Educaţia părinţilor, ca şi educaţia, în general, apare necesară atât pentru creşterea şi educarea copiilor cât şi ca o cale de emancipare spirituală şi socială, ca un vector al democratizării educaţiei şi societăţii.

Evoluţiile rapide din viaţa socială generează o cerere de continuare a proceselor de reînnoire a cunoştinţelor, deprinderilor şi valorilor pe durata vieţii. Din perspectiva unei analize sistemice, educaţia părinţilor apare ca o dimensiune a educaţiei permanente şi, desigur, a educaţiei adulţilor. „Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării personale, sociale şi profesionale pe durata întregii vieţi a individului în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii atât a indivizilor cât şi a colectivităţii lor.

Aceasta este o idee comprehensivă şi unificatoare care include învăţarea formală, nonformală şi informală pentru dobândirea şi îmbogăţirea unui orizont de cunoaştere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în diferite stadii şi domenii ale vieţii.” (R. H. Dave, 1991, pp. 47 – 48). Din această perspectivă, actualul sistem de învăţământ apare ca inflexibil, prea formal şi disfuncţional în contextul necesităţilor comunităţilor sau al noilor evoluţii. În aceeaşi lucrare e menţionează că o etapă iniţială a oricărei strategii, proiectată să îndeplinească aspiraţiile educaţiei permanente este „construirea unui pod de legătură” între „o varietate de elemente intereducaţionale” (structuri, curriculum, pregătirea profesorilor) şi „un număr considerabil de elemente extraeducaţionale.” (configuraţii personale, sociale, istorice etc.)

 

Deoarece educaţia părinţilor (cu excepţia unor programe de promovare profesională) nu poate deveni obligatorie, ea trebuie să fie adaptată nevoilor acestora şi să acorde celor ce studiază condiţii liberale (de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare). Un sistem de educaţie pentru adulţi este bine organizat functional atunci când este întemeiat pe motivaţii şi centrat pe obiective care rezolvă problemele indivizilor sau ale grupurilor de adulţi. Trebuie să existe strategii întemeiate pe cunoaşterea nevoilor reale, specifice educaţiei pentru a stimula motivaţiile lor de învăţare şi de participare la programe educative. Asemenea strategii presupun şi un sistem de „autopurtare” a învăţării – specific al educaţiei adulţilor – care să se realizeze atât prin apelul la educatori (formatori) specializaţi (profesori, medici, jurişti etc.) cât şi prin apelul la formatori formaţi dintre adulţi cuprinşi în programele educaţionale.

Democraţia, transformările sociale, emanciparea femeii, modificarea statului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui educaţiei familiale prestigiul pe care l-a avut până la introducerea învăţământului obligatoriu, progresele sociologiei şi psihologiei, precum şi alte cauze au dus la înţelegerea faptului că orice sistem de educaţie rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau de opoziţia părinţilor. Misiunea şcolii devine astfel primordială. „Deoarece axa directoare a civilizaţiei occidentale este înaintarea persoanei spre mai multă libertate şi fericire, înaintarea societăţilor spre mai multă înţelegere şi justiţie şi data fiind demisia unui număr de părinţi şi faptul că un număr crescând de copii vin din familii destrămate, fie din medii analfabete, iar comunicarea dintre părinţi şi copii nu se face întotdeauna foarte bine, pentru toate aceste motive şcoala are o misiune suplimentară.” (Domenach, 1989, p. 48).

Dintotdeauna au existat educatori remarcabili şi părinţi iubitori care nu şi-au pus probabil atâtea probleme şi totuşi au reuşit foarte bine; dar acest lucru era mai uşor într-o lume statornică în care tradiţia avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care a suferit-o, în curs de o generaţie sau două, relaţiile dintre părinţi şi copii, dintre adulţi şi tineri apare mai vădită în consideraţia pentru copil ce are „semnificaţia de recunoaştere intimă şi profundă a valorii persoanei copilului şi de încredere în potenţialul lui de dezvoltare” (Osterrieth, 1973, p.67).

