Ecuațiile de culoare obținute de la protanopi și deuteranopi corespund cu cele cerute de diagrama pentru orbire la roșu și respectiv, orbire la verde. Orice corespunde orbirii la albastru este excesiv de rar. Astfel, triunghiul culorilor oferă o imagine a teoriei Young-Helmholtz asupra vederii în colori. Dar o altă formă de dicromatism este conformă cu faptele de vedere periferică a culorii și cu mărturia indivizilor orbi la culoare într-un singur ochi. Conform acestor dovezi, seria de culori reduse nu se extinde de la roșu la albastru, nici de la verde la albastru, ci de la galben la albastru. Teoria Ladd-Franklin face referire la aceste fapte în ceea ce privește dicromatismul. Se referă la faptul că întotdeauna acesta vizează vederea galben-albastru și ca nu ar fi din cauza absenței receptorilor de roșu sau receptorilor pentru verde. Pe această teorie triunghiul este redus la linia G-B în vederea dicromatică.
Testarea pentru orbirea la roșu-verde este mai dificilă decât s-ar putea crede. Oamenii care au fost orbi de culoare toată viața lor au învățat numele culori aprobate social pentru multe obiecte. Ei știu că iarba este verde, deși fără a înțelege de ce oamenii ar trebui să numească acea umbră particulară de galben cu un apelativ special. Problema este complicată și mai mult de existența unor persoane care au o percepere slabă a unor culori. Ele sunt numite anomalii tricromate și subclasificate ca protanomalii, în funcție de culoarea slabă pe care o percep. Cele mai bune teste pentru persoanele cu deficit de culoare sunt fișa diagramelor cromatice pseudo-izocromatice ca cele concepute de Ishahara (1920). Un exemplu este dat de Munn (1946). Fiecare diagramă prezintă un mozaic neregulat de puncte diferite în luminozitate și de asemenea, în anumite culori care sunt confundate cu un anumit tip de deficiență.
Una dintre cele mai izbitoare fapte ale vederii culorii normale este că toată lumea este complet daltonistă la periferia retinei. Un obiect de orice culoare arată gri atunci când este văzut în marginea câmpului vizual. Acest lucru nu este surprinzător, pentru că vederea periferică este o vedere a bastonaşelor. Pe măsură ce este adus în continuare spre zona centrală, ajunge într-un loc unde apare albastru sau galben, în funcție de care dintre cele două este dominantă. Astfel, un obiect portocaliu pare galben, atâta timp cât este în această zonă intermediară de albastru-galben. Numai atunci când obiectul ajunge în zona interioară apare în nuanță normală; această zonă interioară adaugă cele două nuanțe lipsă și, prin urmare, este numită zona roșu-verde. Cele două elemente ale unei perechi nu dau exact aceleași limite, dar probabil aceasta se datorează faptului că limitele variază oarecum cu dimensiunea și luminozitatea obiectului de testare.
Această împerechere de albastru cu galben și de roșu cu verde este în concordanță cu teoria Hering a vederii culorii, care a fost mult timp concurentă principală a teoriei Helmholtz. Hering a susținut că există trei substanțe de bază în retină, fiecare dintre acestea putând să evolueze în două direcții. Anabolismul (construirea) din cele trei substanțe a dus la negru, albastru și verde, în timp ce catabolismul (ruperea) a dat alb, galben, sau roșu, în funcție de care substanță a fost implicată. Teoria se potrivește destul de bine cu zonele de culoare și cu alte fenomene, dar ideea de anabolism produs de stimul nu mai este acceptată de mult .
