Un profesor bun este ușor de recunoscut, însă deseori mai dificil de descris. Profesorii au un impact de lungă durată asupra vieții elevilor, iar cei mai buni profesori sunt cei care reușesc să schimbe cursul vieții elevilor, să îi ajute să devină persoane responsabile și de succes nu doar pe plan profesional, ci și personal.

Un bun profesor spun specialiștii, nu are de-a face doar cu obținerea de performanțe școlare. Un profesor excepțional este nu doar cel care transmite informații și formează abilități, ci acela care cu atitudinea sa schimbă cursul vieții elevilor.

 Studenţi până mai ieri, acum profesori într-o lume în transformare, o lume în care copii, preadolescenţi, adolescenţi, tineri, dar şi adulţi sunt legaţi între ei printr-o complicitate anume într-un joc ce se derulează necontenit: al predării de cunoştinţe, al receptării acestora, al acumulării, al evaluării. Acest joc nu este întâmplător, el rulează după legităţi proprii, legităţi ce-i transformă pe participanţi în parteneri, îi apropie, îi determină să înveţe unii de la alţii.

                          Fiecare elev simte nevoia de a fi preţuit, iubit, evidenţiat. Noi, profesorii, le putem demonstra elevilor preţuirea noastră, prin fiecare cuvânt, gest, prin grija pe care le-o purtăm, făcând adânci popasuri în sufletele lor, tulburându-le, până la emoţie. Îi respectăm, prin faptul că îi tratam ca pe fiinţe unice. Le dăm sentimentul siguranţei, mai ales atunci când acţiunile şi cuvintele noastre sunt conforme cu un înalt cod moral.

           Profesia de educator/profesor este complexă şi nobilă prin misiunea pe care o are de îndeplinit: formarea unor personalităţi autonome integrabile social, cu capacităţi de gândire critică şi creativă, cu un profil moral autentic şi cu o înaltă profesionalitate.

            Chiar dacă importanţa socială a profesiei este uriaşă - din perspectiva transformării profunde a personalităţii, a dezvoltării substanţei intelectuale, fizice şi socio-morale a celor educaţi – această profesie în cadrul societăţii contemporane nu este printre cele mai solicitate, dar nu se regăseşte nici printre cele mai evitate. Este o profesie intelectuală respectată, care nu-i conferă deţinătorului putere, influenţă ori venituri băneşti deosebite, dar îi conferă un statut social ce-l plasează în zona de mijloc a societăţii.

           În majoritatea statelor dezvoltate această profesie este exercitată mai ales de femei, bărbaţii dorind profesii care să le aducă venituri mai mari şi o anumită doză de inedit. În plus, această profesie oferă o perspectivă redusă de a face carieră (atât profesorul debutant cât şi cel cu gradul didactic I – cu multă experienţă – fac acelaşi lucru). Cu toate acestea profesia aceasta nu poate fi schimbată cu uşurinţă, iar dintr-un alt domeniu se poate pătrunde mai  greu datorită pregătirii complexe de care este nevoie.  

           Societatea actuală a dus la apariţia unor schimbări şi în cadrul sistemului educativ, schimbări care dau o nouă dimensiune rolului şi statutului cadrului didactic. Astfel, cadrul didactic nu mai este văzut doar ca un transmiţător de informaţii şi cunoştinţe prevăzute în programa analitică. El devine un gânditor şi un agent care trebuie să ia decizii iar în activitatea cu elevii devine un model şi un mediator. Ca model, cadrul didactic demonstrează în mod frecvent procesele de gândire şi explorare, iar ca mediator el este „interfaţă” între cel care învaţă şi mediul de învăţare, ajutând elevii să organizeze şi să interpreteze informaţiile.

           Răspunzător de calitatea acestor schimbări, cadrul didactic, pe baza actualizării şi îmbunătăţirii ethosului pedagogic cu noţiunile propuse şi introduse de reforma din cadrul învăţământului (curriculum şcolar, evaluare formativă, managementul clasei de elevi ca grup social, noile relaţii profesor-elevi, manuale alternative, consiliere şi orientare, curriculum la decizia şcolii etc.) şi a dezvoltării tehnicilor pedagogice, le transpune în practica şcolară. Astfel, cadrul didactic/profesorul îşi construieşte propriul stil didactic adecvat noilor schimbări, stil ce se reflectă în următoarele direcţii de acţiune, direcţii ce pot fi asemănate cu puncte forte ale activităţii didactice:

-      Preocuparea pentru cunoaşterea elevilor, a nevoilor, intereselor, dificultăţilor şi problemelor acestora. În vederea realizării acestei preocupări elevul trebuie să fie ascultat cu răbdare, lăsat să se exprime, să-şi manifeste opinia, să se dezvăluie, să acţioneze. El, elevul, trebuie acceptat aşa cum este, trebuie sprijinit să fie el însuşi, să-şi manifeste personalitatea şi propria valoare, să-şi găsească propriul său drum în realizarea sa deplină.

