Sursa: https://ilovehdwallpapers.com/fantasy-child-girl-elephant-wallpapers.html

Gândirea adulților despre copii tinde întotdeauna spre o instrumentare serioasă a motivaţiei acestora. Deci, discuțiile despre viața fantezistă a copiilor, cum sunt discuțiile despre viața copiilor în general, se bazează pe dezbaterea asupra lui ,,o anumită fantezie sau o fantezie în general sunt bune sau rele pentru copii?”, aşa cum discutăm despre seriale sau carţi, spre exemplu Harry Potter, Peter Pan, Vrăjitorul din Oz şi alte seriale de ficţiune pentru copii.

 Dar există o întrebare mai profundă și mai interesantă:  ce anume conectează copiii cu fantezia; de ce minunatul şi fantasticul par teritoriul natural al copilăriei; de ce copiii aleg în mod spontan suprarealul față de real? De ce lumii copilăriei ȋi sunt atȃt de caracteristice jocul, fantezia, imaginaţie vie?

 

De fiecare Crăciun, nenumărați copii vor fi cufundați din nou în lumi de reni și vrăjitoare seducătoare, ȋn şcoli de vrăjitori și sporturi pe mătură zburătoare, ȋn zborul saniei lui Moş Crăciun pe deasupra ȋntregii lumi, ȋn imaginea unui bătrân blȃnd în costum roșu, care conduce renii zburători. Și acestea sunt doar lumile imaginare oficiale, publice ale copilăriei.

Chiar și mai mulți copii vor fi cufundați în lumi imaginare private. Copiii de trei ani vor petrece toată ziua în compania tigrilor și prințeselor și a supereroilor. Copiii mai mari vor inventa universuri fictive întregi, cu propria politică, economie și sociologie.

Lumea fantastică a cărților și filmelor pentru copii este doar vârful aisbergului din viețile imaginare ale copiilor.

Unele explicații care ar fi putut părea o dată plauzibile și care sunt încă în vigoare în imaginația populară, se dovedesc a fi incerte științific. Pentru copiii cu vieţi dificile, nevoiţi să trăiască ȋn medii dificile, studiile au adus dovezi că fantezia este terapeutică sau că uneori copiii folosesc literatura fantastică pentru a-și „rezolva problemele” sau  a găsi„o scăpare” dintr-o problemă de viaţă care ȋn realitate este improbabil sau dificil de depăsit.

Viața copiilor poate fi grea, cu siguranță, dar relativ vorbind, copiii fericiţi şi sănătoşi pot avea o viaţă considerabil mai puțin dură decât viețile adulților. Insă chiar şi copiii fericiți și sănătoși tind să fie cufundați într-o lume de zile fantastice,  deseori mai mult decât copii nefericiți sau cu probleme, aceştia din urmă fiind antrenaţi sau forţaţi să resolve situaţii pragmatice, sarcini de adult, ȋn viaţa de zi cu zi.
Renumiţi psihologi ai dezvoltării, de la Sigmund Freud la Jean Piaget, au sugerat, de asemenea, că probabil copiii nu pot face discriminări între realitate și fantezie, adevăr și imaginație.

Dar este dovedit că de fapt copiii care au îmbrățișat fantezia, nu s-au contopit cu ea atȃt încât să nu mai recunoască realitatea. Zeci de ani de cercetări empirice au arătat că lipsa discriminării la copii nu este pur și simplu adevărată. Chiar și cei mai mici copii sunt deja capabili să discrimineze imaginarul de real, fie în cărți sau filme, fie în jocul lor care ,,pretinde”. Copiii, chiar şi cei cu cei mai elaborați și îndrăgiți prieteni imaginari vor reaminti cu blândețe adulților excesiv ȋngrijoraţi că acești însoțitori sunt, până la urmă, doar pretinşi, doar imaginari.                                                                                                                               De fapt, științele cognitive sugerează următoarea motivaţie: copiii pot iubi fantezia nu pentru că nu pot aprecia adevărul sau pentru că viața lor este dificilă, ci tocmai pentru motivul opus.