Teoria Ladd-Franklin se potrivește, de asemenea, cu aspectele legate de zonele de culoare. Zona exterioară de orbire la culoare are doar senzaţia primitivă și nediferențiată de lumină a bastonaşelor. În zona intermediară, substanța fotosensibilă primitivă s-a împărțit în două, una galbenă și una albastră. În zona interioară, substanța galbenă se împarte din nou în două, dintre care una este sensibilă la roșu, iar cealaltă sensibilă la verde. În amestecul de culoare, substanțele roșii și verzi se combină în acțiunea lor pentru a da același rezultat ca prototipul lor galben. Această teorie combină unele dintre avantajele teoriilor legate de trei și patru culori, ceea ce ne permite să ne bazăm foarte mult pe ea. Probabil merită mai multă atenție decât a primit, pentru că a fost oarecum umbrită de prestigiul mai mare al teoriei Young-Helmholtz. Poate că rezultatele cercetărilor precum cele ale lui Granit ar putea oferi un anumit sprijin. Dar, în prezent, nici o teorie simplă a vederii culorilor nu pare adecvată pentru a gestiona toate faptele observate.
IMAGINI CONSECUTIVE
Sublinierea care se face asupra vederii ca un proces psihofizic ar putea determina presupunerea că există un interes legat de funcționarea sistemului vizual numai în timp ce acesta este stimulat fizic. Putem arăta cu ușurință, totuși, că experiența vizuală durează şi după stimularea care o inițiază. La diferite senzații care apar după terminarea stimulului fizic dăm numele de imagini consecutive. Un studiu al imaginilor consecutive, atât acromatice și cromatice, poate oferi informații suplimentare despre simţul vizual.
Ca și alte fenomene vizuale pe care le-am discutat, imaginile ulterioare sunt capabile să se manifeste în experiența acromatică.
Esențial pentru producerea celor mai multe imagini ulterioare este un model de iluminanare relativă în câmpul vizual, care oferă stimul pentru senzația ulterioară. Dacă această senzație ulterioară are același model de luminozitate relativă ca și cea experimentată atunci când ochiul era încă stimulat, ne referim la o imagine consecutivă pozitivă. Termenul este similar cu trimiterea noastră la un instantaneu ca o imprimare pozitivă, una care menține relațiile lumină-întuneric a scenei originale. Ați experimentat, probabil, o imagine pozitivă după vizualizarea unei sursă intensă de lumină, poate soarele. Deşi ați închis ochii din cauza disconfortului, este posibil să fi văzut un punct luminos persistent, care a rămas în experiența dumneavoastră vizuală pentru câteva secunde, chiar dacă sursa nu mai stimula ochii. Aceasta a fost o imagine consecutivă pozitivă. Ele sunt văzute cel mai adesea după o scurtă expunere la o lumină foarte puternică.
Imagini consecutive negative
La niveluri de luminozitate mult mai scăzute decât sunt necesare pentru imagini pozitive, este posibil să se genereze o imagine consecutivă negativă, una care are relațiile sale de lumină-întuneric inversate de la apariția lor în scena originală, ca într-un negativ fotografic. Cerința specială pentru producerea unei imagini negative este de a fixa un anumit punct în câmpul vizual sau pe un model de testare pentru aproximativ 30 - 60 de secunde și apoi a întoarce ochii spre un câmp uniform şi astfel imaginea consecutivă poate fi văzută. Pentru a demonstra fenomenul, dacă nu suntem deja familiarizaţi cu el, ne-am putea uita la punctul central al unui triunghi negru situat pe un fundal alb. După ce atrecut o parte mai mare dintr-un minut în timp ce menţinem această fixare, avem nevoie doar de a trece privirea la ceva ca o bucată de carton gri. Aparent suprapuse pe această suprafață, vom vedea un triunghi gri deschis înconjurat de un câmp gri mai inchis. Această imagine negativă poate persista timp de câteva secunde, se estompează din experiența senzorială și apoi reapare din nou. Astfel de alternare este tipică pentru experiența imaginilor consecutive. Intensitatea unei imagini ulterioare negative depinde de factori precum luminarea, contrastul în modelul de stimulare original, lungimea fixării originale și luminozitatea fundalului pe care este „proiectată” imaginea.