Una dintre cele mai importante condiţii ale creşterii eficienţei activităţii educative desfăşurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unităţi de acţiune a tuturor factorilor educativi: şcoală, familie, comunitate. Dacă este adevărat că şcoala este factorul de care depinde în mod covârşitor devenirea personalităţii umane, tot atât de adevărat este că educaţia coerentă nu poate face abstracţie de rosturile familiei în această comuniune.

            Şcoala şi familia sunt două instituţii care au nevoie una de alta. Şcoala şi familia trebuie să găsească făgaşul colaborării autentice bazată pe încredere şi respect reciproc, pe iubirea faţă de copil, să facă loc unei relaţii deschise, permeabile, favorizante schimbului şi comunicării de idei.Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât şi un climat familial, afectiv şi moral.

 

           Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă. Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relaţia cu şcoala pot colabora cu alţi membrii ai comunităţii şcolare pentru a crea un climat care sprijină învăţarea, atât în şcoală cât şi în afara ei. Este necesar ca părinţii să îşi schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul şcolar, aceastea putând deveni un sprijin real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic. Cercetările arată că „în programele în care părinţii sunt implicaţi elevii au performanţe mai mari la şcoală decât aceleaşi programe, dar în care părinţii nu sunt implicaţi” (Henderson şi Nancy, 1995). Gradul de implicare al părinţilor în viaţa şcolară a copiilor lor influenţează şi rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinţii colaborează mai bine cu şcoala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educaţia nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv şcoala, dar nici părinţii; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părţi implicate. Reacţia scolii, ca instituţie de educaţie, formare si orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conţinutului, structurii și funcţiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, iniţiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Şcoala trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raţionala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că şcolile de toate gradele sunt organizaţii responsabile pentru educaţia formala a copiilor și adolescenţilor. Şcolile care duc la bun sfârşit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunităţile.  Când şcolile, familiile și comunităţile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi pregătireapărinţilor pentru toate problemele ce le comportă această acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinţii, elevii și ceilalţi membri ai comunității se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar;  îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor; conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii;  stimula serviciul comunității în folosul şcolilor; oferi servicii şi suport familiilor şi crea un mediu mai sigur în şcoli.

Propuneri de programe pentru dezvoltarea parteneriatului şcoală – familie

           În realizarea prezentei cercetări am plecat de la premisa că familia, în orice societate, joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață.

            Când şcolile şi familiile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii. Colaborarea dintre şcoală şi familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ţine de orientarea copilului ci şi înarmarea părinţilor cu toate problemele pe care le comportă această acţiune. În ceea ce priveşte relaţia şcoala-familie se impun deschideri oferite părinţilor privind aspectele şcolare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorinţa de a ajuta elevii să aibă succes la şcoală și, mai târziu, în viață. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esenţială în organizarea școlii şi a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de natura relaţiilor publice. Parteneriatele dintre școli şi familii pot ajuta profesorii în munca lor; perfecţiona abilităţile şcolare ale elevilor; îmbunătăţi programele de studiu și climatul şcolar;  îmbunătăţi abilităţile educaţionale ale părinţilor; dezvoltă abilităţile de lideri ale părinţilor;  conecta familiile cu membrii şcolii și ai comunităţii  şi pot crea un mediu mai sigur în şcoli.

           În realizarea prezentei cercetări s-a  pornit de la premisa că dacă şcoala are susţinerea familiei şi există o bună comunicare între cele două, atunci elevul se îndreaptă în direcţia dorită. Aşadar, prin această cercetare se va demonstra contribuţia pe care o aduce implicarea familiei în dezvoltarea si educarea copilului şi importanţa parteneriatului şcoală-familie.

CAZ 1

           OBIECTIVELE CERCETĂRII: 1. Implicarea familiei în elaborarea unei strategii personalizate de optimizare a rezultatelor şcolare ale elevului; 2. Analizarea împreună cu familia a rezultatelor parţiale ale colaborării cadrului didactic cu familia;

           IPOTEZELE CERCETĂRII:

            Ip. 1 Dacă învăţătorul iniţiază o intervenţie personalizată pentru un elev cu rezultate şcolare slabe în care atrage familia pentru sprijin/suport, rezultatele şcolareale elevului se vor îmbunătăţi.

