Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental – un învăţământ pentru toţi, împreună cu toţi – care constituie un deziderat şi o realitate ce câştigă adepţi şi se concretizează în experienţe şi bune practici de integrare / incluziune. Programele de stimulare timpurie a dezvoltării reprezintă o etapă decisivă în realizarea obiectivelor educaţiei penrtu toţi. Acestea au o influenşă determinantă asupra formării inteligenţei, a personalităţii şi a comportamentelor sociale.

            În pedagogia contemporană există o preocupare intensă pentru găsirea căilor şi mijloacelor optime de intervenţie educativă încă de la vârstele mici asupra unei categorii cât mai largi de populaţie infantilă. Integrarea / incluziunea poate fi susţinută de existenţa unui cadru legislativ flexibil şi realist, de interesul şi disponibilitatea cadrelor didactice din şcoala de masă şi din şcoala specială, de acceptul şi susţinerea părinţilor copiilor integraţi, de implicarea întregii societăţi civile, dar şi de nivelul de relaţii ce se formează şi se dezvoltă la nivelul clasei integratoare, care se bazzează pe toleranţă şi respect faţă de copilul cu probleme.

           Primirea în şcoală a copilului cu cerinţe educative speciale, atitudinea faţă de el trebuie să păstreze o aparenţă de normalitate, copilul trebuind să fie tratat la fel cu ceilalţi copii din clasă. Conduita şi atitudinea învăţătoarei trebuie să demonstreze celorlalţi copii că i se acordă şcolarului cu dizabilităţi aceeaşi valoare ca şi celorlalţi, respectându-se principiul democratic al valorii egale.

            În sistemul de educaţie românesc au apărut acum 10 ani în mod explicit primele măsuri de integrare a copiilor cu cerinţe educaţionale speciale ( CES ) în învăţământul de masă. O nouă înţelegere a serviciului educaţional, cât şi a naturii diferenţei între copilul „obişnuit” şi cel „special” a condus la finalul anilor 90 la o serie de dezbateri cu privire la şcolarizarea copiilor cu CES în învăţământul de masă şi la reconsiderarea abordărilor pedagogice prin care copilul este plasat în centrul activităţii de învăţare. Astfel, toţi copiii diagnosticaţi cu o deficienţă, dizabilitate sau tulburare de dezvoltare uşoară sau medie chiar au sprijinit transferul unor copii din învăţământul special la cel de masă.

            În anul 2005, aceste măsuri au cunoscut o nouă dezvoltare odată cu promovarea ideii de şcoală incluzivă şi cu înţelegerea mai largă a conceptului de cerinţe educative speciale (CES) din perspectiva dificultăţilor cu care se confruntă care solicită eforturi suplimentare şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei.

            În practica şcolară am regăsit destul de rar o componenţă esenţială a personalizării învăţării, ce presupune utilizarea unor strategii variate de predare şi învăţare, care să valorizeze la maxim potenţialul fiecărui copil.

            Urmarind formarea si structurarea personalitatii copilului, in mod inevitabil ne punem intrebarea : "De ce fiecare copil este unic in felul sau? De ce in acelasi timp, el este asemanator cu ceilalti copii de varsta lui?Ce anume il face pe el unic si in acelasi timp similar cu ceilalti?De vreme ce ei, in familie,in gradinita in scoala pot avea aceleasi oportunitati educative pentru dobandirea cunostintelor si abilitatilor,care sunt procesele si factorii care duc la similitudine si unicitate in acelasi timp. G.Bontila face urmatoarea remarca, incercand sa raspunda unor asemenea intrebari:"Intrucat toti elevii  au fost pusi in conditii identice pentru a asimila notiunile continute in materialul care le-a fost predat,este usor de presupus ca diferentele in gradul sau nivelul de achizitii se datoreaza diferentelor de structura individuala". Prin urmare s-a constatat ca nu toti copiii sunt educabili in acelasi grad - nu toti dispun de aceeasi zestre ereditara,de aceleasi posibilitati de organizare interioara a experientei,au acelasi ritm si stabilitate timp. Cu alte cuvinte, nu orice influenta organizata sau spontana, asupra copiilor devine in mod nemijlocit si factor al dezvoltarii lor. Natura personalitatii, ca produs al mediului si al ereditatii,este intodeaun a unica, ea este decisiva pentru comportament in orice situatie data. Dar, cu cat vom obtine mai multe date despre copil si vom alcatui astfel un tablou complex si integrativ, cu atat il putem modela mai usor, adaptand actiunile noastre caracteristicilor sale.

