Metodologie în studiul schimbărilor de comportament la tineri.
Chestionarele şi interviurile sunt metode recunoscute în studiul personalităţii, respectiv a dinamicii vieţii de relaţie. O metodă nouă, propusă de S.B.Heath (1993), este cea a înregistrării „limbajului ca expresie”. Pe un eşantion reprezentativ format din Subiecţi de ambele genuri, cu habitat urban şi rural, multietnic, care activează în trupe de teatru şi în echipe sportive, s-a studiat evoluţia iniţiativei pe cele trei dimensiuni descrise mai sus. S-au înregistrat expresiile verbale relative la identificarea problemei, strângerea de fonduri, elaborarea bugetului, „cucerirea” granturilor, stabilirea de reguli şi orare. Limbajul susţinea şi exprima confruntarea cu provocările (problemele) şi „întinderea peste timp a unui arc de angajare”. Un asemenea comportament complex poate fi definit sintetic „monitorizare şi reglare a cursului propriilor acţiuni”.
În decursul a 3 – 4 săptămâni de participare, conţinutul limbajului s-a schimbat, trecând de la expresiile de plictiseală, la conversaţia centrată pe topici bine definite. S-au înregistrat mutaţii semnificative:
- creşterea ponderii condiţionalelor („Dacă A, B şi C, atunci X, Y şi Z”);
- apariţia scenariilor ipotetice în discuţii, mai ales în cele analitice („Să ne imaginăm că ..., atunci ce realizăm?”; „Cheltuind banii cu design-ul, pentru costume nu vom dispune de ...”);
- folosirea modalelor, specific gândirii probabiliste şi contingente („ar trebui”, „ar putea”, „ar fi nevoie”);
- recurgerea la strategii pentru clarificarea unor lucruri;
- diferenţierea exprimării verbale pentru a surprinde mai multe roluri, perspective, registre de acţiune.
Concluzia unor astfel de demersuri pe tema dezvoltării iniţiativei tinerilor vizează relaţia cauzală dintre dezvoltare şi socializare, relevată în planul asimilării unui limbaj şi a modului generativ de folosire. În planul conţinutului vieţii de relaţie, prioritatea o are implementarea de planuri, orientarea şi reglarea activităţilor în timp, probarea eficienţei, autoîncrederii în propria capacitate de a se afirma în societate, operarea productivă cu mijloacele verbale.
Efectul emergent – personologic asupra „dezvoltării pozitive” pe care-l are unitatea „motivaţie intrinsecă – efortul de concentrare în timp” apare ca principal atribut al activităţii voluntar structurate, generatoare de spirit de iniţiativă.
Inteligenţa experienţială –
factor de impact în dezvoltarea abilităţilor de coping în situaţii prolematice
Teoriile personalitaţii presupun existenţa a doua feluri de inteligenţa: “intelectiva” şi “experenţiala” (dupa Epstein şi Meier, 1989, apud Dincă şi col. 2004). Inteligenţa intelectiva este masurata de testele de inteligenţa şi este în mod particular folositoare pentru a rezolva probleme abstracte cum ar fi cele de matematica. Are o valoare limitată în rezolvarea problemelor practice din viaţă, cum ar fi cele care cer bun simţ şi abilitaţi practice, abilitaţi sociale şi adaptabilitate emoţională. Acest tip de probleme sunt rezolvate utilizând un alt tip de inteligenţa şi anume, inteligenţa experenţială care, dupa cum arată şi numele, se referă la abilitatea oamenilor de a învaţa direct din experienţă. Învăţarea din experienţă, spre deosebire de cea din cărţi şi audieri, are loc în mod normal automat, fără efort sau conştienţă şi este sursa inteligenţei practice, sociale şi emoţionale. Aşadar, inteligenţa experienţială reprezintă un corolar al tipurilor de inteligenţa verbală, matematică, tehnică, logică şi are originea în învaţarea nedirecţionată.
Axiomele sociale – seturi determiante ale eficienţei psihosociale
Axiomele sociale sunt definite de Bond (1988) ca fiind credinţe generalizate, dominante la nivel cognitiv, independente de context cultural şi care se structurează, sau se construiesc, la nivel individual ca rezultat al socializării, al experienţei. Axiomele sociale sunt expectanţe presupuse a fi pan-culturale, datorită funcţionalităţii lor şi problemelor universale pe care oamenii trebuie să le înfrunte pentru a supravieţui. Ele sunt aşadar diferite de valorile sociale prin caracterul lor universal şi se asociază cu o serie de comportamente independente de loc, timp, cultură, fapt dovedit şi de studiile antropologice. Axiomele sunt expectanţe şi prin formularea lor care evidenţiază o relaţie specifică între două entităţi. Astfel enunţul „Razboaiele duc la distrugerea civilizaţiei” este o axiomă, iar „Razboiul este rău” este un enunţ evaluativ, o valoare la care se poate adera sau nu şi care implică o atitudine.
În literatura de specialitate (Dincă şi col, 2003) sunt prezentate o serie de definiţii ale axiomelor sociale cum ar fi:
– descrierea şi percepţia a unui obiect, relaţiile şi caracteristicile sale cu alte obiecte
– propoziţia căreia o persoană îi atribuie cel puţin un grad minim de încredere. Axioma poate fi o propoziţie, o declaraţie despre un obiect (sau mai multe), sau despre relaţiile dintre obiecte şi/sau caracteristici (Bar-Tal, 1990).