Sentimentul de siguranţă – singurul care permite copilului să se emancipeze şi să-şi dobândească personalitatea – depinde de următoarele condiţii (Osterrieth, 1973, p. 70):

1.    Protecţia împotriva loviturilor din afară;

2.    Satisfacerea trebuinţelor elementare:

3.    Coerenţa şi stabilirea cadrului de dezvoltare;

4.    Sentimentul de a fi acceptat de ai săi:

·         ca membru al familiei: să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie şi de mulţumire pentru adulţi; să fie condus şi îndrumat;

·         ca fiinţă umană: să i se accepte caracteristicile individuale; să aibă posibilitatea de acţiune şi experienţă personală, să aibă asigurată o anumită arie de libertate.

Pentru îndeplinirea funcţiei fundamentale a familiei – de securizare a copilului – şi rolului său socializator, aculturant şi individualizator, finalitatea definitorie a educaţiei părinţilor devine formarea conştiinţei educative a părinţilor, a necesităţii unui efort conştient pe măsura evoluţiei nevoilor (inclusiv de educaţie) ale copilului.

În general, termenul de educaţie parentală, denumeşte, în sens larg, ”programele, serviciile şi resursele destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe aceştia şi de a le îmbunătăţi capacitatea de a-şi creşte copiii” (Carter, 1996, apud Ștefan Cojocaru, 2011, p. 5).

Într-un sens mai restrâns, educaţia parentală se referă la programele care ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă dezvoltarea copilului, să înveţe să reducă stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală, şi să înveţe să folosească modalităţi alternative de abordare a situaţiilor dificile întâlnite cu copiii.

Scopul educaţiei parentale este de a dezvolta relaţiile dintre părinţi şi copii prin încurajarea comportamentelor de sprijin ale părinţilor şi modificarea comportamentelor nonproductive sau vătămătoare (Small, 1990, apud Ștefan Cojocaru, 2011, p. 12 ).

Programele de educaţie parentală îşi propun, în general, să dezvolte la părinţi comportamente noi, pozitive, pe de o parte şi să elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte. Small (1990) operează cu

diferenţe în ceea ce priveşte educaţia parentală şi sprijinul parental.

Ca entitate de sine stătătoare sau în combinaţie cu alte programe, educaţia parentală ajută părinţii să-şi dezvolte şi să-şi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă dezvoltarea umană, să alterneze abordările în creşterea copiilor şi să înveţe tehnicile pentru a reduce stresul care subminează funcţionarea parentală (Small, 1990, apud Ștefan Cojocaru, p. 15).

Educaţia parentală pune accent atât pe îmbunătăţirea exercitării parentalităţii, cât şi pe latura terapeutică de reducere a tensiunilor generate de îndeplinirea rolurilor de părinte. Scopul sprijinului parental este de a îmbunăţi capacitatea părinţilor de a valorifica resursele din afara familiei pentru propria bunăstare a lor şi a copiilor lor. Considerăm că aceste diferenţe surprinse de autor sunt utile pentru clarificarea modului în care educaţia parentală răspunde unor nevoi şi produce anumite efecte.

În România există deseori confuzii în ceea ce priveşte educaţia parentală: deseori, orice intervenţie asupra părinţilor (consiliere, sprijin moral, grupuri de suport, informare etc.) sunt considerate a fi activităţi de educaţie parentală. Pe măsură ce părinţii participă la programe de educaţie parentală devin mai capabili să ofere o îngrijire mai atentă a copiilor. Nu-i sufficient doar să informezi oamenii şi ei să înţeleagă mesajele transmise în diferite campanii de informare pentru schimba comportamentele.

Cele mai citate exemple în literatură sunt cele legate de comportamentele în sănătate şi cele subsumate conceptului de stil de viaţă; astfel, în ciuda nenumăratelor campanii de informare şi educare, fumătorii nu-şi modifică comportamentul, persoanele care-şi agresează membrii familiei nu devin mai puţin agresivi sau mai puţin violenţi, părinţii care-şi neglijează copiii nu devin mai atenţi faţă de aceştia etc. Producerea unor schimbări la nivelul comportamentelor presupune înţelegerea complexă a culturii, factorilor personali şi sociali, asigurarea unor contexte de interacţiune şi control social capabile să motiveze şi să susţină schimbarea.