 

 

Copiii pot avea o asemenea afinitate pentru imaginar doar pentru că au o singură ,,idee” care ȋȋ ghidează: să găsească adevărul, oricȃt de fantastic ar putea fi, și pentru că viața lor este protejată de adulţi astfel ȋncȃt copiii au timp să-şi poată permite să fantazeze.

Dintr-o perspectivă evolutivă, copiii sunt, literalmente, psiho-neuro-cognitiv concepuţi să învețe. Copilăria este o perioadă specială de imaturitate protejată, este acea perioadă de timp care oferă celor mici, celor tineri, timp pentru a ȋnvăţa să gestioneze lucrurile pe care trebuie să le știe pentru a supraviețui ulterior ca adulți.

Oamenii au o perioadă mai lungă de imaturitate (specific vȃrstelor mici) protejată de ceilalţi adulţi, ȋn fapt au o copilărie mai lungă decât orice altă specie. Ceea ce numim joc - la animale  sau la copiii mici, la preşcolari - le permite celor mici să învețe în acest mod protejat și sigur. Un pui de lup se poate juca prin alungarea și mușcarea altor pui de lup și astfel să învețe despre alungare și mușcătură, fără riscuri de alungare și de mușcătură reală.
Puii de animale de pradă folosesc jocul pentru a afla despre vânătoare, afiliere și dominare. La fel și copiii, bineînțeles – dacă urmărim acţiunile de a ȋmpinge, fugări şi muşca în orice curte de grădiniţă sau de școală. Dar copiii învață, de asemenea, într-un mod distinct uman. Ființele umane, spre deosebire de alte animale, dezvoltă teorii cotidiene despre lumea din jurul lor. Decenii de cercetări au arătat că copiii ȋşi reprezintă mental lumea zilnic, o construiesc și revizuiesc ca fizică și  biologie zi cu zi și, mai ales, ca psihologie de zi cu zi. Aceste teorii cotidiene seamănă mult cu teoriile formale și explicite ale științei.

Teoretizarea permite copiilor să înțeleagă lumea și alți oameni mai precis. Copiii ȋşi reprezintă lumea prin teorii complexe, precum nişte mici ,,oameni de ştiinţă” intuitivi, idee ce ar fi complet în contradicție cu pasiunea copilăriei pentru fantezie. Dar, de fapt, teoretizarea și fantezia au multe în comun. O teorie, în știință sau în viața de zi cu zi, nu descrie doar un mod particular în care lumea ,,se întâmplă” în acest moment ci ne spune despre modul în care lumea ar fi putut fi în trecut sau ar putea fi în viitor. Ba mai mult, o teorie ne poate spune că unele dintre acele moduri în care lumea sunt mai predispuse a exista decât altele. O teorie prezintă o hartă a lumilor posibile și ne spune cât de probabilă este fiecare posibilitate. Și o

 

De asemenea, teorie oferă un fel de logică pentru a ajunge la concluzii de la anumite premise - dacă teoria este corectă și dacă acceptăm anumite premise, atunci anumite concluzii vor putea exista și nu altele. Dacă fizica lui Newton este corectă, atunci dacă accelerezi suficient o navă spaţială, aceasta va scăpa de gravitatea pământului. Desigur, pe vremea lui Newton nimeni nu avea idee cum să facă asta, dar teoria deja spunea ce se va întâmpla dacă am putea accelera ȋntra-atȃt.

Acesta este motivul pentru care teoriile impactează oamenii atât de profund și adaptiv. O teorie nu numai că explică lumea pe care o vedem, ci ne permite să ne imaginăm alte lumi și, chiar mai semnificativ, ne permite să acționăm pentru a crea acele lumi. Dezvoltarea teoriilor cotidiene, precum teoriile științifice, a permis oamenilor să schimbe lumea. Din perspectiva înaintașilor vânători-culegători din Era Pleistocenului, tot ce a fost ulterior şi este în jurul nostru acum – vasele de ceramică, scaunul, mai tȃrziu lumina electrică și computerul - era la fel de imaginar, la fel de ireal, la fel de fantastic ca ţara lui Oz sau ca tȃrȃmul lui Moş Crăciun. Darul evolutiv unic uman este de a combina imaginația și logica pentru a articula lumile posibile și apoi a le face reale.
Astfel, ȋnţelegȃnd că ȋn copii se manifestă omul de ştiinţă intuitive, dedicate aflării adevărurilor lumii (,,de ce?”  , ,,cum?”) și plecȃnd de la ideea că jocul le permite copiilor să învețe liber, fără constrângerile practice ale maturității, putem vedea de ce ar trebui să existe o legătură atât de puternică între copilărie și fantezie.

