să observăm un obiect mai degrabă decât altul când ambele sunt prezente simţurilor? Ce factori funcţionează pentru a oferi avantajul unui stimul în mai mare măsură decât altui stimul? Aceasta este, evident, o problemă importantă în anumite domenii ale psihologiei aplicate. Menţinerea atenţiei este o problemă foarte practică pentru agentul de pază în orice mediu, pentru responsabilul de securitate în cauză cu semnale de avertizare sau semne rutiere, pentru profesor şi, de fapt, pentru oricine a cărui ofertă trebuie să concureze pentru atenţia unui public. Agenţii de publicitate şi consilierii de publicitate au fost primii care au fost convinşi de valoarea experimentelor psihologice, iar o mare parte din activitatea de determinare a atenţiei a vizat în mod direct problemele de publicitate.

Experimentatorul trebuie să ia în considerare mai întâi ce factori merită urmăriţi. La fel ca în timpul de reacţie, există factori subiectivi şi factori obiectivi care pot fi mai mult sau mai puţin importanţi. Mărimea, intensitatea, culoarea, mişcarea etc. sunt determinanţi externi. Familiaritatea, atractivitatea emoţională şi interesele permanente sau temporare ale individului sunt în mod clar determinanţii interni. Noutatea pare a fi un determinant extern, şi totuşi, în mod evident, depinde de experienţa anterioară a lui participantului. Când a fost selectată o listă de factori probabili, problemele experimentatorului sunt (a) modul de prezentare a stimulilor alternativi şi (b) ce variabile să utilizeze ca indicatori ai atenţiei selective. Aceste două probleme sunt strâns legate, aşa cum se poate vedea din următoarele experimente reprezentative:

Rapoartele verbale imediate. Ca o introducere informală la acest tip de experiment, fixaţi un anumit obiect şi observaţi ce alt obiect se evidenţiază cel mai clar, „oferind atenţie”. Dallenbach a expus simultan două puncte luminoase pe laturile opuse ale punctului de fixare, solicitând un raport referitor la locul în care se afla mai multă claritate sau intensitate. Rezultatele sale au arătat un avantaj pentru punctul mai luminos sau, în cazul în care ele erau egale în luminozitate şi în toate celelalte privinţe, pentru locul situat deasupra sau spre stânga punctului de fixare.

Rezultatele privind determinanţii atenţiei. Diferitele metode aplicate problemelor publicitare au dat rezultate destul de concordante

Rezultatele cantitative sunt importante în această privinţă, datorită faptului că folosesc astfel de atenţionări ca dimensiuni mari, poziţii preferate sau culori. De exemplu, pentru a dubla dimensiunea unei reclame, se dublează costul introducerii şi întrebarea este dacă aceasta dublează valoarea atenţiei. Răspunsul, conform metodelor de mişcare a ochilor, este acela că dublarea mărimii măreşte valoarea atenţiei cu 40-60% şi nu cu 100%.

Un fapt curios, deja menţionat, este efectul poziţiei. Jumătatea superioară a unei pagini primeşte mai multă atenţie decât jumătatea inferioară, iar jumătatea stângă mai mult decât jumătatea dreaptă, astfel încât partea superioară stânga poate fi de trei ori mai favorabilă decât cea din partea inferioară dreaptă. Dacă dorim să testaţi un alt factor, cum ar fi mărimea sau culoarea, trebuie să echilibrăm efectul poziţiei. De exemplu, dacă dorim să comparăm valoarea de atenţie a imaginilor colorate sau a anunţurilor cu cele alb-negru, trebuie să plasăm elementele colorate în mod egal în poziţiile preferate şi ne-preferate.

Culoarea a fost de obicei descoperită ca având o valoare ca mijloc de atragere a atenţiei, şi acelaşi lucru se poate spune şi pentru „izolare”, utilizarea spaţiului gol care încadrează o imagine sau o lectură. Toţi aceşti factori au o valoare relativă mai degrabă decât o valoare absolută. Efectul culorii este pierdut dacă toate anunţurile sunt colorate şi este posibil ca un element alb-negru să se evidenţieze prin noutate dacă o revistă este în cea mai mare parte realizată în culori. O reclamă cu o pagină completă într-o revistă poate fi la fel de atenţionată ca şi anunţul în întregime într-un ziar.

În afară de familiaritatea şi setul prezent, care, desigur, variază de la o persoană la alta şi de la o zi la alta, există mai multe interese care sunt determinanţi puternici ai atenţiei. Scriitorii de publicitate încearcă să apeleze la curiozitate, interes sexual, dorinţă de securitate, succes, prestigiu, distracţie, interes pentru copii, copii şi oameni, în general; iar psihologul şi-a folosit metodele pentru măsurarea valorii atenţiei relative a acestor factori.