Dacă „dezvoltare” înseamnă „creştere şi mărire a competenţei”, în sfera subiacentă socio-emoţională, evoluţia are sensuri atât pozitive cât şi negative. Dezvoltarea pozitivă se remarcă prin motivare, orientare spre valori, competenţă socială, empatie, fiabilitate etc. Dimensiunile dezvoltării negative a personalităţii sunt bine-cunoscute şi alarmante: violenţă, drogare, bravadă, suicid, probleme comportamentale ca nemotivarea, dezangajarea, dezinteresul pentru propria viaţă, plictiseală.

Larson şi Verma (1999) au iniţiat o cercetare pe un eşantion de 16000 de adolescenţi (elevi, studenţi, muncitori) din clasele de mijloc din SUA, cu scopul explicit de a identifica dimensiuni şi niveluri ale dezvoltării pozitive şi negative.

Provocarea mentalităţilor subiecţilor a constat în relatarea de momente din viaţa cotidiană relative la stările psihice şi reprezentările axate pe raportarea la socius, la sine şi la viitor. Tabloul rezultat relevă deficienţe majore în dezvoltarea negativă: dacă la nivelul întregului lot aproape o treime declarau plictiseală (demotivare), din sublotul adolescenţilor implicaţi în activităţi delincvente, ponderea acestei stări trece de 50%. Expresii edificatoare: „Nu este nimic de făcut”, „Odiseea noastră este plictiseala”, „Mă plictisesc întotdeauna în zilele libere”, „Sunt în încurcătură şi aştept pe cineva să-mi demonstreze că viaţa merită trăită”.

Interpretarea spectrului diversităţii comportamentale pe axa pozitiv – negativ se sprijină pe un invariant: implicarea în traseul viitorului, dincolo de comportamentul de menţinere în sferele obligaţiilor şcolare şi familiale, întreţinerii relaţiilor de colegialitate şi prietenie.

Mai concret, ancorarea pozitivă în viitor se defineşte prin conceptul de „dezvoltare pozitivă a tineretului”, cu principalul atribut iniţiativa, capacitatea de a fi motivat din interior pentru urmărirea (chiar cu efort) a unui ţel provocator. În impact cu viaţa concretă, iniţiativa produce efecte emergente semnificative pentru personalitate şi socius: creativitatea, capacitatea de lider, altruismul şi, ca un corolar al vieţii de relaţie, angajarea civică.

Pentru cercetarea şi practica pshologică, importantă este tema dezvoltării iniţiativei; evident, atenţia este îndreptată spre valenţele personologice ale experienţelor zilnice din cele două sfere dominante de relaţionare ale tinerilor: activitatea academică şi loisir-ul liber, aşa-zis nestructurat, ca: sportul, arta, hobby-urile, viaţa în grupuri de mentalitate şi de agrement. (Larson, 1994).

Context psihosocial şi iniţiativă. Începând cu Renaşterea şi Reforma, socius-ul este relativizat prin individul capabil de acţiune autonomă. Conceptul de adaptare, fundamental în Biologie şi Etologie, capătă în Psihologia contemporană, orientată spre umanism (plasarea în prim plan a dramei şi succesului omului concret), conotaţia de „rezolvare de probleme” (problem solving), în dubla ipostază de convergenţă şi divergenţă. Regimurile totalitare din veacul al XX-lea au impus atributul peiorativ termenului de „adaptare”, compromiţându-l prin obedienţă, servitute, superficialitate, alienare a decentrării („nu mă interesează ceilalţi, eu trebuie să am, să fiu, să fac”).

Când se spune „noul mileniu cere noi rezerve de adaptare şi creativitate” (R.W.Larson, p.172), nu se are în vedere acomodarea şi asimilarea (termeni centrali în Psihologia genetică a lui J.Piaget), ci remodelarea, reinserţia, planificarea şi evaluarea  iniţiativelor” (Heath, 1991, p.64).

Astfel, tineretul se dotează cu deprinderi de a crea ordine, criterii de semnificaţie şi acţiune în medii difuze şi complexe; aceasta înseamnă implicare, remodelare a mediului, angajare în iniţiative.