Avem nevoie de educaţie parentală?

 În general, în literatura domeniului, cele mai frecvent invocate consecinţe ale educaţiei parentale sunt:

·         îmbunătăţirea cunoaşterii părinţilor în domeniul dezvoltării copiilor, a nevoilor acestora şi modului cum acestea pot fi satisfăcute, în aşa fel încât să susţină sănătatea fizică şi psihică a copilului;

·         informarea părinţilor în legătură cu drepturile copilului şi modul în care acestea trebuie respectate;

·         îmbunătăţirea abilităţilor părinţilor de a comunica cu copiii, de a-şi ajusta aşteptările faţă de aceştia în mod realist;

·         îmbunătăţirea atitudinilor suportive ale părinţilor faţă de copii, a capacităţii lor de a sprijini autonomizarea copiilor prin disciplinarea pozitivă a lor etc.

Toate aceste lucruri pot constitui soluţii posibile pentru o serie de probleme sociale importante: abuzul asupra copilului, problemele sociale ale adolescenţilor (consum de droguri, delincvenţă etc.), eşecul şcolar, violenţa tinerilor; de asemenea, ele afectează pozitiv adulţii la nivelul construcţiei identităţii parentale şi a demnităţii de părinte, la nivelul reţelelor lor sociale, pe care le dinamizează, restructurează şi consolidează, la gestionarea şi reducerea stresului parental (Goddard, MyersWalls, Lee, 2004, apud Ștefan Cojocaru, 2011, p.46).

Deşi sunt incontestabile beneficiile educaţiei parentale, totuşi ea nu reprezintă un panaceu: ea nu poate rezolva sărăcia şi efectele devastatoare ale acesteia asupra familiilor, nici inegalităţile sociale sau problemele din sistemul de asistenţă socială a familiei şi copilului etc.; cu toate acestea, ea poate îmbunătăţi abilitatea părinţilor de a oferi dragoste şi sănătate copiilor lor, oferindu-le astfel o şansă mai bună în viaţă. Orientate în mod prioritar către familiile vulnerabile şi defavorizate, programele de educaţie parentală au ca principal argument faptul că în aceste familii copilul este supus unor riscuri, precum: abuzul, neglijarea, exploatare prin muncă, nerespectării drepturilor fundamentale etc. Nevoia este mai bine scoasă în evidenţă datorită faptului că aceste categorii de familii sunt mai puţin expuse prescripţiilor instituţionale privind drepturile copilului, sunt mai văduvite de interacţiuni sociale capabile să influenţeze comportamentele şi competenţele parentale.

Poate, de aceea, cursurile de educaţie parentală, înţelese ca activităţi capabile să asigure contextul unor interacţiuni între părinţi, par să fie mai adaptate nevoilor părinţilor şi mai flexibile în construirea unor comunităţi de învăţare. În cadrul unor asemenea contexte părinţii pot interacţiona, îţi pot împărtăşi propriile experienţe, pot schimba idei, soluţii şi credinţe, pot să realizeze comparaţii între propriile comportamente şi cele ale celorlalţi părinţi. Părinţii participanţi la programe de educaţie parentală manifestă în mod direct intenţia de reducere a asimetriei puterii dintre specialist (educator parental) şi părinte; părinţii consideră că principala calitate a educatorului parental trebuie ca acesta să fie, la rândul său, părinte. Astfel, prin comparaţie şi asemănare, prin multiplicarea numărului de persoane care împărtăşesc aceleaşi valori se creează un context de legitimitate şi un cadrul social care facilitează, pe de o parte, internalizarea valorilor, normelor şi prescripţiilor şi experimentarea unor noi comportamente, pe de altă parte.

