Toate obiectele percepute sunt percepute în spațiu și timp, sau într-o ordine spațială și temporală. În acest material ne vom concentra asupra percepţiei spaţiului. În experiența noastră perceptuală a obiectelor din lumea exterioară vom sesiza că aceste obiecte ca având o anumită formă și mărime, la o anumită distanță unul de altul și de la noi, într-o anumită direcție unul faţă de la altul și faţă de noi. Să presupunem că ne uităm la unele obiecte de tipul celor folosite uneori ca modele în lecții de desen, să zicem, o sferă, o piramidă triunghiulară, un cub, sau o prismă. Ele sunt situate în fața noastră la aproximativ zece de metri distanță; sfera este de aproximativ la doi metri distanță de și la stânga piramidei, cubul este alături, dreapta piramidei, prisma este în fața liniei dintre sfera și piramida, mai degrabă aproape de prima decât de cea din urmă. Acum vedem, aparent, dintr-o privire, aceste obiecte solide, cu o anumită formă, aranjate într-un spațiu concret în modul în care aranjamentul lor a fost descris; poziție, direcție, distanța, toate aparent direct reținute în experiența noastră vizuală asupra situației. Acestea sunt senzații vizuale şi prin urmare, într-un fel, trebuie să fi învățat să vedem relații spațiale și ordine spațială. Este menirea psihologiei să arate modul în care această învățare a avut loc și în acest sens, psihologul trebuie să se bazeze într-o măsură foarte mare pe rezultatele studiului experimental.

Senzațiile kinestetice constituie factorul fundamental în procesul de învățare prin care ordinea spațială și relațiile spațiale devin definitive. Adică, senzațiile de mișcare definesc pentru noi pozițiile relative ale diferitelor puncte în acea extensivitate, care este un atribut al senzațiilor cutanate și vizuale. Poziția relativă, distanța, direcția, sunt toate în mod clar percepute. Atributul prin care un punct se distinge de altul într-o suprafață sensibilă se numește "semn local", un nume dat mai întâi de psihologul german Lotze. Se pare că dezvoltarea percepției spațiului nostru poate fi descrisă astfel: conținutul spațial al experienței noastre este dat în acel atribut al senzației. Semnătura locală marchează puncte diferite unul de altul. Prin intermediul mișcării, relațiile spațiale ale acestor puncte sunt clare, iar lumea spațială este astfel definită.

Prima problemă pentru experimentalist apare în legătură cu semnul local. Se pune problema daca este necesar ca acest atribut, prin care un punct se distinge de altul, să fie considerat înnăscut - factor nativistic - sau este un produs de dezvoltare - un factor genetic - în percepția noastră spațială? S-a sugerat că semnătura locală există datorită experienței noastre de mișcare. Argumentul își asumă forma cea mai concludentă în cazul vederii. În acest caz, există un punct fix clar de vedere limpede, fovea. Atunci când un obiect stimulează orice punct în câmpul marginal există o tendință reflex de a redirecţiona ochiul, astfel încât să fixeze obiectul, astfel încât să facă imaginea sa cada pe fovee.

Se poate face o încercare de a răspunde la această dispută pe bază experimentală. În cazul în care semnătura locală provine din senzațiile de mișcare, atunci sensibilitatea unui individ în ceea ce privește mișcările oculare ar trebui să fie din acelaşi registru ca și discriminarea sa legată de diferențe de poziție pe retină. Acest lucru nu este adevărat. Pragul pentru mișcarea ochilor este ridicat, pragul spațial pentru retina este extraordinar de scăzut. Adică, mișcări ale ochiului considerabile pot avea loc fără a fi conștienți de acestea, în timp ce o distanță foarte ușoară între două puncte ale retinei stimulate este imediat recunoscută.

Experimentul poate fi realizat în diverse moduri. Există într-adevăr două puncte importante care trebuie investigate. Pe de o parte, pragul spațial, pentru ca vederea să fie determinată, adică, cea mai mică distanță în care două puncte pot fi văzute ca atare. S-a constatat că această distanță este o distanță unghiulară de aproximativ un minut. Se va descrie metoda de determinare a pragului spațial pentru suprafețele cutanate. Pe de altă parte, trebuie să determinăm, de asemenea, sensibilitatea subiectului nostru în ceea ce privește mișcările ochiului. Acest lucru se face într-o cameră întunecată, subiectul fixând un punct de lumină. S-a constatat că ochii pot fi mutaţi în unghiuri considerabile, în mod inconştient. Am fi putut fi pregătiţi pentru un astfel de rezultat, deoarece am văzut deja că senzațiile de mișcare la nivelul membrelor depind în principal de senzațiile din articulații, nu de senzațiile în mușchii înșiși și nu există articulații implicate în mișcările ochilor.

