DISCRIMINAREA FRECVENŢEI
Discriminarea frecvenţei este importantă în aprecierea muzicii, precum și în producția sa de către instrumentiști și vocalisti. Discriminarea frecvenţei este cea mai bună pentru frecvențele mai mici de 1000 ~, care corespund celei mai mari părţi a gamei celor mai multe instrumente muzicale și de cântat. Cercetările privind discriminarea frecvenţei au folosit uneori instrumente muzicale pentru a produce tonurile de testare și au angajat adesea muzicieni instruiți ca subiecți.
Pe lângă importanța sa în muzică, discriminarea frecvenţei este un proces auditiv care necesită studiu asupra informațiilor despre modul în care funcționează urechea. Un studiu ilustrativ va arăta modul în care intervalul dintre două tonuri de testare a fost explorat sistematic ca o variabilă care afectează discriminarea frecvenţei. Apoi, vom compara două cercetări asupra capacităţii de discriminare a frecvenţei, care este de interes în muzică, frecvenţa absolută.
Discriminarea frecvenţei ca o funcție a intervalului interstimuli
Dacă două tonuri succesiv prezentate vor fi discriminate în ceea ce privește frecvenţele lor, trebuie să existe, în mod evident, o reprezentare neurală a primului ton în momentul în care a doua este experimentată pentru ca discriminarea să se poată întâmpla. Ar putea fi emisă ipoteza că reprezentarea neurală a primului ton ar putea deveni mai puțin precisă pe măsură ce timpul trece. Acest lucru ar trebui să conducă la o creștere a pragului diferențial, deoarece timpul de separare a celor două tonuri care urmează să fie comparate este crescut. Harris a investigat sistematic efectele asupra discriminării frecvenţei în intervale de interstimulare variind până la 25 sec.
Într-un experiment Harris a prezentat același ton standard de 1000 ~ în mod repetat, cu un ton de comparație de fiecare dată după un interval de 3, 7, 15 sau 25 sec, aceste intervale de interstimul fiind aleatoriu amestecate în lunga serie de încercări. La fiecare proces, subiectul a trebuit să spună dacă tonul de comparare a fost mai mare sau mai mic decât standardul. Pragurile diferențiale s-au dovedit a fi 3,9 și 4,1 ~ atunci când intervalele interstimul au fost 3 și 7 sec. Acesta a crescut la 4,7 ~ atunci când intervalul a fost de 15 sec și 6,9 ~ atunci când 25 sec separa tonuri de la cele două oscilatoare sinusoidale.
Odată cu prezentarea repetată a tonului standard, este probabil ca subiecții să dezvolte o percepție a frecvenţei standard care îi ajută să judece fiecare ton de comparație ca fiind mai mare sau mai mic. Pentru a raporta discriminarea frecvenţei mai categoric la prezentarea tonului standard, Harris, de asemenea, a folosit un standard de eroare, care a variat de la 950 la 1050 ~. Tonul de comparare pe fiecare proces, astfel, a trebuit să fie legat de frecvenţa care tocmai a fost experimentată. Fără posibilitatea de a dezvolta un standard subiectiv bazat pe mai multe prezentări de aceluiași standard, s-a constatat că pragul diferențial a fost mai mare și că a crescut mai mult pe măsură ce intervalul interstimul a crescut. Pentru cele trei valori interstimul care au fost utilizate în procedura standard, 3, 7 și 15 sec, s-a constatat că pragurile diferențiale au fost 5,1, 5,4, și 7,9 ~. Diferitele relații dintre pragul și intervalul de interstimulare găsite cu cele două proceduri diferite reprezintă o altă ilustrare a dependenței rezultatelor experimentale de proiectarea experimentului. În speță, ambele seturi de date ar trebui să fie luate în considerare în orice teorie completă a percepției auditive.
O abilitate discriminatorie de interes considerabil în rândul muzicienilor este auzul absolut, capacitatea de a denumi tonuri din gama de note muzicale. Această abilitate implică mai mult decât diferențierea dintre două frecvențe, deoarece solicită diferențierea unei singure frecvențe care este prezentată dintr-un număr mare de frecvențe posibile care nu sunt prezentate. Brammer (1951) a prezentat o serie de fapte despre frecvenţa absolută, care sunt susținute de literatura de specialitate. După revizuirea acestor vom compara experimentul său cu cel al lui Van Krevelen (1851). Deși ambele investigații utilizau muzicieni instruiți ca subiecți și ambele erau implicate în ajustarea activă a tonurilor, precum și ascultare pasivă și de identificare, detaliile studiilor formează un contrast instructiv în metoda.
