Educatia este perceputa în prezent ca o functie vitala a societatii contemporane deoarece prin educatie societatea îsi perpetueaza existenta, transmitând din generatie în generatie tot ceea ce umanitatea a învatat despre ea însasi si despre realitate. De la scoala contemporana societatea asteapta astazi totul: sa transmita tinerilor o cunoastere acumulata de-a lungul secolelor, sa-i ajute sa se adapteze la o realitate în continua transformare si sa-i pregateasca pentru un viitor larg imprevizibil. Considerata un factor-cheie în dezvoltarea societatii - ea asigura forta de munca calificata pentru toate sectoarele de activitate, ea favorizeaza progresul, stimulând curiozitatea intelectuala, capacitatea de adaptare, creativitatea si inovatia -, educatia constituie unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispunem pentru a modela viitorul, sau macar pentru a ne orienta catre un viitor dezirabil . Solutia tuturor problemelor grave si cronice cu care se confrunta societatea contemporana este cautata în educatie si scoala.

Obiectivul major al scolii este sa ofere un context adecvat pentru învatare si dezvoltare, în care toti copiii sa se pregateasca sa înteleaga lumea în care traiesc si în care vor deveni activi în viitor. Elevii care sunt sustinuti sa gaseasca satisfactii, practice sau intelectuale, în procesul învatarii si al formarii propriilor competente dezvolta un sens al autonomiei personale si sociale definitoriu pentru integrarea eficienta în comunitate.

Cunoasterea de catre profesori a caracteristicilor mediului familial al elevului este absolut indispensabila pentru:

• a tine cont de nivelul de suport academic si material pe care îl pot oferi parintii;

• a întelege semnificatia conduitei elevului în clasa; de exemplu, un elev asupra caruia parintii exercita sanctiuni corporale pentru note mici va dezvolta reactii de teama, însotite de conduite evazioniste, de frauda sau minciuna, la momentul evaluarii, pentru a evita sanctiunile de acasa;

• a întelege interesele si pasiunile elevului, idealul sau profesional;

• a folosi parintii ca resursa de învatare, daca acestia reprezinta un model uman si profesional deosebit;

• a aprecia corect nivelul responsabilitatii elevului în cazul esecului scolar.

Autoeducatia se defineste ca fiind activitatea constienta si deliberata a fiintei umane întreprinsa în scopul desavârsirii propriei personalitatii si implicit a atingerii idealurilor propuse spre realizare. Autoeducatia presupune astfel implicarea activa, dinamica si libera de orice constrângeri externe a individului în procesul devenirii sale. Prin autoeducaţie omul devine conştient de propriile capacităţi, aspiraţii pe care le evaluează în raport cu modelele sociale şi cu posibilităţile de exprimare; consolidează conştiinţa identităţii de sine în procesul de autocunoaştere, se caută pe sine, se cunoaşte, se identifică şi se evaluează. Prin autoeducație se exersează și se valorifică trăsăturile moral-volitive, prinde contur şi se consolidează metacogniția, inteligența persoanei. Anume prin autoeducaţie individul filtrează şi prelucrează influenţele exercitate în relaţiile cu alţii, inclusiv cu educatorii; le valorifică, dând consistenţă şi relevanţă universului său de cunoaştere și de autocunoaștere.

În sensul ei general,  noțiunea de motivație a fost introdusă în psihologie la începutul secolului al XX-lea. Termenul de motivație deriva de la adjectivul latin motivus = care pune în mișcare și desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Motivației i s-a atribui diferite roluri: o simulare și descărcare de energie, o reacție ce este asociată unui stimul, o acțiune spontană ce oferă o energie aparte organismului, un factor psihologic ce influențează comportamentul individului.