Pragul spațial

Atunci când două puncte tari sunt aplicate simultan pe piele acestea pot fi percepute ca un punct sau ca două puncte. Cea mai mică distanță la care sunt percepute ca fiind două este pragul spațial. De asemenea, este cunoscut sub numele de indicele esteziometric, determinarea fiind de obicei făcută cu instrumentul cunoscut sub numele de esteziometru.Există multe tipuri diferite, cel mai simplă fiind o pereche de ace prevăzute cu un cadru de metal, cu o scară gravată pe el. Pragul spațial variază între limite largi pentru diferite părți ale corpului. Pe vârful limbii o distanță de 1 mm. Este suficientă pentru a oferi o experiență de două puncte, în timp ce pe coapsă distanța poate sa fie 68 mm. Procedura de determinare a pragului este cel mai adesea prin metoda limitelor. Trebuie să se aibă grijă să plaseze cele două puncte în jos simultan și cu o presiune egală. În cazul în care este utilizată această metudă ar trebui să se facă o măsurare de debut cu o distanță la care punctele se disting în mod clar. Cu cât distanța este diminuată subiectul va experimenta prima dată două puncte separate, apoi două puncte aparent conectate, apoi un contact alungit, și în cele din urmă un punct clar. Partea din suprafața cutanată stimulată trebuie să fie păstrată constantă și, de asemenea, linia de direcție a punctelor. Se obțin praguri diferite, nu numai pentru diferite părți ale corpului, ci și pentru direcțiile transversale și longitudinale, respectiv la unul și același loc.

Pragul spațial sau indicele esteziometric a fost la un moment dat susținut ca un test excelent pentru oboseala. Nu există nici o îndoială că oboseala tinde să-l ridice, dar condițiile sunt atât de complexe încât se acordă foarte puţină încredere probei. Simpla dificultate a determinării exacte a pragului spațial, precum și faptul că măsurile de precauție elaborate sunt necesare pentru a asigura o aproximare a fiabilității în rezultatele obținute, ar exclude-o ca pe un test practic de oboseală.

În cazul în care aplicarea punctelor pe piele este succesivă în loc de simultană, există o scădere considerabilă a pragului. Unele experimente ale lui Judd, au dat ca prag mediu pentru cinci subiecți 24 mm, cu stimulare simultană, și 7 mm cu stimulări succesive. Același experimentator a determinat de asemenea cea mai mică distanță liniară care poate fi distinsă. Cu un subiect s-a făcut experimentul cu o linie atunci când lungimea a fost de aproximativ 12 mm, dar lungimea a trebuit să fie mărită la 32 mm înainte de direcția sa ar putea fi recunoscută în mod clar . Când linia a avut un punct de mișcare, o distanță de 7 mm a fost suficientă pentru ca mișcarea să fie sesizată. Toate rezultatele sunt, desigur, relative în funcţie de o parte a suprafeței cutanate stimulate.

Toate aceste rezultate sunt în mod evident dependente de semnătura locală, deși natura exactă a semnelor locale rămâne obscură. Un alt tip de investigație experimentală în același domeniu este investigarea localizării absolute  a unui punct pe piele. În acest caz, experimentatorul stimulează cu o tijă rigidă un anumit punct de pe piele, iar subiectul încearcă cu o tijă similară să localizeze punctul stimulat.

Există mai mulți factori care influențează localizarea în aceste condiții. În cazul în care antebrațul este utilizat pentru experiment se va găsi că există o tendință de a se deplasa spre margini, și, de asemenea, spre încheietura mâinii în cazul în care stimulul este dat în apropierea încheieturii mâinii, spre cot, dacă aproape de cot. Există, de asemenea, o tendință de a se deplasa spre orice caracteristici bine marcate, astfel încât să vorbească în special în cazul în care imageria vizuală joacă un rol important în orientarea localizării.