Brammer observă că auzul absolut a fost definit diferit cu limite de precizie care variază de la 0,01 la 1 semiton. În ciuda acestei diversități în eroarea permisă, există teste convenționale pentru selectarea persoanelor cu această abilitate. Percepţia frecvenţei este o calitate dobândită, mai degrabă decât o abilitate înnăscută. Dimpotrivă, capacitatea scade în perioade care nu permit nici o oportunitate de practică. Timbre și alte indicii calitative sunt menționate ca fiind utile de către cei care demonstrează această abilitate. Auzul absolut este cel mai ușor de exercitat pentru notele din mijlocul intervalului de pian. În afara acestei game există tendința de a judeca tonuri înalte ca fiind mai joase și tonuri joase ca fiind mai mari.
Judecarea și ajustarea tonurilor instrumentale
Patruzecişidoi de violinişti au fost subiecți în studiul de Brammer, paisprezece dintre ei pretind a avea auzul absolut. Într-o sesiune de experimentare experimentatorul a emis note pe o vioară și pe un clarinet în timp ce subiectul legat la ochi a dat indicații pentru a schimba acordarea până când a fost obţinută o anumită notă prestabilită. Cinci astfel de încercări au fost desfăşurate pentru fiecare dintre instrumente. Într-o a doua sesiune subiectul a fost pus în situaţia în care să regleze de cinci ori o vioară.
În demersul de reglare a viorii, cei paisprezece subiecți care au susținut că au auz absolut au avut o eroare mediană de mai puțin de 10 de centimi, o centime fiind 0,01 semiton. Pentru cei douăzeci și opt de subiecți care nu au revendicat auzul absolut eroarea de grup mediană a fost de peste 50 de centimi, doar patru dintre aceştia performând la nivelul medianei grupului de auz absolut. Atunci când au direcţionat reglarea clarinetului violonişti care nu pretind auzul absolut au performat mai slab decât în direcționarea reglării viorii, cu un nivel de eroare mediană de peste 100 de centimi sau un semiton. Grupul care pretinde auz absolut a domonstrat din nou o eroare mediană de aproximativ 10 de centimii. În ajustarea viorii de către ei înșiși cele două grupuri au arătat erori mediane de aproximativ 10 și 60 de centimi, grupul de auz absolut fiind din nou superior. În toate sarcinile de judecare a frecvenţei nu a existat nici o dihotomie completă de performanță între cele două grupuri de subiecți. Unii dintre cei care nu pretind auz absolut au performat înalt, la fel ca unii participanţi care au pretins că au această calificare. Subiecții cu auz nonabsolut au indicat mai frecvent că au folosit indicii suplimentare, cum ar fi alte tonuri de referință, imagini auditive și indicii kinestetice în îndeplinirea sarcinilor.
Surditatea
Există cazuri de surditate completă care rezultă uneori din eșecuri în dezvoltarea prenatală. Mult mai frecventă este surditate parțială sau afectarea auzului, care apare ca o creștere a pragului de stimulare pentru unele sau toate frecvențele. Cele mai precise și revelatoare teste auditive sunt realizate cu echipamente electronice. Există acum o serie de audiometre disponibile.
Audiometrie
Un audiometru tipic este construit în jurul unui oscilator care va produce opt frecvențe, variind de octave de la 128 la 16384 fiecare frecvență. Există un atenuator care va varia intensitatea pe o gamă de 100 sau 120 dB. Un cască transformă undele electrice în vibrații de aer. O lumină de semnal și un buton de apăsare permit participantului să indice în tăcere când aude tonul. Poate fi inclusă și o sonerie pentru utilizarea în teste de mascare.
În laborator este util a asambla şi configura propriul oscilator-atenuator-cască pentru compararea la un individ a pragurilor cu standardele. Pe o astfel de configuraţie orice pierdere a auzului este prezentată printr-o creștere peste pragul standard pentru o anumită frecvență. Această procedură ar fi greoaie în clinică. Pragurile normale sunt atribuite valorii de zero DB și reprezentate grafic de-a lungul unei linii orizontale în partea de sus a audiogramei goale. Dispozitivul arată în dB pierderea auzului, măsurată în partea de jos a liniei normale.