Educatia pentru toti are in vedere nevoia de a deschide structurile de educatie pentru a primi si sprijini toti copiii. Scolile pentru toti sunt percepute ca scoli ale comunitatii, deschise, flexibile, democratice si inovatoare. Acesta poate fi un mijloc de imbunatatire a educatiei in general,prin reconsiderarea sprijinului care se acorda anumitor copii. Se recomanda renuntarea la impartirea copiilor pe categorii si considerarea fiecarui copil ca o persoana care invata intr-un anumit ritm si stil, deci care poate avea nevoie de un sprijin.

În scopul eficientizării procesului de învăţare pentru elevii cu CES sunt invocate câteva repere fundamentale: învăţarea interactivă care presupune folosirea unor strategii de învăţare focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum şi pe interacţiunea dintre cadre didactice, cadre didactice şi elevi; elaborarea în comun a obiectivelor învăţării (educator – elev) deoarece fiecare participant la actul învăţării are ideile, experienţele şi interesele personale de care trebuie să se ţină seama în proiectarea activităţilor didactice; demonstraţia, aplicaţia şi feedbeckul – orice proces de învăţare (mai ales în cazul elevilor cu CES) este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate în situaţii reale de viaţă, existând şi un feedbeck continuu de-a lungul întregului proces; modalităţile de sprijin în actul învăţării – elevii cu CES au nevoie în anumite momente de un sprijin activ de învăţare atât în timpul activităţilor desfăşurate în clasă, cât şi la activităţile din afara clasei, prin dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti, cu familiile elevilor.

       Metodele şi procedeele de predare-învăţare trebuie să fie selectate în raport cu scopul şi obiectivele activităţii didactice, conţinutul lecţiei şi particularităţile elevilor (vârsta, nivelul dezvoltării psihice, tipul şi gradul deficienţelor/ tulburărilor, tipul de percepţie al elevilor – analitic sau sintetic), stilul de lucru al educatorului.

Utilizarea unor strategii de predare și încrederea pe care trebuie să o acordăm fiecărui copil în parte sunt doar o parte dintre multitudinea de aspecte ce caracterizează educația incluzivă.

Parteneriatul educaţional urmăreşte transformarea reală a elevilor in actori principali ai demersului educaţional, având ca scop atingerea unor obiective de natură formală, informală si socio-comportamentală. Cheia succesului într-o societate democratică este capacitatea de a comunica, de a relaţiona cu semenii tăi. Comunicarea, preocuparea pentru copil, relaţiile, comunitatea sunt patru concepte fundamentale pe care se bazează învăţământul romanesc. Fiecare grup de copii este o comunitate care apreciază prietenia, amabilitatea, colaborarea, competiţia, care rezolvă probleme, controverse şi explorează idei noi.

Proiectul educațional răspunde nevoii de a organiza activităţi care să urmărească îmbogăţirea cunoştinţelor elevilor, prin achiziţionare de noutăţi, dezvoltarea şi lărgirea orizontului lor cultural, participarea activă,conştientă şi responsabilă la propria formare, contactul cu lumea reală, observarea şi studierea fenomenelor în condiţii naturale şi sociale, dezvoltarea deprinderii de a se descurca într-un mediu diferit, să formeze şi să consolideze atitudini şi convingeri.

            Dincolo de toate acestea, trebuie să accentuăm esenţa proiectului – socializarea, prin adaptare la celălalt, prin respectarea regulilor de grup. Copiii învaţă să descopere împreună, să comunice, să se organizeze, să respecte reguli, să avanseze propuneri, să aibă încredere în sine şi, mai ales, să se bucure împreună.

