În plus față de exploatarea diferitelor tipuri de obiective, având consecinţe diverse în motivația academică, elevii manifestă diferențe evidente în nivelurile de interes pentru subiectele și sarcinile de la clasă. Să presupunem că doi colegi de şcoală rezolvă mod specific ecuații la matematică. Unul din ei consideră materialul plictisitor și trebuie să se forțeze să-l studieze; ca urmare, el își petrece doar timpul necesar pentru a învăța materialul de bază și pentru a finaliza sarcinile la un nivel de bază. Celălalt, pe de altă parte, se bucură de provocările oferite de ecuațiile matematice. El se gândește la sarcină ca la un puzzle provocator şi nu numai că rezolvă fiecare dintre ele, dar, de asemenea, compară problemele pe care le parcurge.
Învățarea celui dintâi se bazează pe efort în comparație cu cea a celui de-al doilea, a cărui învățare se bazează mai mult pe interes. După cum sugerează exemplul, atunci când elevii învață din interes, ei tind să acorde mai multă atenție subiectului decât dacă învață din efort (Hidi & Renninger, 2006). Constatarea nu este surprinzătoare, deoarece interesul este un alt aspect al motivației intrinseci sau a unitatăţii care vine din interior. O distincție între efort și interes este adesea artificială, dar cu toate acestea, cele două motive de multe ori sunt amestecate sau combinate în experiențele personale ale elevilor. Cei mai mulți dintre noi îşi pot aminti ori atunci când ne-am dezvoltat o abilitate de care ne-am bucurat și pe care am considerat-o interesantă, dar care, de asemenea, necesita efort pentru a o învăța. Prin urmare, provocarea pentru profesori este să se bazeze și să încurajeze interesul elevilor cât mai mult posibil și astfel, să mențină efortul necesar în limite rezonabile – nici prea greu, nici prea ușor.
Interes situațional versus interes personal
Interesele elevilor variază foarte mult. Interesele situaționale sunt cele care sunt declanșate temporar de caracteristicile situației imediate. Obiective turistice neobișnuite, sunete sau cuvinte pot stimula interesul situației. Un profesor ar putea arăta o imagine interesantă pe proiectorul de deasupra capului, sau să redea un fragment scurt de muzică, sau să facă un comentariu surprinzător în trecere. La un nivel mai abstract, subiecte neobișnuite sau surprinzătoare de discuție pot stârni, de asemenea, interes atunci când acestea sunt introduse pentru prima dată. Interesele personale sunt preferințe relativ permanente ale elevului și sunt de obicei exprimate într-o varietate de situații. În sala de clasă, un elev poate (sau nu poate) să aibă un interes personal pentru anumite subiecte, activități sau obiecte de studiu. În afara clasei el are, de obicei, interese personale suplimentare, în special activități non-academice (de exemplu, sport, muzică) sau chiar în special oameni (o celebritate, un prieten care locuiește în apropiere). Interesele personale non-academice pot intra uneori în conflict cu interesele academice, ar putea fi mai interesant a merge la mall cu un prieten decât a studia chiar și subiectul cel mai preferat.
Beneficiile interesului personal
În general, interesul personal într-un subiect academic sau activitate tinde să se coreleze cu realizarea legată de subiect sau activitate. După cum s-ar putea presupune, un elev care este cu adevărat interesat este mult mai probabil să se concentreze pe subiect sau activitate pe deplin, să lucreze la ea pentru perioade mai lungi, să utilizeze strategii mai atente în procesul de învățare și să se bucure de acest lucru (Hidi, 2001; Hidi & Renninger, 2006). E de mirare uneori că elevul realizează mai mult. De reţinut, totuși, o ambiguitate persistentă cu privire la acest beneficiu: de multe ori nu este clar dacă interesul personal duce la realizări mai mari, sau realizări mai mari conduc la un interes mai puternic. Oricare dintre posibilități pare plauzibilă. Unii cercetători pentru a face diferenţa între acestea, au sugerat că cel puțin o parte din influența merge în direcția de la interes la realizare; când elevilor din şcoala primară li s-au dat cărți din care să învețe despre un subiect nou, de exemplu, au avut tendința de a învăța mai multe din cărțile pe care le-au ales ei înșiși decât din cărți care le-au fost pur și simplu atribuite (Reynolds & Symons, 2001). Deci, interesul părea să conducă la învățare. Dar această concluzie nu exclude şi inversa, că realizarea poate stimula interesul, în aceeaşi măsură. Pe măsură ce un elev află mai multe despre istorie, el consideră în mod constant istoria mai interesantă. Pe măsură ce alt elev află mai multe despre biologie, el poate să vrea treptat să învețe mai multe despre ea.
Stimularea intereselor situaționale
Dacă un elev are un interes personal mic sau mai mic într-un subiect sau activitate, profesorul se confruntă cu stimularea interesului inițial, situațional, în speranța că interesul inițial va deveni treptat permanent și mai personal. Există o serie de strategii pentru a face față acestei provocări:
• Profesorul ajută să includă surprize în comentariile copiilor și în activitățile de clasă din timp în timp: spune elevilor fapte care sunt adevărate, dar contra-intuitiv, de exemplu, sau să demonstreze un experiment științific care se dovedește diferit de cum elevii se așteaptă (Guthrie, Wigfield, & Humenick, 2006).
• De asemenea, ajută la corelarea materialului nou cu experiențele anterioare ale elevilor, chiar dacă experiențele lor nu sunt legate direct de cadre didadctice sau de școală. Conceptele de gravitație și accelerație, de exemplu, funcționează de fiecare dată când o minge este lovită sau aruncată într-un joc de fotbal. În cazul în care această conexiune este subliniată unui elev căruia îi place în mare măsură jocul de fotbal, conceptele pot deveni idei mai interesante.
• Profesorul ajută la încurajarea elevilor să răspundă activ la noile materiale. Prin faptul că elevii vorbesc împreună despre material, de exemplu, elevii pot începe să facă propriile conexiuni cu interesele personale anterioare, iar interacțiunea socială în sine ajută la conectarea materialului cu interesele lor personale, sociale.
Un aspect ce necesită prudență: detaliile seducătoare
Chiar dacă este important să se stimuleze interesul pentru noi materiale într-un fel, este, de asemenea, posibil să inducă în eroare sau să se distragă atenția elevilor accidental prin adăugarea de caracteristici nepotrivite, dar stimulative la un material nou (Garner, et al., 1992; Harp & Mayer, 1998). Distragerile se întâmplă în mai multe moduri, ar putea fi oricare dintre acestea, printre care amintim:
• în mod deliberat a spune glume în clasă
• folosind ilustrații colorate sau imagini
• adăugarea de bucăţi interesante de informații la o explicație scrisă sau verbală
Atunci când sunt bine alese, toate aceste mișcări pot stârni într-adevăr interesul elevilor pentru un subiect nou. Dar dacă acestea nu se referă cu adevărat la subiectul la îndemână, ele pot crea pur și simplu neînțelegeri sau pot împiedica elevii să se concentreze pe materiale cheie. Ca și în cele mai multe procese de învățare, există diferențe individuale între elevi în distragerea atenției, elevii care se străduiesc și sunt mai predispuşi la distragerea atenției și neînțelegerii mai mult decât elevii care au deja succes în învățare (Sanchez & Wiley, 2006). Problema cheie este dacă elevii par să învețe din cauza strategiilor de stimulare pe care le furnizăm, sau în ciuda lor.