Analiştii semnalează că mediul cultural actual, prin tendinţe evidente de globalizare, impune doar sporadic situaţii pentru pregătirea, planificarea, execuţia şi evaluarea unei iniţiative (Heath, 1999, p.64).

Aceasta explică eşecurile tinerilor în prospectarea şi realizarea carierei; calea spre ocupaţiile adulţilor (cum ar fi analist de sisteme, specialist în marketing, medic, asistent social) pare opacă, fără inducţii motivaţionale în controlul propriei traiectorii de viaţă. Preocuparea pentru carieră a devenit o problemă de coping, ştiut fiind că multe dintre ocupaţiile actuale nu vor mai exista peste 20 de ani. Pentru ca tinerii să evite eşecurile la vârstă adultă, trebuie să întâlnească în viaţa cotidiană cât mai multe elemente de iniţiativă. Acestea sunt de trei categorii: „a începe cu ceva”, „a acţiona cu motivaţie intrinsecă”, „a vrea şi a fi implicat efectiv într-o activitate pe o anumită durată”.

Operaţional, R.W.Larson defineşte trei cerinţe pentru valorizarea unei autentice iniţiative în viaţa cotidiană:

1.      motivaţa intrinsecă, aceasta fiind asociată cu

2.      angajarea concentrată în habitat, însemnând exersarea unei atenţii constructive: într-un câmp de acţiune (cu constrângeri, reguli, provocări), pentru a crea ordine, sinergie, negentropie;

3.      motivaţia şi concentrarea au o durată, deci apar ca un arc temporar de efort pentru atingerea unui ţel, fiind reglate prin feedback, cu reevaluări, reajustări şi strategii.

Strategiile metacognitive reglează stările psihice şi acţiunile în timp prin sincronicitatea împlinirii celor trei cerinţe.

Studii asupra tineretului relevă că, luând în calcul şi vacanţele, loisirul reprezintă 40-50% din anul şcolar, din care 7-14% sunt ocupate de TV. (Larson şi col., 1999). Restul timpului liber este dedicat unor activităţi motivate intrinsec, discuţiii şi plimbări cu prietenii, preocupări fără constrângeri şi efort, sprijinite pe atenţie spontană şi gândire necritică.

Contextele generatoare de iniţiativă se dovedesc a fi activităţile voluntare structurate, care, simultan cu motivaţia intrinsecă, angajează concentrat tânărul în viaţa de relaţie. Hobby-urile de tot felul, ca literatura şi alte arte, sportul, Internet-ul, înseamnă concentrare în timp, efort dierecţionat spre ţeluri majore, reevaluări, ajustări, căutare şi aplicare de strategii, autoreglarea stărilor şi actelor psihice pe durate mari de timp. Indicatorul apariţiei iniţiativei este definit de Gibson şi Rader prin sintagma „atenţie autogenerată”. Activităţi extracuriculare organizate după acest criteriu s-au dovedit semnificative pentru dezvoltarea iniţiativei ca trăsătură de personalitate (regăsită, de exemplu în toate dimensiunile cunoscutului model „Big five”).

Studiile investigative longitudinale, pe eşantioane mari, sunt edificatoare:

a)      Pe un eşantion de 1259 de Subiecţi s-a dovedit că adolescenţii de vârstă liceală, angajaţi în activităţi extraşcolare de tip voluntar-structurat, au ajuns la vârsta de 30 de ani (cu o corelaţie semnificativă) implicaţi în proiecte şi asociaţii cu înalt grad de iniţiativă (Eccles şi col., 1999).

b)      Un eşantion de 10000 de tineri antrenaţi în activităţi extracuriculare (unele şi comunitare) atractive, dar cu reguli, ţeluri şi constrângeri pozitiv-acceptate, a dovedit progrese statistic-semnificative în privinţa succesului în activitatea şcolară, imaginea de sine, aspiraţii profesionale, independenţă, autocontrol, luarea deciziilor (Younnis şi col., 1997). Un gen de activitate cu valenţe formative evidente în dezvoltarea iniţiativei este cea de angajat în servicii sociale: contribuie la dezvoltarea identităţii, - integrarea socială, reducerea delincvenţei, dezvoltarea stimei de sine şi creşterea nivelului de aspiraţii în privinţa carierei.