            UNIVERSUL CERCETĂRII Eleva  Daria J. este elevă în clasa a IV-a şi provine dintr-o familie cu doi copii. Ea întâmpină dificultăţi în învăţare care se datorează stării sale de sănătate, este diagnosticată cu o boală la inimă, încă din clasa I fiind nevoită să lipsească foarte mult de la şcoală pentru internări/ analize, fapt ce şi-a pus amprenta pe evoluţia sa de mai târziu. Faptul că şi sora sa suferă de aceeaşi boală a îngreunat situaţia familiei, căreia i-a fost destul de dificil să gestioneze aceste probleme. In rest, este un copil normal, veselă, sociabilă, o bună colegă şi prietenă. Implicarea familiei în procesul educaţional nu a fost permanentă, nu au fost recuperate pierdirile din zilele absentate, nu a primit sprijin permanent la teme, lucru ce a condus la carenţe în educaţia elevei.  Eleva Daria J. întâmpină dificultăţi de comunicare, nu are un vocabular complex, abilităţile lingvistice sunt limitate, capacitatea de raţionament este lentă , nu are dezvoltată gândirea logică şi critică,  nu dă dovadă de stăpânire de sine,se teme de eşec, are  nevoie permanent de încurajări, ezită dacă nu este ajutată. Familia manifestă o atitudine pozitivă faţă de activitatea şcolară, cere periodic informaţii despre evoluţia copilului şi este receptivă la sugestiile date de factorii educativi din şcoală.  

           METODE DE CERCETARE 

           În demersul de cercetare sunt folosite mai multe metode: -ancheta pe bază de chestionar, aplicat părinţilor -observaţia -interviul structurat –discuţii.

 INSTRUMENTE UTILIZATE IN CERCETARE

INSTRUMENTELE DE CERCETARE utilizate sunt:

 - Chestionarul

- Protocolul de observatie

- Protocolul de discutie 

           Observaţia este „una din metodele de cunoaştere a personalităţii umane, care constă în consemnarea metodică, fidelă şi intenţionată a diferitelor manifestări de comportament individual sau colectiv, aşa cum se prezintă ele în fluxul lor natural de manifestare.”(Ion Holban, „Cunoaşterea elevului: sinteză a metodelor”). Înregistrarea, prin observaţie, a unui eveniment sau a unui comportament, se realizează de regulă pe baza unei grile / protocoale de observaţie, care oferă un cadru de sistematizare a obiectivelor urmărite. Astfel, pe baza comportamentului observat, putem să ne formăm o opinie în ce priveşte dezvoltarea psihică a copilului. Având în vedere faptul că într-o sesiune de observaţie nu poate fi urmărit întregul comportament al copilului, este necesar să se stabilească un aspect care să fie urmărit într-o sesiune anume şi notarea comportamentelor specifice care apar în perioada de observare sub forma unor indicatori comportamentali. Indicatorii comportamentali reprezintă descrieri ale comportamentelor specifice ale copilului (de ex., “vorbeşte neîntrebat”, “pune întrebări” etc).

           Este important ca indicatorii comportamentali să descrie cât mai concret comportamentele observate. Un exemplu de indicator comportamental adecvat este “cunoaşte şi foloseşte în mod corespunzător culorile”, în timp ce “are înclinaţii spre pictură” este prea general pentru a fi relevant. 

STUDIUL DE CAZ 1

Parteneriatul şcoală –familie a vizat analiza a trei paliere temporale:

- trecut - istoria cazului (determinarea, cu ajutorul familiei, a factorilor ce au condus la înregistrarea rezultatelor slabe la învăţătură);

- prezent – situaţia prezentă (analizarea, impreuna cu familia) a cazului şi luarea de măsuri potrivite astfel încât situaţia şcolară a elevei să se îmbunătăţească);

 - viitor–rezultatele obţinute (analizarea, impreuna cu familia a acestor rezultateşi dezvoltarea parteneriatului şcoală-familie).