Nu este faptul că de fapt copiii se îndreaptă către imaginar în loc de real - ci că o ființă umană care învață despre lumea reală învață simultan și despre toate lumile posibile care provin din acea lume.

Iar pentru copii, aceste posibilități nu se limitează la exigențele practice ale supraviețuirii adulților.

Legătura dintre științific și fantastic explică și de ce fantezia copiilor cere cea mai strictă logică, cea mai mare consecvență și atenție la detalii. O fantezie fără această logică de ȋmbinare a detaliilor, nu este admisă de copii. Eficacitatea acelor cărţi atȃt de iubite de copii  

 

 

provine din combinația de premise imaginative și concluzii logice strict consecvente și logice din aceste premise. Nu este de mirare că autorii cei mai mari fanteziști ai copiilor – Rudyard Kipling, Lewis Carroll, J. K. Rowling- au avut ca domeniu profesional logica şi filozofia, matematica, domenii unde fantezia se ȋmpleteşte cu logica strictă.

           Totuși, de ce copiii explorează îndepărtatele și fantasticele cuvinte posibile în loc de cele apropiate concrete? Diferența dintre adulți și copii este că pentru majoritatea adulților, de cele mai multe ori, imaginația este restricționată de probabilitate și practic. Când adulții folosesc teoriile de zi cu zi pentru a crea lumi posibile, ei ȋşi restrȃng reprezentarea la lumile care sunt probabile și la lumile care sunt utile. Când adulții crează o lume posibilă, de obicei, au în vedere dacă ar trebui să se mute acolo și se gândesc cum pot beneficia de ȋntreg bagajul strȃns sau de toate resursele generate, pe noua lume posibilă.

Dar pentru copiii, aceste cerințe practice sunt suspendate, la fel cum legile junglei sunt suspendate pentru puii tineri de animale atunci cȃnd se joacă.

Copiii sunt la fel de liberi să considere lumea cu probabilitate foarte mică din Harry Potter sau de la Polul Nord, drept lumea cu probabilitate mai mare decȃt cea a orei de clasă următoare sau a temei de mȃine; ei se simt la fel de liberi să exploreze o planetă improbabilă ca pe parcul mult mai previzibil de alături de casă.
Spiritul posibilității și al jocului care îi determină pe copii să citească cărțile de fantezie sau sa se joace fantezist și să vizioneze filmele cu Harry Potter și, pur și simplu, să își imagineze, ori, la vȃrste mai mari, citirea literaturii fantastice vor face copiii mai liberi să gȃndească viitorul posibil. Ca adulţi, constrângerile inevitabile ale naturii noastre adulte ne determină să ne ȋndoim în ceea ce privește aceste întrebări viitoare practice despre ,,dacă este posibil” si ne limitează gȃndirea şi creativitatea.            

În ultima parte a secolului trecut a existat un punct în care s-a pus foarte mult accent pe învățarea accelerată. S-a exclus mult din importanța fanteziei în jocul copiilor și ne-am concentrat pe învățarea unor abilități care ar fi trebuit să fie rezervate pentru o perioadă ulterioară în dezvoltarea lor. Odată cu numărul crescȃnd de mame care lucrează, copiii mici

 

au început să fie „forțați” să stea şi să ȋnveţe într-un cadru asemănător clasei. Aici au fost învățați elementele de bază ale artelor și aritmeticii limbajului chiar înainte ca mulți dintre ei să fie pregătiți cu să utilizeze oliţa…

