Dacă până la începutul anilor ’90 profesia de cadru didactic era una dintre cele mai căutate profesii, în special de către femei, în zilele noastre, această profesie a pierdut din prestigiul și din atractivitatea de care se bucura. Interesul proaspeților absolvenți de a alege această profesie este din ce în ce mai scăzut, aceștia orientându-se către cariere care le asigură atât prestigiu social, cât și venituri financiare mai mari (în domeniul legislativ, în cel al afacerilor, în medicină etc.). De asemenea, instabilitatea din cadrul sistemului de învățământ (dese schimbări la nivelul curriculumului, ale politicilor educaționale și chiar ale miniștrilor) poate fi unul dintre motivele pentru care profesia de cadru didactic nu se află printre principalele opțiuni ale absolvenților.

Percepțiile profesorilor despre propria lor meserie sunt influențate considerabil de factorii de mediu, precum relația profesor/elev, colaborarea între profesori sau sistemele de feedback și de evaluare.

 

Per ansamblu, cadrele didactice simt că profesia pe care o practică nu se bucură în suficientă măsură și în raport cu importanța socială a acesteia de respectul și de aprecierea societății. Pe măsură ce volumul de muncă și responsabilitățile profesionale ale cadrelor didactice cresc, stima de sine a acestora este din ce în ce mai scăzută. Profesorii consideră că meseria lor nu este corect percepută de către societatea în care funcționează. „Imaginea” școlii și a cadrelor didactice este, de cele mai multe ori, „construită” prin intermediul reportajelor care apar în presă. Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care profesia de cadru didactic este subestimată de către guvernanți și de către ceilalți membri ai societății, însă, în același timp, putem afirma că modul în care sistemul de învățământ sau cazurile negative din școli sunt prezentate în presă ar putea fi puse pe seama atitudinii decidenților față de educație în general și față de sistemul de învățământ în special.

Nemulțumiri ale cadrelor didactice

Cadrele didactice reproșează decidenților lipsa de coerență de la nivelul sistemului și a politicilor educaționale, pierderea autorității în fața elevilor și părinților, pierderea autonomiei și faptul că pregătirea inițială nu este suficientă și că nu se simt competenți să utilizeze noile tehnologii. De asemenea, atrag atenția asupra faptului neadaptării curriculumului actual la nevoilor copiilor și a necorelării acestuia cu cerințele societății, lucru care îi solicită peste măsură. La toate acestea se adaugă și creșterea volumului de muncă, în special a sarcinilor de ordin birocratic, lucru ce afectează cea mai importantă parte a profesiei didactice, activitatea efectivă de lucru cu copiii.

Multiplicarea sarcinilor și a responsabilităților care revin cadrelor didactice, toate acestea trebuind să fie realizate în același interval de timp, provoacă sentimente de frustrare de nemulțumire și de neputință care duc la scăderea stimei de sine a profesorului și îi pot determina să se reorienteze profesional.

Relația cadru didactic-elev

Un alt factor de stres identificat de către profesori este raportul elev/cadru didactic, ei reclamând faptul că numărul de elevi care revine unui cadru didactic este mult prea mare, acest lucru afectând actul educațional. De asemenea, generațiile actuale de copii sunt o adevărată provocare pentru cadrele didactice, care sunt nevoite să găsească noi metode sau soluții pentru a-i motiva să învețe sau, în unele situații pentru a menține liniștea/ disciplina la clasă.

Satisfacții profesionale 

Gradul de satisfacție diferă în funcție de mediul de rezidență în care se află unitatea școlară (profesorii din mediul rural sunt mult mai mulțumiți de meseria lor decât cei din mediul urban), de nivelul la care predau (cadrele didactice din învățământul preșcolar se simt cel mai puțin valorizate), precum și de genul respondenților (femeile se simt mai puțin apreciate decât bărbații).

Deși relația profesor-elev este menționată ca fiind unul dintre factorii de stres, aceeași relație are cel mai mare impact asupra satisfacției profesionale a cadrelor didactice. Profesorii intervievați consideră că, de obicei se înțeleg bine cu elevii. În plus, recunoașterea utilității muncii lor și păstrarea legăturii cu elevii din generațiile anterioare este principalul motiv pentru care aleg să rămână în învățământ, în ciuda nemulțumirilor și greutăților întâmpinate.

De asemenea, cultura organizațională influențează satisfacția cadrelor didactice față de profesia pe care o practică. Astfel, o cultură organizațională bazată pe sprijin reciproc – atât între cadre didactice, cât și între acestea și directorul școlii, are cel mai puternic impact asupra satisfacției la locul de muncă. Un alt aspect important care contribuie la creșterea satisfacției profesionale ține implicarea activă a personalului în luarea deciziilor la nivelul școlii.