-      Manifestarea unui nou tip de relaţie a profesorului cu elevii şi asumarea de noi şi variate roluri ale profesorului. Noua relaţie democratică dintre profesor şi elevi consolidează noile roluri ale profesorului de: organizator, îndrumător, consilier, mediator, moderator, manager al procesului educaţional, evaluator etc. astfel că ea (relaţia) câştigă în dinamism şi în flexibilitate, facilitează o comunicare reală între cei doi protagonişti ai actului educaţional.

-      Preocuparea pentru o abordare nouă, integrată, interdisciplinară a conţinuturilor învăţării în cadrul ariilor curriculare şi a obiectelor de studiu.

-      Trecerea de la instrucţie la educaţie. În condiţiile actuale informaţia nu mai constituie un scop în sine, ci mai degrabă mijlocul prin care se formează capacităţile, priceperile, deprinderile şi comportamentele elevilor, celor educaţi. Explozia informaţională, multitudinea surselor de informare a elevilor impune a învăţa elevii să aleagă, să-şi formeze priceperi de a analiza critic sursele de informare, de a utiliza doar sursele veridice. Această realitate este amplificată şi de faptul că scopul activităţilor desfăşurate în şcoală se centrează pe educaţia caracterului, inteligenţei, sensibilităţii, voinţei şi atitudinilor, pe educaţia ecologică, pe educaţia pentru democraţie, pentru participare şi dezvoltare, pentru toleranţă, pentru respectul propriei persoane şi a celuilalt, pentru educaţie multiculturală şi pluralism, pentru educaţia patriotică , direcţii în care rolul profesorului este hotărâtor.

-      Deschiderea activităţii desfăşurate la clasă către sursele educaţiei nonformale. Elevii sunt educaţi de către profesor în vederea selectării, receptării, prelucrării şi aplicării conţinuturilor asimilate în afara şcolii. Profesorul se preocupă astfel, în mod intenţionat, cu articularea celor două tipuri de învăţare care au tendinţe de a se manifesta independent.

-      Utilizarea unor strategii didactice care plasează elevul în centrul procesului educativ prin solicitarea tuturor tipurilor de raţionamente (deductiv, inductiv, ipotetic, transductiv, analogic). În această situaţie observaţia, jocul de rol, studiul de caz, problematizarea asaltul de idei, descoperirea, dezbaterea etc. sunt integrate în lecţii de către profesor cu o înaltă măiestrie, în funcţie de natura obiectivelor şi a conţinuturilor, a nivelului de pregătire al elevilor.

-      Depistarea şi educarea înclinaţiilor şi aptitudinilor elevilor. Profesorul se preocupă în mod constant de crearea condiţiile afirmării performanţelor maximale ale fiecărui elev, sunt construite condiţii reale de acces la succes şcolar şi social.

-      Promovarea unor noi tehnici şi instrumente variate de evaluare. Capacităţile cognitive , afectiv-motivaţionale, volitive, comportamentele, atitudinile, deprinderile, priceperile sunt astfel supuse de către profesor unei investigaţii la care şi elevii participă cu mai mare interes, multitudinea şi varietatea noilor tehnici şi instrumente de evaluare ajutându-i să transpună creativ ceea ce au acumulat. 

-      Afirmarea capacităţii de autoevaluare a elevilor. Dintre modalităţile explicite utilizate în vederea atingerii acestei capacităţi de către profesor se pot enumera : autocorectarea sau corectarea reciprocă, autonotarea controlată, notarea reciprocă etc.