Motivația învățării se subsumează sensului  general al conceptului de motivație și face referire la totalitatea factorilor care îl mobilizează pe elev la o activitate menită să conducă la asimilarea unor cunoștințe, la formarea unor priceperi și deprinderi. Procesul de învățare este facilitat și energizat de motivație prin o intensificare a efortului și prin concentrarea atenției elevului, prin crearea unei stări de pregătire pentru o activitate de învățare. Elevii  motivați sunt mai perseverenți și învață mai eficient. Una din cauzele ce duc la a învăța/ a nu învăța este motivația. Dar motivația poate fi și efectul activității de învățare. Atunci când cunoști rezultatele învățării, mai ales dacă acestea sunt pozitive, îți poți susține eforturile ulterioare. Din satisfacția inițială de a fi învățat, elevul își va dezvolta motivația de a învăța mai mult. Așadar, relația cauzală dintre motivație și învățare este una reciprocă. Motivația energizează învățarea, iar învățarea încununata de succes intensifică motivația.

Copiii au o curiozitate naturală în ceea ce privește lumea înconjurătoare, curiozitate care se manifestă încă de la naștere. Ființa umană, în fiecare stadiu al dezvoltării sale, are nevoi, interese, mai apoi aspirații care au un anumit specific. Cunoașterea și respectarea acestora asigură implicarea copilului, a omului în procesul propriei învățări. Copilul este motivat să învețe dacă ceea ce învață este legat de realitate, dacă este util și îl ajută în viața cotidiană, dacă pornește de la ceea ce cunoaște și de la ceea ce corespunde experienței sale.

Învățarea este o experiență personală la care el are nevoie să participe. El învață dacă face, interacționează direct, acționează practic, aplică, dacă analizează, apreciază, observă, extrage concluzii, adică dacă este implicat activ mental și, mai ales la vârste mici, senzorial și motric. Învățarea eficientă se realizează într-o atmosferă plăcută, în care copilul simte că poate decide, că are un anumit grad de libertate, în care are voie să greșească și în care este susținut să corecteze greșelile, nu criticat pentru ele sau comparat.

El are nevoie să fie optim provocat, prin sarcini care sunt puțin peste ceea ce poate. Dacă sarcinile sunt prea ușoare, atunci nu mai este provocat, deja le știe, dacă sarcinile sunt prea grele, atunci experimentează neputința și abandonul în fața a ceva ce îl depășește, nu mai experimentează posibilitatea succesului, ci certitudinea eșecului.

Copilul învață mai bine atunci când simte că este apreciat pentru efortul său, că este susținut și sprijinit să depășească obstacolele, frustrările pe care le presupune învățarea. La vârste mici, și nu numai, aspectul ludic al învățării este foarte important și motivator; mai târziu, interesul pentru grupul de egali devine dominant și activitățile în echipă, relațiile armonioase cu coechipierii asigură implicarea și eficiența în învățare.

Învățarea are o importantă latură relațională, de aceea conectarea cadrului didactic și a părintelui cu copilul, aprecierea efortului depus în sarcină și nu a rezultatului final, încurajarea, încrederea că el va reuși sunt elemente importante în învățare, mai ales în momentele repetitive, dificile sau frustrante pe care le presupune învățarea.

Copiii au nevoie să se implice activ în propria învățare, să decidă, să simtă că au o anumită libertate în acțiunile lor, să știe că pot greși și că e în regulă să nu știe, că primesc sprijin ca să corecteze și să afle. Aceasta înseamnă, de fapt, a învăța, a nu ști și a putea să greșești.

Dacă părintele sau profesorul reacționează prin ceartă (ton ridicat, critică, reproș, cuvinte nepotrivite), atunci când copilul greșește sau nu știe, dacă îl compară cu ceilalți, nu cu el însuși, atunci apar consecințe negative atât pentru dezvoltarea emoțională, cât și pentru învățare. Apar relațiile tensionate cu adulții, ceea ce generează teamă, anxietate, îngrijorare, nesiguranță, furie, frustrare. Este afectată stima de sine a elevului pentru că i se arată doar ce nu poate să facă și indirect i se transmite că nu este competent, și atunci de ce să mai continue? Copilul învață atunci când i se arată ce a făcut bine, când îi este lăudat efortul depus în sarcină, nu rezultatul final, atunci când este susținut prin întrebări, acțiuni, ca să descopere și să corecteze ceea ce a greșit.