Programele de educaţie parentală care se desfăşoară în cadrul unor întâlniri de grup sunt considerate a fi mai puţin invazive la nivelul mediului familial, deoarece prescripţiile instituţionale sunt moderate de valorile împărtăşite de membrii grupului, iar întâlnirile dintre specialişti (educatori parentali) nu sunt percepute ca fiind o formă de control venit din sfera instituţională; în acest caz, educatorii parentali sunt văzuţi de către părinţi mai degrabă ca facilitatori, persoane de sprijin şi modele sociale. Scopul programelor de educaţie parentală este acela de susţinere a parentalităţii, văzut ca un ansamblu de atitudini şi practici educative, care actualizează competenţele părinţilor (cu sensul de a le acorda la sistemul de valori promovat în societate).

Educaţia parentală urmăreşte nu doar dezvoltarea competenţelor practice, ci şi a celor reflexive. Exerciţiul practic al parentalităţii este definit mai degrabă ca un proces al unei practicii reflexive şi nu doar un set de îndeletniciri sau sarcini practice care trebuie învăţate şi care definesc rigid rolurile de mamă şi de tată (Golding, 2000, apud Ștefan Cojocaru, 2011, p.54).

Diversitatea programelor de educaţie parentală, diversitatea specializărilor persoanelor implicate în educaţie parentală, caracterul eclectic al acestei practici, puţin dezvoltate în România, în condiţiile lipsei unui sistem coerent de formare, certificare şi supervizare a educatorilor parentali susţine nevoia elaborării unor standarde profesionale necesare dezvoltării unui nucleu comun de competenţe care să sprijine dezvoltarea educaţiei parentale şi asigurarea unui mecanism flexibil de adaptare a acestor programe la culturile locale şi familiale.

Adaptarea conţinuturilor şi metodelor la caracteristicile diferite ale diverselor categorii de părinţi reprezintă o altă direcţie de dezvoltare pe care trebuie să o luăm în calcul. Programele de educaţie parentală trebuie să fie transparente şi responsive faţă de valorile părinţilor, cultivând participarea părinţilor ca strategie de implicare şi învăţare; dezvoltarea componentei cu lucru cu părinţii iliteraţi (componentă orală şi grafică a conţinuturilor şi formelor de organizare practică a cursurilor) poate fi o direcţie de intervenţie astfel încât să poată fi impactate cele mai defavorizate categorii de părinţi. Astfel, existenţa şi funcţionarea unui cadru formal pentru conceperea, producerea şi distribuirea unor materiale de specialitate din domeniul educaţiei parentale accesibile părinţilor poate constitui o formă de sprijinire a dezvoltării acestui domeniu în România.

Intervenţiile de scurtă durată şi care sunt oferite în segmente sociale izolate nu au efecte sustenabile în timp şi nu permit schimbarea mentalităţii colective în sensul dorit.

Extinderea adresabilităţii programelor de educaţie parentală pe categorii de părinţi cu reţele sociale extinse şi consolidate ar permite o promovare mai bună a programelor care ar putea contribui la schimbarea comportamentelor parentale. Pe de altă parte, pentru creşterea eficienţei programelor de educaţie parentală este necesară extinderea acestora pe categorii mari de populaţie şi furnizarea acestora pentru o perioadă lungă de timp.

Bibliografie:

1. Agabrian, M., Milea, V., Parteneriate școală-familie comunitate, Editura Institutul European, Iași, 2005;
2. Bocoş, Muşata Dacia, Instruirea interactivă. Repere axiologice şi metodologice, Editura Polirom, 2013;
3. Bunescu Gh., Alecu Gh., Badea D., Educaţia părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997;
4. Cerghit, I., Metode de învăţământ, Editura Polirom, 2006;
5. Cojocaru, Șt., Cojocaru, D., Educația parentală în România, Editura Alpha MDN, București, 2011;
6. Cucoș, C-tin, Informatizare în educație. Aspecte ale virtualizării formării, Editura Polirom, Iași, 2006
7. Dave, R.H., Fundamentele educației permanente, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991;
8. Dragomir, M., Manual de management educaţional pentru directorii unităţilor de învăţământ, Editura Hiperborea, Turda, 2000;
9. Kelemen, G., Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2011;
10. Mitrofan, I., Ciupercă, C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Press Mihaela SRL, București, 1998;
11. Osterrieth, P., Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973;
12. Voinea, M, Familia şi evoluţia sa istorică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.