Respect și apreciere 

Cadrele didactice atrag atenția asupra poverii grele a sarcinilor „invizibile”, din afara sălii de clasă precum și asupra insuficientei recunoașteri la nivelul societății a eforturilor lor.

În plus, se simt abandonați, lipsiți de putere și de susținere; dacă elevii și părinții au drepturi și nu se sfiesc să și le reclame în fața profesorilor, cerându-le socoteală pentru fiecare acțiune pe care o percep ca fiind nedreaptă, cadrele didactice simt că nu sunt susținuți și apărați nici măcar de către cei care ar trebui să le apere interesele (sindicate, directori școlari, inspectori, minister).

Deși profesorii nu se simt apreciați la nivelul societății, situația se schimbă total când vine vorba de valorizarea lor la nivelul instituției de învățământ. Acest aspect poate fi pus pe seama faptului că profesorii își recunosc unii altora meritele profesionale, cunosc implicațiile acestei meserii și efortul depus în activitățile didactice.

Motivele care au stat la baza alegerii profesiei

Factorii cei mai importanți care i-au determinat pe profesori să opteze pentru cariera didactică și să rămână în sistem, în ciuda dificultăților și a dezamăgirilor, țin de motivația intrinsecă a educatorilor.

Cea mai mare responsabilitate a cadrelor didactice constă în informarea şi formarea elevilor, viitori adulţi. Nu poți avea reuşite în această profesie, fără pasiune, fără iubire pentru ea și pentru copii. De asemenea, faptul că pot influența destinele copiilor, că îi pot ajuta să învețe, le aduce împlinire profesională, satisfacție, mulțumire, simțind că efortul depus nu a fost în zadar.

Școala românească modernă

În pofida criticilor venite din toate părţile, avem nevoie de profesori capabili să formeze acei oameni pe care societatea de azi şi de mâine să se poata baza. De aceea, este necesară o formare continuă a personalului didactic, în acest mod realizându-se diferenţa dintre „profesionişti” si „amatori”. Dacă în învăţământul tradiţional rolul elevului se reducea la a asculta şi memora spusele profesorului, învăţământul modern priveşte elevul ca un ax în jurul căruia gravitează totul. Astfel, profesorul urmează să se adapteze la trebuinţele elevului, să ia în considerare interesele şi înclinaţiile sale.

Pe de alta parte, părinţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă valorile reale, concrete ale adolescentului, principiile, normele şi regulile după care îşi orientează comportamentul. E de asemenea necesar să intervină cu răbdare şi calm atunci când aceste reguli îl influenţează negativ. Nici misiunea profesorului nu este prea uşoară, el trebuind să-l înveţe care sunt valorile, normele, principiile şi legiile pe care trebuie să le respecte pentru a nu greşi, dar şi să încerce să medieze relaţia dintre părinte şi copil atunci când este cazul. Asadar, relaţia optimă între elev, părinte şi profesor se bazează pe existenţa unei puternice legături afective. La această vârstă, adolescentul are nevoie să fie înconjurat de dragostea şi sprijinul tuturor celor din jurul său.

A fi profesor azi în România este o misiune pe cât de nobilă şi de frumoasă, pe atât de grea şi  chiar controversată. Pe de o parte, profesia didactică este singura care nu se rezumă strict la programul obligatoriu de la serviciu, profesorul rămânând un model pentru cei din jur, indiferent de situaţia în care se găseşte. Pe de alta parte, întreaga gamă a nereuşitelor societăţii este aruncată pe umerii profesorului.  Dacă la toate acestea mai adaugăm si diversificarea surselor de cunoaştere  specifice societăţii de azi, vom avea o vedere de ansamblu asupra dificultaţii profesiunii didactice.

Un profesor bine pregătit în domeniul didactic va înţelege mult mai profund specificul activităţii sale şi o va realiza la un nivel superior. Nu este exclus ca un profesor mai puţin bine pregătit să obţină rezultate satisfacatoare în activitatea sa şcolară, însă acestea vor fi ocazionale, rod al hazardului şi, în orice caz, nu vor putea asigura întelegerea în profunzime a fenomenului educational.