            Pasul 1: Pentru obţinerea informaţiilor necesare identificării factorilor ce au condus la înregistrarea rezultatelor slabe la învăţătură am utilizat toate metodele de cercetare enunţate: ancheta pe bază de chestionar (ce cuprinde întrebări închise, deschise, mixte, cu variante la alegere- observaţia (interviul structurat,discuţiile cu părinţii .Toate acestea au ajutat la realizarea unei radiografii asupra situatieicopiluluişi la luarea deciziei de necesitate a încheierii unui parteneriat, în formă nescrisă, între şcoală şi familie.

            Pasul 2:  În continuare, se realizează un Plan de interven ţie combinat ce cuprinde activităţile propuse părinţilor şi sarcinile ce le revin acestora pentru a ajuta elevul sa progreseze .

            Pasul 3: În aplicarea acestui plan de intervenţie, părinţii au întâmpinat unele bariere şi a necesitat o discuţie în urma căreia s-au găsit soluţii la refuzurile copilului.

Scopul discuţiilor purtate cu parinţii a fost acela de a-i consilia in procesul educarii copilului .

           Pasul 4: Analizarea rezultatelor şcolare , progresul, regresul sau stagnarea acestora. Rezultatele sunt comunicate părinţilor. Interpretarea rezultatelor se face pe baza răspunsurilor oferite de elevă la lecţii, pe parcursul studiului de caz, pe baza fişelor de evaluare şi pe baza interpretării răspunsurilor părinţilor la chestionar, aplicat şi la finalul cercetării. 

           Informarea părinţilor despre comportamentele copilului  de către specialiştii în domeniul educaţiei poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor lor educative. Implicarea părinţilor în activităţile şcolii trebuie să fie una dintre priorităţile învăţământului actual.       

            Obiectivul fundamental al acestor acţiuni vizează transferul de experienţă, cunoaşterea aprofundată a exemplelor de succes fiind unul dintre cele mai eficiente mijloace de a motiva părinţii pentru a deveni aliaţi ai şcolii.Antrenarea părinţilor în realizarea activităţilorare ca scop îmbunatăţirea rezultatelor şcolare. Astfel că, pentru realizarea activitaţilor propuse este necesară implicarea totală a familiei, acordarea de timp elevului, o comunicare optimă între părinte şi copil, dar şi între familie şi învăţător, organizarea unui program zilnic al elevului, stimularea permanentă a acestuia pentru ca dorinţa de a-şi îmbunătăţi rezultatele şcolare să se îndeplinească.

REZULTATELE CERCETĂRII

            De această dată, şcoala şi familia au fost doi parteneri care au avut acelaşi scop -  imbunatatirea randamentului şcolar al elevului, iar rezultatele au fost cele aşteptate, adică s-a observat o îmbunătăţire a situaţiei şcolare.  La baza acestor rezultate se află fişele de evaluare individuale, teste cu itemi pentru fiecare obiectiv în parte , elaborarea minuţioasă a portofoliilor,  dar şi structurarea răspunsurilor orale, îmbunătăţirea vitezei de răspuns,s-a dezvoltat capacitatea de argumentare, dorinţa de participare şi implicare în activităţile desfăşurate la clasă, sporirea încrederii în sine. Eleva a manifestat cooperare, a acceptat regulile impuse de programul zilnic stabilit de părinţi, nu s-a abătut de la activităţi şi motivaţia primirii unei recompense pentru citirea de lectură suplimentară a dat roade. În ceea ce priveşte recuperarea lacunelor, eleva găsea tot timpul scuze pentru  a se sustrage de la aceste activităţi, părinţii nu au reuşit să o convingă.  La început a manifestat oboseală, nefiind obişnuită cu un ritm permanent de lucru. Colaborarea din cadrul familiei face ca rezultatele să fie vizibile.  Familia a fost capabilă să coordoneze activităţile planificate în Planul de intervenţie , au supravegheat îndeaproape activitatea copilului, au cooperat şi l-au îndrumat ori de câte ori a fost nevoie, i-au oferit resursele necesare pentru o bună desfăşurare a ceea ce îşi propuneau, şi-au focalizat toată atenţia asupra elevului, au conştientizat importanţa implicării în activitatea şcolară a copilului lor, chiar recunosc că, au învăţat să abordeze dintr-o altă perspectivă relaţia cu copiii lor, au învăţat să asculte şi au observat şi o îmbunătăţire a relaţionării în cadrul familiei.

