Percepția tinde să fie un proces constructiv. O combinație complexă de indicii senzoriale este baza celor mai multe percepții, dar atunci când unele dintre acestea lipsesc percepția poate apărea în continuare atunci când indiciile rămase mențin relațiile corespunzătoare între ele. Procesul perceptual completează elementul lipsă. Vom încerca să ilustrăm acest principiu referindu-ne la două tipuri de percepții dinamice –percepția mișcării. Într-un caz, atunci când condițiile de stimulare sunt aranjate în mod corespunzător, mișcarea este percepută chiar dacă nu există elemente în mișcare în mediul fizic. În al doilea caz, mișcarea tridimensională este percepută atunci când mișcarea stimul este doar bidimensională.
Mișcarea aparentă
Când menținem o fixare specială a ochilor, un obiect care se deplasează în mediul nostru fizic formează o imagine care este localizată succesiv pe diferite părți ale retinei, fiind în special relații spațiale în timp în stimularea retiniană pentru diferite rate de mișcare. Activitatea experimentală care a dus la dezvoltarea imaginilor în mișcare a avut ca scop crearea iluziei mișcării prin prezentarea unei serii de imagini staționare discrete, fiecare într-o poziție ușor diferită, pentru studiul de laborator al percepției mișcării, unul dintre pionieri psihologi Gestalt, Wertheimer, a simplificat situația la doar două stimuli succesivi prezentaţi în diferite puncte din spațiu. În cazul în care intervalul dintre prezentările celor două linii de stimulare este extrem de scurt, acestea vor fi percepute ca apar simultan. În cazul în care intervalul de timp este destul de lung, cele două linii sunt văzute succesiv, fiecare în propria poziție. Cu toate acestea, există intervale intermediare de timp care conduc la percepția mișcării unei linii dintr-o poziție în alta. Fenomenul se numește mișcare aparentă, o percepție a mișcării creată de imagini staționare succesive. Este același principiu pe care dezvoltatorii de imagini de mișcare le încorporează în invențiile lor.
Intervalul de timp dintre prezentările imaginilor staționare succesive este o variabilă esențială în demonstrația mișcării aparente. O serie de experiențe perceptuale au loc când intervalul de timp dintre cele doi stimuli este crescut. În primul rând avem de-a face cu simultaneitatea, iar apoi percepția optimă a mișcării aparente. Cu intervale mai lungi de timp devine parțială, fiecare stimul văzut ca se deplasează oarecum, dar fără percepția de obiect unic într-o mișcare continuă. Când intervalul este şi mai lung, un fenomen numit mișcarea pură este declarat a fi experimentat. Aceasta este o percepție de mișcare singură, separată de orice sentiment, de orice obiect care se mișcă. Un alt termen dat acestei forme particulare de mișcare aparentă este fenomenul Phi. În cele din urmă, atunci când intervalul de timp devine destul de mare, nu există nici o percepție de mișcare, ci numai de stimuli succesivi.
Interesul experimental principal în mișcarea aparentă s-a centrat, potrivit lui Boring, în descoperirea factorilor determinanți ai mișcării optime. Investigațiile efectuate de Korte au avut în vedere determinarea dependenței de mișcarea optimă percepută pe trei variabile: intervalul de timp dintre cei doi stimuli, intensitatea lor și distanța care le separă. S-a constatat că pentru un interval de timp dat, la care a fost percepută o mișcare optimă, cea mai bună distanță de separare a variat direct cu intensitatea stimulilor. În cazul în care distanța de separare a fost crescută, intensitatea stimulului a trebuit să fie crescută pentru a menține percepția mișcării aparente în forma sa optimă. Cu separarea spațială a stimulilor constanţi, intensitatea pentru percepția optimă s-a dovedit a varia invers cu intervalul de timp. În cazul în care intervalul de timp ar fi redus, intensitatea ar trebui să fie crescută. Cu intensitate constantă, intervalul de timp pentru o mișcare optimă a crescut proporțional cu distanța care separă stimulii. În cazul în care distanța a fost mai mare, a trebuit să crească timpul. Pe lângă aceste aspecte fizice ale stimulării — spațiu, timp și intensitate — percepția optimă a mișcării aparente s-a dovedit a depinde de factori subiectivi, ar fi atitudinea subiectului. O atitudine prea analitică, susținută de cunoașterea că nimic în situația respectivă nu este într-adevăr în mișcare, face dificilă experimentarea mișcării aparente. O atitudine pasivă, de acceptare conduce cel mai bine la perceperea mişcării în publicitatea animată în aer liber, chiar dacă unele aspecte al stimulior fizici nu pot fi perfecte pentru inducerea percepției.
Efectul de adâncime cinetică
O serie de experimente diferite sunt raportate într-un articol al lui Wallach și O, Connell despre efectul de adâncime cinetică, ce reprezintă percepția de forma tridimensională generată de stimularea bidimensională care se deplasează și se schimbă ca formă. Experimentul lor va servi ca exemplu al abordării de laborator a acestui fenomen. Ei au construit un obiect de sârmă în formă de paralelogram împărțită în două triunghiuri cu diagonale scurte. Forma a fost îndoită astfel încât aceste două triunghiuri ocupat planuri diferite, care s-au întâlnit la un unghi de 110° de-a lungul liniei de diagonală. Acest obiect de sârmă a fost rotit înainte și înapoi printr-un unghi de 42° la rata de un ciclu la 1,5 sec. Subiectul nu a văzut forma în sine, dar a observat umbra sa pe un ecran translucid pentru perioadele de încercare de 10 sec fiecare. Subiectul a fost solicitat să raporteze cu privire la percepția sa după fiecare perioadă de încercare, cu unele raportări date în timpul observației. În această parte a experimentului toţi cei 50 de participanţi au raportat perceperea unei forme tridimensionale ce se mişca înainte și înapoi, la fel ca forma de sârmă și mișcarea sa. Această percepție a fost determinată de mișcare și scurtarea și prelungirea segmentelor de linie văzute pe ecranul translucid. Când mai multe proiecții staționare diferite ale obiectului au fost prezentate altui grup de subiecți, nu s-au produs percepții tridimensionale. Impresia unei a treia dimensiuni a fost aparent construită de succesiunea de proiecții în care umbra care a fost observate de către grupul experimental cănd forma de sârmă oscila. Percepția pare să nu depindă atât de mult de stimularea senzorială prezentă, cât și de pătrunderea senzorială imediată din trecut. Efectul de adâncime cinetică, este un proces perceptual care are o dimensiune temporală importantă.