Învăţământul de azi trebuie remodelat pentru a forma competenţele cerute pe piaţa muncii, iar la nivel guvernamental există această strategie. Chiar în cadrul unei conferinţei, unul dintre miniştrii  educaţiei a prezentat la un moment dat strategia de dezvoltare a instituţiei pe care o conduce, prin care se urmăreşte introducerea unei platforme de eLearning şi a unei biblioteci virtuale. Smartboard, Augmented reality, sistemele multitouch, 3D – toate acestea îmbunătăţesc colaborarea între elevi şi profesori, implică elevii în activităţi de grup, îi motivează să experimenteze, făcând trecerea de la învăţarea bazată pe memorare la cea bazată pe descoperire şi construire a cunoaşterii. Acesta este, de fapt, rolul şcolii moderne: să pregătească elevii pentru meseriile de mâine. Cuvintele- cheie de la care trebuie sa plece fiecare profesor de azi  sunt comunicare si cooperare.

În acest context se cuvine menţionat faptul că la sfârşitul sec. XX, un anonim profesor francez, Celestin Freinet pune bazele unui sistem denumit mai târziu pedagogia Freinet. În mare parte, învăţătorul plecat dintr-un mic sătuc francez nu avea să-şi vadă roadele muncii sale de-o viaţă. Astăzi în peste 40 de ţări din întreaga lume, zeci de mii de copii din ciclul primar învaţă să scrie, să citească, să se descurce în viaţă conform pedagogiei Freinet. Literatura de specialitate din străinătate observa de-a lungul timpului aplicabilitatea acestui tip de pedagogie la ciclul primar, gimnazial, liceal.

Pedagogia Freinet se bazează  pe o serie de principii, clar stabilite: şcoala centrată pe copil, munca şcolară motivată, activitate personalizată, expresie liberă şi comunicare, cooperare, învaţare prin tatonare experimentală, globalitate a acţiunii educative.

„Veţi fi la nivelul copiilor. Îi veţi vedea cu ochi nu de pedagog şi de şef, ci cu ochi de om şi de copil si veţi reduce imediat, prin acest fapt, distanţa periculoasă care există, în clasele tradiţionale, între elev şi profesor”, spune Freinet.

În acest context rolul profesorului este riguros şi considerabil în faza organizării clasei, pentru a permite fiecărui elev să lucreze liber. Coborât de la catedra, profesorul devine mult mai prezent şi dobandeşte o mult mai mare importanţă, deoarece el trebuie să creeze neîncetat. Se realizează astfel în clasă un climat nou, asociind profesorul şi elevii în realizarea de sarcini comune. Elevul, cu propriile lui cunostinţe, cu informaţiile lui diverse şi difuze, are şi el de dat informaţii profesorului.

Profesorul ajută, nu controlează, ameninţă sau pedepşeste. Raporturile dintre profesor şi elev nu prezintă numai o latură intelectuală. Factorul afectiv are o importanţă deosebită asupra randamentului intelectual al elevului. Crearea  de buna dispoziţie în clasă reprezintă o condiţie esentială pentru un act educativ eficient, dar şi pentru evitarea eşecului şcolar. Fiecare lecţie de desfaşoară într-un climat afectiv particular, dispoziţia clasei variază în funcţie de cea a profesorului.

Este necesar în primul rând să se instaureze în clasă climatul unei comunicări reale, adică la care subiectul să participe astfel decât prin metoda interogativă: tocmai în acest sens comunicarea se bazează pe exprimarea liberă. Şcolii, respectiv profesorului, îi revine sarcina, până acum neglijată, de a utiliza exprimarea orala ca mijloc eficace de comunicare. Regula de aur în acest sens constă în a da cuvântul copilului. : doar astfel va învaţa să vorbească, să asculte, să discute.

Şcoala trebuie să creeze cadrul necesar pentru ca elevul să accelereze perfecţionarea exprimării pe cale orala. Profesorul trebuie să multiplice şi să diversifice situaţiile de comunicare reală, care să întreţină şi să adâncească nevoia de exprimare şi comunicare. Una dintre tehnicile utilizate este convorbirea. Convorbirea prilejuieşte elevilor luări de cuvânt spontane, generând un climat de încredere şi bună dispoziţie. Se face apel la tot ce spune elevul pentru plăcerea lui şi a grupului, unele dintre intervenţii producând cu timpul comentarii ale ascultătorilor.

Calitatea ascultării şi sentimentul de intimitate, datorat faptului de a vorbi cu ai tăi, reprezintă condiţii stimulative pentru conversaţie. Profesorul trebuie să faciliteze exprimarea, s-o încurajeze printr-o atitudine de ascultare deschisă. În acest sens, un principiu de bază este ca profesorul să manifeste toleranţă faţă de greşeli, căci dorinţa de a comunica este mai importantă decât corectitudinea exprimării la un moment dat. Această dorinţă reprezintă garanţia perfectionării exprimării şi comunicării.