Ţelurile principale ale relaţiei dintre şcoală, familie şi comunitate, în vederea integrării copiilor cu nevoi speciale sunt:

• informarea şi sensibilizarea comunităţii locale cu privire la posibilitatea recuperării, educaţiei chiar şi pentru copiii ce au abandonat şcoala;

• sporirea conştientizării din partea comunităţii şcolare a necesităţii implicării în transformarea şcolii într-o şcoală integrativă;

• schimbarea mentalităţii şi atitudinii opiniei publice faţă de copiii cu nevoi speciale;

dezvoltarea unei reţele de cooperare în domeniul educaţiei, implicată în procesul de integrare (ex.: poliţia, serviciile sociale, spitale, etc.);

• implicarea părinţilor copiilor din clasă în vederea reacţionării mai rapide la probleme şi acordarea sprijinului suplimentar copiilor cu nevoi speciale;

• implicarea comunităţii în sprijinul acordat copiilor cu nevoi speciale;

• elaborarea programelor şcolare de informare şi pregătire a comunităţii locale pentru educaţia incluzivă, prin aceasta înţelegând adaptarea şcolii la cerinţele speciale ale fiecărui copil, indiferent de problemele acestuia, şi nu a copilului la cerinţele şcolii, găsirea unor strategii didactice adecvate, a unor metode şi tehnici de lucru specifice: planificare, instruire, evaluare.

     Ca şi educatori, trebuie să privim toţi elevii cu aceiaşi ochi, să le acordăm deopotrivă aceeaşi atenţie; în plus, este necesar să-i facem pe cei cu nevoi speciale să se simtă în largul lor, să-i ajutăm să se integreze în rândul elevilor din învăţământul de masă.

     Toţi elevii au aceleasi drepturi pe care societate este obligată să le respecte, pentru a creşte generaţii de elevi care au aceleaşi şanse la  educaţie.

Didactica învăţării pentru categoriile vulnerabile îşi propune să găsească sau să elaboreze acele modalităţi de abordare a elevilor respectivi, care să asigure deblocarea procesului învăţării, diminuarea dificultăţilor întâmpinate în acest proces, înlăturarea barierelor din calea adaptării.În acest scop, se pune un accent deosebit pe orientarea ludică si afectivizarea activităţilor de învăţare, pe eşalonarea materialului de învăţat în secvenţe bine delimitate, dar temeinic înlănţuite între ele, pe utilizarea de metode de lucru intuitive, verbale şi practice, pe însuşirea unor instrumente specifice de comunicare şi învăţare.

O şcoala incluzivă are la bază principiul dreptului egal la educaţie pentru toţi copii şi pornind de la premisa că fiecare copil are particularităţi, interese, abilităţi şi necesităţi unice de învăţare, toate drepturile sale referitoare la educaţie trebuie realizate într-o manieră care să conducă o integrare socială şi dezvoltare individuală cât se poate de complete, incluzând dezvoltarea sa culturală şi spirituală.

            Astfel o şcoală pentru toţi este o şcoală în care educaţia este pentru fiecare. Ea se adresează tuturor şi prin eforturi comune copil-cadru didactic- copii- părinte-părinţi să se realizeze un progres pentru integrarea în societate a copilului respectiv şi reducerea excluziunii sociale În reuşita educaţiei un rol deosebit îi revine familiei .

 A şti să asculţi însemnând a fi capabil de a crea premisele unei colaborări. Ascultarea activă fiind un adevărat activ. Astfel trebuie să se realizeze un învăţământ integrator, care să vizeze crearea de comunităţi primitoare, constituind astfel o societate incluzivă, care oferă educaţie pentru toţi.

Bibliografie:

• Ghergut A. - "Psihopedagogia persoanelor cu cerinte educative speciale: strategii de educatie integrata",Editura Polirom,Iasi,2001

·         Roșan, (coord.), Psihopedagogie specială. Modele de evaluare și intervenție, Ed. Polirom, Iași 2015

• Hadarca M. Cazacu T. (2012) „Adaptări curriculare şi evaluarea progresului şcolar în contextul educaţiei incluzive” -Ghid metodic –Chişinău