            Familia a solicitat ajutorul cadrului didactic ori de câte ori a fost necesar, s-au consultat astfel încât să ia cele mai bune decizii care să conducă la un succes, împreună au gestionat cazul. O ameninţare, dar poate că preconizată, a fost faptul că acest parteneriat a generat un grad sporit de stres părinţilor, deoarece au fost constrânşi de timp, de serviciu, de grijile gospodăriei.  Studiind răspunsurile oferite de părinţi în urma chestionarului aplicat la finalul studiului înţelegem că:

            părinţii au aşteptări mai mari de la copilul lor;

            interesul copilului pentru procesul educativ a sporit;

            evoluţia copilului s-a datorat vizitelor mai dese la şcoală ale părinţilor, supravegherii atente, controlul caietelor, oferirea de ajutor la lecţii, recompensarea, când este cazul;  

            timpul alocat de părinte copilului este mai mare;

            timpul petrecut în faţa calculatorului/ televizorului/jocurilor/ activităţilor libere nesupravegheate s-a redus. Încă o dată ne dăm seama că demersul didactic trebuie să-şi deplaseze accentul de pe informare pe formare, prin aplicarea metodelor moderne de lucru şi abordarea diferenţiată a colectivului de elevi, urmărindu-se dezvoltarea şi perfecţionarea competenţelor de comunicare, relaţionare şi învăţare. Concluzionând, pot spune că parteneriatul continuă, familia manifestă în continuare interes pentru progresul fiicei lor, rezultatele de la Evaluarea Nationala de la clasa a IV-a au fost mulţumitoare, relaţia şcoală-familie s-a întărit şi parteneriatul se reflectă în performanţele şcolare ale elevei.

RECOMANDĂRI PENTRU ŞCOLI IN RELATIA

SCOALA- FAMILIE-COMUNITATE

Dezvoltarea programului de implicare a familiilor şi comunităţii, sporirea numărului de familii implicate la şcoală şi acasă, creşterea succesului elevilor reprezintă obiective de viitor recomandate fiecărei şcoli din the National Network of Partnerships Schools (NNPS), SUA. Şcoala are responsabilitatea de a personaliza programele de parteneriat prin adaptarea la nevoile identificate şi scopurile urmărite.

Strategii corespunzătoare fiecărui tip de părinte pot fi asumate de şcoli pentru realizarea unor parteneriate eficiente şcoală - familie. Strategiile sunt orientate spre următoarele elemente de bază: dezvoltarea unei viziuni cu privire la implicarea părinţilor, creşterea vizibilităţii şi a accesibilităţii echipei şcolare prin crearea contactelor şcoală - părinţi, valorizare şi atenţie la cerinţele părinţilor, conectare la aspecte considerate importante de către părinţi şi cu care aceştia au afinităţi, prin conştientizarea aspectelor familiare, grijă pentru calitatea comunicării dintre şcoală şi părinţi, acordare de timp şi spaţiu părinţilor pentru a participa la activităţile şcolii.

Creşterea gradului de implicare a părinţilor în şcolile din Rwanda are în vedere următoarele recomandări: organizarea unor campanii de conştientizare pentru informarea tuturor factorilor de decizie în educaţie asupra rolurilor specifice şi complementare, asupra obligaţiei de a susţine implicarea părinţilor, dezvoltarea unor parteneriate eficiente şcoală - familie - comunitate, iniţierea şi promovarea unor activităţi extra-curriculare care să ofere părinţilor oportunitatea de a contribui cu propriile abilităţi, stabilirea în şcoli a unor centre de informare pentru părinţi, implicarea copiilor în reţeaua părinte - şcoală, realizarea unui studiu pentru evaluarea resurselor părinţilor, în ideea creării unui plan concret şi specific pentru includerea părinţilor ca parteneri ai şcolii.

Părinţii şi profesorii sunt parteneri cu aşteptări diferite. În viitor, şcolile trebuie să acorde o mai mare atenţie dezvoltării parteneriatelor cu părinţii şi comunitatea, prin crearea unor programe de cooperare şi susţinere din partea unor instituţii de profil. De asemenea, studiile arată că este necesară o interacţiune şi în cadru mai puţin formalizat pentru clădirea relaţiilor de încredere şi onestitate.

