În societăţile contemporane nu se poate vorbi despre educaţie familială fără a se lua în considerare raporturile familiei cu şcoala, aşa cum nu se poate vorbi despre educaţie şcolară fără a se ţine seama de raporturile şcolii cu familiile elevilor.

În evoluţia istorică a relaţiei familie – şcoală se pot deosebi trei etape:

·         etapa şcolii autosuficiente: şcoala este considerată o instituţie închisă, care nu influenţează mediul familial şi nu se lasă influenţată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinţii sunt rare, formale; părinţii acceptă ideea că nimic din ceea ce se întâmplă în şcoală nu îi interesează; administraţia alege şcoala pentru copii; părinţii nu participă la consiliile de administraţie şcolară; asociaţiile de părinţi nu sunt încurajate; în pregătirea profesorilor relaţia între familie şi şcoală este neglijată;

·         etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influenţa factorilor familiali asupra rezultatelor şcolare în vreme ce părinţii continuă să creadă că şcoala este autosuficientă. Caracteristicile etapei sunt: tendinţa de a intensifica acuzele ce se aduc familiei pentru proastele rezultate şcolare; administraţia şcolară are tendinţa de a conserva atitudinea din etapa anterioară; contactele cu părinţii păstrează caracterul formal, de rutină; local, apar experienţe privind comunicarea cu părinţii; apar organizaţiile voluntare de părinţi; se constituie consilii de gestiune şcolară, în care participarea părinţilor are un rol minor, nedecizional, dar e prezentă; în formarea profesorilor se abordează problema relaţiei familie – şcoală, dar are un statut de problem secundară;

·         etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinţii şi profesorii descoperă împreună că neîncrederea este treptat înlocuită cu încrederea unora faţă de alţii. Caracteristicile etapei sunt: relaţia cu familiile este din ce în ce mai mult încurajată de şcoală; consiliul şcolar include reprezentanţi ai (asociaţiilor) părinţilor, cu rol decizional în toate problemele educaţionale; organizaţiile de părinţi sunt acceptate şi încurajate în activitatea şcolară; profesorii specializaţi (consilieri) tratează problemele speciale ale colaborării cu familiile; organizaţiile de profesori recunosc statutul şi rolul asociaţiilor de părinţi; administratorii şi politicienii educaţiei insistă asupra importanţei relaţiei familie – şcoală; în formarea profesorilor se abordează problema relaţiei cu familia ca una din problemele importante; se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi. (Gheorghe Bunescu, 1997, p. 67-69)

Pentru optimizarea relației școală-familie, este nevoie de a îmbina variate forme şi metode de colaborare a şcolii cu familia şi comunitatea:

a)    şedinţele cu părinţii oferă acestora ocazia de a se cunoaşte între ei, de a acţiona ca o echipă, de a se cunoaşte reciproc cu cadrele didactice, de a discuta aspecte ale programului școlar, de a afla despre progresele/ regresele copiilor, schimbările intervenite în evoluția lor;

b)    lectoratele cu părinţii cu teme diverse prin care părinții sunt informați cu privire la importanța cunoașterii personalității propriului copil, aprecierea corectă a comportamentelor copiilor, măsuri şi soluţii pentru ignorarea sau limitarea comportamentelor negative, tehnici şi metode prin care îşi pot ajuta copilul la lecţii;

c)    consultațiile individuale (convorbirile) oferă prilejul abordării individualizate a problemelor cu care se confruntă copilul sau părintele, se pot oferi sfaturi, părinţii pot furniza informaţii mai intime pe care nu doresc să le facă publice, dar sunt relevante pentru educaţia şi instrucţia copilului;

d)    convorbirile telefonice care au luat amploare datorită telefoniei mobile, dar și timpului limitat al părinților și cadrelor didactice;

e)    chestionarul permite obținerea unor informații privind organizarea colectivelor de elevi, teme abordate în ședințele ulterioare etc.;

f)     participarea părinților la activități organizate de școală - lecții deschise pentru părinți astfel părinţii au posibilitatea să cunoască nivelul de pregătire al copilului, deprinderile însușite, să se familiarizeze cu metodele și procedeele folosite în predare;

g)    consilierea psihopedagogică constă în abordarea specializată, prin intermediul profesorilor consilieri școlari a dificultăților de adaptare a elevilor la cerințele școlii;

h)   vizite ale cadrelor didactice la părinții copiilor - specificul acesteia constă în aflarea directă a condițiilor concrete de viaţă şi educaţie ale copilului în familie;