Rolul conducător în procesul de educaţie îl are fără îndoială şcoala, dar în calitatea sa de cel mai apropiat colaborator al şcolii, familia, trebuie să o secondeze de aproape şi sincer. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reuşitei şcolare.

Întotdeauna şcoala a colaborat cu părinţii în diverse forme, dar astăzi din punct de vedere al cerinţelor sociale şi instituţionale, apare mai mult ca niciodată necesitatea întăriri legăturii dintre şcoală şi familie.

Cunoaşterea cerinţelor specifice ale şcolii, valorificarea muncii elevilor, urmărirea activităţii de învăţare în modul familial, contribuie la îmbunătăţirea acestei legături şi diminuând sursele de neînţelegere, plasează părinţii şi elevii în relaţii de încredere cu mediul şcolar. Părinţii şi şcoala prin rolul fiecăruia este necesar să formeze un tot unitar. Adeseori îl auzim pe adolescent vorbind de „vremea voastră” şi „vremea noastră”. Copilul crede că părinţii şi profesorii nu pot înţelege circumstanţele în care  trebuie să se formeze el. Se creează astfel ceea ce ei numesc „prăpastia între generaţii”. Aşa se explică revolta adolescenţilor împotriva principiilor, normelor pe care încearcă să le impună părinţii şi cadrele didactice. Cum poate interveni părintele sau profesorul în situaţii de acest tip?

Părinţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă valorile reale, concrete ale adolescentului, principiile, normele şi regulile după care îşi orientează comportamentul.  E de asemenea necesar să intervină cu răbdare şi calm atunci când aceste reguli îl influenţează negativ. Tot părintele  trebuie să-l facă să înţeleagă ce sunt valorile şi nonvalorile şi care sunt acestea, să fixeze în comportamentele copilului orientarea după valorile perene (binele, adevărul, dreptatea, libertatea, frumosul, etc.), să creeze o stare de permanentă comunicare între el şi adolescent şi nu în ultimul rând să cultive respectul între generaţii si să ofere model de respect al vârstei prin propriul comportament.

Nici misiunea profesorului nu este prea uşoară, el trebuind să-l înveţe care sunt valorile, normele, principiile şi legiile pe care trebuie să le respecte pentru a nu greşi, dar şi  să încerce să medieze relaţia dintre părinte şi copil atunci când este cazul.  Asadar, relaţia optimă între elev, părinte şi profesor se bazează pe existenţa unei puternice legături afective. La această vârstă, adolescentul are nevoie să fie înconjurat de dragostea şi sprijinul tuturor celor din jurul său.

Părinţii şi profesorii pot contribui la satisfacerea nevoii de afectivitate a copilului contribuind la conturarea unei personalităţi armonioase.

Toate aceste aspecte trebuie luate în considerare dacă dorim să dezvoltăm indivizi de un nivel cognitiv, moral şi civic potrivit pentru o societate democratică mereu în schimbare.

Motive care determină părăsirea sistemului

Principalele nemulțumiri ale cadrelor didactice sunt direct legate de o inversare a valorilor la nivelul societății, de ideea că oricine se pricepe la educație (părinții au tot mai des impresia că știu mai bine decât cadrele didactice cum trebuie educat propriul copil, deși nu au studii de specialitate). Profesorii se simt disprețuiți, deseori, chiar de către elevi și acest lucru li se pare cel mai grav, acest aspect făcându-i să se gândească tot mai mult la o reorientare profesională.

În ciuda acestor neajunsuri ale profesiei, majoritatea educatorilor intervievați afirmă că își doresc să rămână în sistem deoarece simt că doar așa pot fi utili societății: formând caractere, oameni adevărați.

De remarcat este faptul că profesorii au mai degrabă percepția asupra condiției lor sociale, financiare și mai puțin asupra profesiei didactice, aducând foarte rar în discuție condițiile care țin de realizarea profesiei lor (formarea inițială și continuă, timpul de lucru, responsabilitatea profesională pentru reușita elevilor etc.).

Bibliografie:
1. Aldo, Pettini –   Freinet şi tehnicile sale, Editura   CEDC, Bucureşti, 1992.

2. Ezechil, Liliana; Radu, Ion T.   -Pedagogie. Fundamente teoretice. Editia a II-a, Editura V&I Integral, Bucureşti, 2002.

3. Montessori, Maria-   Copilul fiinţa divină, dar neînţeleasă (pentru părinţi şi educatori), Editura CEDC,   Bucureşti, 1991.

4. Stanciu, Mihai- Reforma conţinuturilor învăţământului, Editura Polirom, Iaşi, 1999.