Studiul asupra parteneriatului părinţi-profesori pentru dezvoltarea abilităţilor de lectură ale copiilor supradotaţi din Noua Zeelandă a atras atenţia asupra tensiunilor dintre nevoile individuale ale copiilor şi acceptarea lor socială, deoarece în multe situaţii, potenţialul lor cognitiv intră în conflict cu integrarea socială. Pentru a nu fi respinşi sau excluşi de co-vârstnici, copiii îşi schimbă vocabularul, nu mai folosesc concepte avansate sau judecăţi complexe. Pentru ca părinţii să nu mai fie nevoiţi să ascundă profesorilor înzestrările deosebite ale propriilor copii din cauza prejudecăţilor sau a convenienţelor sociale se recomandă tratarea diferenţiată a acestor copii. Astfel, colaborarea cu părinţii devine crucială, deoarece şcoala recunoaşte şi valorizează potenţialul copiilor. Pe lângă sugestii foarte aplicate, referitoare la abilităţile de lectură, practicile şcolare din Suedia oferă o extindere a perspectivei referitoare la implicarea părinţilor în cadrul consiliilor locale din şcoli.

Comunicarea ar putea fi îmbunătăţită dacă părinţii se simt respectaţi şi valorizaţi. Abordarea copiilor şi părinţilor ca participanţi responsabili şi oferirea de suport cresc şansele ca aceştia să fie apreciativi şi responsivi. Şcoala a luat în considerare cele două principii de acţiune. Astfel că în lucrul cu părinţii, şcoala recomandă planificarea activităţilor de aşa manieră astfel încât să îi motiveze să participe, prin faptul că se ţine cont de orarul acestora de lucru, de timpul disponibil sau de anumite condiţii speciale. Misiunea şcolii este de a facilita implicarea părinţilor prin înlăturarea barierelor ce ţin de: timp, angajamente profesionale, sarcini domestice, limbaj (un limbaj prea complicat poate fi descurajator sau neînţeles), limbă (în cazul părinţilor care nu sunt vorbitori nativi). Unii dintre părinţi se simt anxioşi în comunicarea cu şcoala pe baza propriilor experienţe din copilărie, alţii se tem să nu deschidă subiecte care să le afecteze ulterior copilul, unii simt că sunt depăşiţi din punct de vedere academic, chiar jenaţi din acest motiv sau din cauza schimbărilor din mediul educaţional (tehnologie, curriculum, evaluare, etc.). Şcoala este responsabilă de acordarea unui suport adecvat pentru ca părinţii să depăşească aceste contexte defavorizante.

Familiile rome au nevoie să perceapă că există un viitor al participării şi nu al excluderii pentru copiii lor, astfel încât să conştientizeze pe deplin valoarea şcolii şi a educaţiei. Provocarea merge mult dincolo de şcoala efectivă, implică întreaga societate şi rolul pe care romii îl joacă. Oricum, şcoala poate avea un rol, în acest proces, prin a face primul pas în stabilirea relaţiilor cu familiile, care pot reprezenta baza recunoaşterii reciproce, a încrederii şi respectului. Implicarea familiilor în activităţile şcolare reprezintă elementul fundamental al procesului de şcolarizare al copiilor romi. Primul pas în a găsi un teren comun de lucru este acela al recunoaşterii şi al înţelegerii întregului mediu al copilului. Respectul pentru lumea copilului ar însemna, în primul rând, recunoaşterea culturii din care acesta provine ca fiind diferită, dar nu inferioară celei majoritare şi utilizarea ei ca bază în educaţie. În acest fel, coexistenţa culturilor variate poate reprezenta o acţiune fezabilă pentru şcoală. Aceasta nu înseamnă ca şcoala să îşi asume întreaga responsabilitate pentru educaţia copiilor romi. Nici părinţilor nu li se cere asta. Şcoala este şi trebuie să rămână un agent în procesul de aculturaţie care nu poate face altceva decât să aducă minorităţile mai aproape de cultura majorităţii. Scopul urmărit este acela de a realiza programe educaţionale care integrează familia şi copiii.

BIBLIOGRAFIE

 

Ezechil Liliana- ,,Comunicarea educaţională în contextul şcolar”, 2002; Stăiculescu Camelia -,,Şcoala şi comunitatea locală”-parteneriat pentru educaţie, 2007