Atitudinea părinţilor privind învățarea și asigurarea unui climat de studiu adecvat contribuie la creșterea motivației în învățare. Totodată, colectivul de elevi, apoi cel de muncă au un rol deosebit în stimularea preocupărilor autoformative a tinerilor și nu trebuie neglijat faptul că procesul de autoeducație ține de îndeplinirea unor obligațiuni, rămânând o problemă delicată și complicată. Orice intervenție din partea adulților lipsite de tact, de înțelegere și chiar de delicatețe poate aduce daune, cu greu reparabile, acțiunii de autoformare a elevilor.

           Schimbările sociale obligă individul şi grupurile umane să se adapteze, să se integreze variatelor forme de comunitate, să adopte un șir de roluri, funcţii şi poziţii sociale. Progresul ştiinţific, tehnic, cultural sunt provocări ce solicită permanente adaptări. De aceea, individul/grupul trebuie să înveţe mereu, să fie receptiv la nou, la schimbare, să-şi perfecţioneze relaţiile de comunicare cu alţii, să construiască noi tipuri de relaţii, să cunoască şi să se folosească de oportunităţile educative oferite de comunitate. Pentru a face faţă cerinţelor sociale, pentru menţinerea şi consolidarea securităţii personale el trebuie să înveţe continuu. Deschiderea pentru autoeducație, pentru învăţarea continuă, pentru educaţia permanentă nu anulează, ci valorifică acumulările, adică zestrea nativă și cea educativă. De fapt, exprimarea de sine, realizarea de sine pe toate planurile (familial, personal, profesional, civic, politic) este rezultatul articulării educaţiei, autoeducaţiei şi a educaţiei permanente, a convergenţei și interacțiunii active a factorilor educativi.

Raportul educaţie – autoeducaţie construieşte practic un nou echilibru între factorii externi şi factorii interni ai activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii, factori situaţi pe o linie de evoluţie ascendentă. Astfel, educaţia, aflată iniţial alături de mediu în ipostaza unui factor extern, devine treptat, prin intermediul educaţiei permanente şi a autoeducaţiei, un factor intern stabil, care reflectă, la nivel funcţional şi structural, capacitatea intrinsecă și motivația personalităţii umane de autoperfecţionare continuă a felului său de a fi, a activităţii sale individuale şi sociale, a posibilităților sale psihofizice.

             Educaţia, influenţarea, îndrumarea conştientă a informării şi formării individului, este eficientă dacă se realizează în perspectiva permanenţei, a accesului continuu la instruire şi învăţare. Educaţia stimulează preocuparea pentru desăvârşirea de sine, iar autoeducaţia devine în continuare o condiţie a eficienţei asimilării şi prelucrării informaţiilor într-un mod autonom. Prin autoeducaţie educaţia devine un proces permanent, creează şansa individului de prevenire a alienării, de compensare a lipsurilor învăţării şcolare; ale iniţierii și progresării profesionale.

Anume prin autoeducaţie, educaţia permanentă devine o stare de spirit motivată, de trebuinţa perfecţionării și actualizării de sine continuă.

Prin autoeducaţie omul devine conştient de propriile capacităţi, aspiraţii pe care le evaluează în raport cu modelele sociale şi cu posibilităţile de exprimare, dobândeşte conştiinţa identităţii de sine în procesul de autocunoaştere. Se caută pe sine, se cunoaşte, se identifică şi se evaluează. Treptat, prin eforturi sistematice intelectuale și moral-volitive, prinde contur şi se consolidează capacitatea și competența de autoperfecționare. Prin autoeducaţie individul analizează şi prelucrează influenţele exercitate din exterior, le valorifică, oferind consistenţă şi relevanţă universului său de cunoaştere.

Bibliografie:

Popa Natalia, Eficientizarea autoeducației școlarului mic în contextul consilierii psihopedagogice a familiei

Florentin Remus Mogonea, Pedagogie pentru viitorii profesori

Monica Cuciureanu, Motivația elevilor și învățarea