           Pentru ca toate acestea să fie atinse şi stăpânite de către cadrul didactic într-o măsură ridicată este nevoie de o activitate de formare continuă, activitate care să o continue pe cea iniţială şi să-l ancoreze pe acesta în realitatea de zi cu zi. Această activitate de formare continuă se poate realiza prin participarea la o serie de acţiuni obligatorii: dobândirea gradelor didactice (definitivat, gradul II, I, perfecţionările periodice), precum şi activităţile derulate la nivelul unităţii şcolare sau al localităţii sub forma: comisiilor metodice, activităţilor la nivel de catedră, la nivelul consiliului profesoral, consfătuiri pedagogice etc. Pe lângă acestea mai trebuie menţionate acţiunile neobligatorii, acţiuni care antrenează cadrele didactice dornice să se perfecţioneze: sesiuni de comunicări ştiinţifice, participarea la realizarea unor proiecte, participarea la conceperea şi realizarea de materiale didactice, fişe de lucru sau de evaluare pentru elevi, manuale, îndrumătoare, caiete de muncă independentă pentru elevi, angajarea în acţiuni pentru realizarea de reviste şcolare (pentru elevi), reviste profesionale (pentru profesori), materiale de informare pentru elevi, profesori, părinţi, colaboratori, etc.

          Această activitate de formare continuă presupune centrarea sa pe dezvoltarea deprinderilor de a lucra în echipă, pe dezvoltarea echipelor de cadre didactice.

          Atât formarea iniţială cât şi cea continuă a cadrelor didactice trebuie să ia în considerare şi schimbările curriculare propuse şi să se centreze în jurul acestora. Noile planuri de învăţământ, noile concepţii integratoare, inter-, pluri- sau multidisciplinare, concepţia modulară, noile moduri de abordare a cunoaşterii, concepţia metodologică necesară realizării unui învăţământ obligatoriu până la vârsta de şaisprezece ani, introducerea informaticii, sunt doar câteva exemple de domenii în care e nevoie stringentă de intervenţie în /şi prin formarea permanentă.

Prin excelenţă profesia didactică presupune permenenta formare şi dezvoltare a cadrului didactic astfel încât acesta să poată să îi poată oferi celui pe care îl învaţă o perspectivă comprehensivă asupra domeniului pe care îl predă. Cadrul didactic din orice specializare se angajează astfel într-un proces de formare care îi va dezvolta cariera periodic pănă la finalul acesteia.

Dezvoltarea profesională prin participarea la cursurile de perfecţionare este necesară pentru ca profesorul să poată să oferi o imagine asupra lumii ştiinţifice contemporane şi să îşi însuşească maniere eficiente de interacţiune cu elevii.

Pe perioada carierei didactice unul din cele mai importante aspecte este menţinerea motivaţiei pentru dezvoltarea profesională în cadrul carierei didactice deoarece tot mai mulţi profesori aleg să se reorienteze profesional. Faptul că menţinerea motivaţiei pentru cariera didactică a devenit o problemă în rândul cadrelor didactice a fost evidenţiată prin studii de specialitate. Cadrele didactice rămân în sistemul educaţional atâta timp cât au sunt motivaţi pentru a alege acest domeniu profesional. Bibliografia de specialitate prezintă modele şi strategii motivaţionale  care reprezintă propuneri valoroase în activitatea de motivare pentru profesie a cadrelor didactice.

Concluzii 

Menţinerea motivaţiei cadrelor didactice pentru profesie a devenit un deziderat din ce în ce mai dificil datorită diversificării problemelor cu care aceştia se confruntă mai ales în relaţionarea cu elevii dar şi cu sistemul educaţional.

Bibiografia de specialitate propune o serie de modele explicative ale scăderii motivaţiei cadrelor didactice, modele care se constituie şi în veritabile maniere de intervenţie pentru creşterea motivaţiei cadrelor didactice.

Aceste modele sintetizează idei referitoare la neajutorarea învăţată, teoria aşteptare valoare, percepţia autoeficienţei şi teoria motivaţiei intrinseci.

Abordări contemporane integrează aspecte legate de motivaţie şi cogniţie pentru a explica judecăţile şi reacţiile persoanelor. Atunci când va exista discrepanţă între motivaţie şi cogniţie, tendinţa este de a modela cogniţia pentru a corespunde motivaţiei.

Dimensiunea cogniţiei greu de schimbat este convingerea ca şi manieră de explicaţie familiară faţă de sine, faţă de realitatea înconjurătoare şi faţă de relaţiile cu această realitate.

Aspectele legate de motivaţie şi cogniţie se integrează foarte bine în dezvoltarea personală prin formarea convingerii puterii dobândite la nivel psihologic, care poate reprezenta o manieră de creştere a motivaţiei pentru profesie la cadrele didactice.

Bibliografie:

Toma Roxana, ,,Dezvoltare personală şi motivaţie pentru formare în cariera didactică”, 2009

www.didactic.ro, ,,Eseu despre cariera didactică”