i)     excursii, drumeții – părinții pot contribui la organizarea și sponsorizarea acestor acțiuni, asigură supravegherea copiilor, trăiesc emoţii pozitive alături de copilul lor, le oferă modele de comportare;

j)      participarea părinților la expoziții cu lucrări ale copiilor reprezintă un prilej de a-i familiariza cu date importante despre evoluţia copiilor, atât pe plan artistic, cât şi al bagajului de cunoştinţe;

k)    sărbătorirea zilei de naștere a copilului în clasă - copiii învață comportamentul civilizat, unele convenţii sociale şi se creează legături afective cu membrii familiilor, deoarece invitaţii sărbătoritului pot fi părinţi și alte rude;

l)     serbările școlare prin care părinții pot descoperi aptitudini speciale ale copiilor, nivelul dezvoltării acestora, pot să le evalueze performanțele, să se implice în organizarea acestor activități;

m)  implicarea părinților în proiecte și parteneriate școlare (Ziua porților deschise) în cadrul cărora părinții participă la activitățile programate;

n)   jurnalul clasei cuprinde fotografii, impresii ale copiilor, ale altor persoane implicate în activitățile clasei, descrieri de activități, diplome obţinute, desene create de copii etc.;

o)    scrisorile și însemnările sunt necesare ca mijloc operativ, comod, în condițiile în care cadrele didactice nu au posibilitatea unor întâlniri directe cu părinţii elevilor;

p)    ateliere de lucru cu părinții în cadrul cărora aceștia se familiarizează cu standardele de eficiență a învățării, finalitățile educației, conţinuturile, strategiile aplicate, programul de activitate a şcolii;

q)    mese rotunde în cadrul cărora părinții și profesorii fac schimb de experiență educațională;

r)     conferințe științifice în cadrul cărora cadrele didactice, dar și părinții susțin comunicări cu privire la educația copiilor în școală și familie;

s)    activități de tipul „Școala părinților” în cadrul cărora se organizează cursuri psihopedagogice pentru părinți.

Dintre formele mai importante de organizare instituţionalizată a educaţiei părinţilor şi a colaborării şcoală – familie amintim:

·         asociaţii ale părinţilor (şi profesorilor) care au o largă3libertate de iniţiativă; au apărut pentru prima dată în S.U.A. în secolul trecut;

·         şcoli ale părinţilor (iniţiate în Franţa) şi şcoli ale mamelor (iniţiate în Germania);

·         consilii de administraţie şcolară având rol informaţional, consultativ şi decizional; fiinţează în Belgia, Olanda, Danemarca şi în alte ţări occidentale;

·         comitete de părinţi pe clase şi şcoli, fără rol decizional, care sprijină şcoala în rezolvarea unor probleme (în ţările est-europene).

Un rol deosebit, atât pentru colaborarea familie-şcoală şi participarea la gestiunea şcolii, cât şi pentru educaţia părinţilor îl au asociaţiile de părinţi a căror finalitate este, în principiu, protecţia copilului prin educaţie. Asociaţiile de părinţi se pot deosebi şi după scopurile lor astfel: pot fi organizate ca grup de susţinere a şcolii, pot fi implicate în rezolvarea problemelor needucaţionale; se pot constitui ca grup de cooperare, educaţia considerându-se ca un proces comun în care părinţii şi profesorii sunt parteneri, decid împreună viitoarele programe; în fine, pot fiinţa ca grup de apărare a intereselor părinţilor față de alte grupe.

Bibliografie:

1. Agabrian, M., Milea, V., Parteneriate școală-familie comunitate, Editura Institutul European, Iași, 2005;
2. Bocoş, Muşata Dacia, Instruirea interactivă. Repere axiologice şi metodologice, Editura Polirom, 2013;
3. Bunescu Gh., Alecu Gh., Badea D., Educaţia părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
4. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006;
5. Cojocaru, Șt., Cojocaru, D., Educația parentală în România, Editura Alpha MDN, București, 2011;
6. Cucoș, C-tin, Informatizare în educație. Aspecte ale virtualizării formării, Editura Polirom, Iași, 2006
7. Dave, R.H., Fundamentele educației permanente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991;
8. Dragomir, M., Manual de management educaţional pentru directorii unităţilor de învăţământ, Editura Hiperborea, Turda, 2000;
9. Kelemen, G., Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2011;
10. Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela SRL, București, 1998;
11. Osterrieth, P., Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973;
12. Voinea, M, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.