În era digitală profesorul trebuie să fie capabil să faciliteze creativitatea şi să motiveze învăţarea elevilor. Profesorii îşi utilizează cunoştinţele de specialitate, de predare şi învăţare în didactica specialităţii, precum şi cunoştinţele tehnologice pentru a facilita experienţe care să sporească capacitatea de învăţare, creativitatea şi capacitatea de inovare a elevilor, atât frontal cât şi în mediul virtual. Profesorii trebuie să promoveze, susţină şi să modeleze inventivitatea şi gândirea creativă şi inovativă; să-i antreneze pe elevi în explorarea unor situaţii cotidiene şi în rezolvarea unor probleme autentice utilizând resurse şi instrumente digitale; să susţină gândirea reflexivă a elevilor folosind instrumente colaborative pentru a identifica şi clarifica gândirea, înţelegerea şi planificarea conceptuală a elevilor precum şi procesele creative ale acestora; să modeleze construirea unor cunoştinţe colaborative prin angajarea în procesul de învăţare împreună cu elevii, colegii şi alte persoane implicate, atât frontal cât şi în mediul virtual.

Profesorii trebuie să realizeze sau să adapteze experienţe de învăţare relevante care încorporează instrumente şi resurse digitale pentru a promova capacitatea de învăţare şi creativitatea elevilor; să dezvolte medii de învăţare îmbogăţite tehnologic care să permită tuturor elevilor să-şi urmărească interesele individuale şi să devină participanţi activi în stabilirea propriilor obiective educaţionale, gestionarea propriul proces de învăţare, şi evaluarea propriul progres; să personalizeze activităţile de învăţare pentru ca acestea să se adreseze elevilor cu diverse stiluri de învăţare, diverse strategii de lucru, şi diverse abilităţi, folosind instrumente şi resurse digitale; să ofere elevilor evaluări multiple şi variate, formative şi sumative, aliniate standardelor de conţinut şi tehnologice şi să folosească datele rezultate în procesul de învăţare şi predare; să demonstreze fluenţă în cunoştinţele legate de sistemele tehnologice şi să poată opera transferul de cunoştinţe actuale la noi tehnologii şi situaţii; să colaboreze cu elevii, colegii, părinţii şi membrii comunităţii locale utilizând instrumente şi resurse digitale pentru a sprijini succesul şi capacitatea de inovare a elevilor; să comunice efectiv informaţii şi idei relevante elevilor, părinţilor şi colegilor folosind o varietate de mijloace şi formate mass-media aparţinând erei digitale; să modeleze şi să faciliteze utilizarea efectivă a instrumentelor digitale actuale şi emergente pentru a localiza, analiza, evalua, şi utiliza resurse informaţionale pentru a sprijini cercetarea şi învăţarea; să promoveze şi să modeleze responsabilitatea şi simţul civic digital.

Aşa cum elevii folosesc tehnologia pentru a dezvolta şi îmbunătăţi procesul lor de învăţare, productivitatea şi promovarea creativităţii, profesorii ar trebui să folosească tehnologia pentru sprijinirea practicii instructive şi pentru a îmbunătăţi activităţile de predare-învăţare-evaluare. Aşadar, competenţele necesare în secolul XXI, atât pentru profesori cât şi pentru elevi, sunt: responsabilitate şi capacitate de adaptare; competenţe de comunicare; creativitate şi curiozitate intelectuală; gândire critică şi gândire sistemică; informaţii şi abilităţi media; capacităţi de colaborare şi interpersonale; identificarea, formularea şi soluţionarea problemelor; auto-formare; responsabilitate socială.

Tehnologia digitală a pătruns tot mai adânc în societatea și în economia noastră. O mare parte din mediul de lucru și modul nostru de viață se bazează pe tehnologie, în diversele sale forme. Există însă o mare diferență între a folosi tehnologia digitală în viața de zi cu zi și a o folosi în educație. Tehnologia digitală are un enorm potențial neexploatat de îmbunătățire a educației.

Unul dintre rolurile principale ale educației digitale este să asigure echitatea și calitatea accesului și a infrastructurii. Decalajul digital este multidimensional, însă, dacă vrem să reducem inegalitatea și excluziunea, trebuie să pornim de la îmbunătățirea accesului la tehnologie și a conectivității pentru toți copiii din sistemul educațional. Trebuie să abordăm totodată calitatea fluctuantă a accesului și a infrastructurii, deoarece o înaltă calitate a acestora oferă o experiență de învățare mai inovatoare și mai satisfăcătoare.

Ca să introducă inovarea și tehnologia în sala de clasă, cadrele didactice au nevoie de mediul, infrastructura, dispozitivele și sprijinul potrivit din partea factorilor de decizie. Pentru ca tehnologiile digitale să fie în beneficiul elevilor și al cadrelor didactice este necesară o abordare care să combine o formare a cadrelor didactice, programe de învățământ și materiale educaționale corespunzătoare pentru modelele de predare pe suport digital. Pentru a putea să funcționeze și să se dezvolte în societatea digitală, precum și pentru a putea depăși riscurile digitale, cetățenii au nevoie de competențe care să îi ajute să facă față provocărilor transformării digitale, dar și să fructifice oportunitățile oferite de aceasta. Alături de abilitatea de a citi și de a scrie și de abilitatea de calcul, aptitudinile digitale sunt competențe de bază, necesare tuturor categoriilor sociale; cu toate acestea, prea multe persoane au competențe digitale limitate sau perimate.

Cu certitudinea că tehnologiile informaţiei şi comunicării - şi în special computerul - vor deveni instrumente de utilitate universală, este necesar să se dezvolte în acest sens un nou mod de gândire şi comportament care va permite să se facă faţă oricărei noi cerinţe. Fiecare educator va trebui să capete o formaţie de bază în domeniul TIC. Aceasta implică o serie de obiective cum ar fi:  însuşirea principiilor comune care guvernează aplicarea informaţiei, cunoaşterea naturii, proprietăţile şi structurile informaţiei; dezvoltarea unei vederi de ansamblu asupra amplorii şi importanţei aplicaţiilor informaticii şi efectelor lor sociale şi economice asupra individului şi colectivităţii; formarea capacităţii de a identifica situaţiile în care este indicată utilizarea informaticii şi conceperea unor soluţii adecvate, cu particularizări în elaborarea strategiilor curriculare; dezvoltarea priceperii de a aplica noile tehnologii în activităţi ca stocarea şi căutarea informaţiei, prelucrarea ei pentru comunicare, supravegherea şi controlul ei; cunoaşterea mijloacelor curente de comunicare cu echipamente informatice; stabilirea unor relaţii de cooperare cu colective de profil din alte ţări; extragerea informaţiei de ultima oră de pe reţelele informaţionale mondiale etc.

    Se urmăreşte astfel, implicit, dezvoltarea unei culturi informatice înţeleasă nu numai ca o cunoaştere şi competenţă de specialitate, ci şi ca o nouă orientare şi raportare la realitate.