Din păcate, ceea ce a început ca o încercare bine înțelesă de a oferi copiilor noștri un început de educație, a sfârșit în mod constrȃngător, deoarece a sărăcit mulţi copii de abilitatea care le permitea să își imagineze tot ceea ce ar putea fi, ȋn timp ce omenirea a perfecționat în ei importanța cunoașterii literelor și a numerelor lor la o vârstă în care doreau să fie ,,pompieri” sau ,,cosmonauţi” sau tot ce este posibil şi imposibil, ,,zȃne”, etc, ȋn timp ce adulţii le căutau profesori de  uzică sau engleză, după care s-au mirat că aceşti copii par mai maturi decȃt era cazul. De aceea trebuie să ne amintim  cȃt de important este să li se acorde copiilor timpul să se joace și să crească. Fantezia și imaginația sunt naturale și necesare dezvoltării umane. ;  Este destul timp pentru a înfrunta lumea reală mai târziu.

 Un alt aspect al lumii copilăriei este acela ce leagă imaginaţia de rezolvarea problemelor. Imaginația este un instrument puternic în dezvoltarea unei minți tinere, deoarece încurajează copiii să rezolve singuri problemele. Fantezia favorizează gândirea creativ, prin care un copil învață abilități de rezolvare a problemelor care vor fi necesare a fi rezolvate ca adulți. Astăzi avem cȃteva generaţii adulți care nu au învățat arta rezolvării conflictelor, deoarece au trăit un timp ȋn care ȋn loc să ȋnveţe  că lumea nu este alb-negru, au ȋnvăţat mecanic şi inflexibil concept, mentalităţi şi sisteme; aceşti adulţi sunt copiii de ieri care nu au fost lăsaţi să-şi folosească imaginația pentru a pune lucrurile în perspectivă.

De asemenea, ȋn lumea fanteziei copiii pot învăța să-și înfrunte temerile. Ei pot combate calamităţile şi războaiele imaginare și pot domni această lume în care au fost pur şi simplu ,,aruncaţi”. Nu există niciun monstru sub pat prea mare sau rău cȃt să nu fie învins, deoarece la urma urmei, copiii au o sabie magică care poate să-i taie capul. Adulţii, ȋn loc să le ofere instrumentele de care copiii aveau nevoie pentru a face față acestor temeri, au fost încurajați să le spună copiilor că nu este nimic de care să le fie frică. Pentru un copil mic, aceste temeri sunt foarte, foarte reale și nu trebuie luate ușor. În loc să le spui că nu este nimic de care să se teamă,  ajută-i ca adult să creeze instrumente imaginare pentru a face față acestor temeri.

 

Psihologia copilului include terapia jocului din aceleaşi motive. Ştim că atuncierare pentru o atunci când un psiholog pentru copii este solicitat să „intervieveze” un copil mic care s-a confruntat cu o groază de nesuportat, cum ar fi molestarea, ceea ce va face psihologul va fi să introduce tehnici de joc. Copilului i se vor oferi păpuși și jucării cu care să se joace în timp ce va fi observat de un profesionist instruit. Modul în care copilul „acționează” cu acele jucării îi spune psihologului cu mult mai mult decât ar putea pune un copil vreodată în cuvinte. În timp ce un copil mic nu poate avea capacitatea fizică de a-și controla împrejurimile, terapia de joc îi permite copilului să se ocupe de acele evenimente la un nivel interior. Prin imaginația sa, copilul poate construi o lume ȋn care este în siguranță. Psihologul copilului intră apoi în această lume fantezistă cu copilul pentru a-l ajuta să ȋnceapă procesul de vindecare.
Ştim cu toţii că toate minunile tehnologiei, toate invenţiile umanităţii au ȋnceput ca un vis sau cu un vis al creatorilor lor
Încurajarea imaginației copilului de astăzi ar putea fi doar fundamentul prin care el va crea leacul de mâine pentru cancer sau alte lucruri uluitoare. Importanța fanteziei în jocul copiilor nu este niciodată mai evidentă decât atunci când privim înapoi doar câte invenții au început în mintea unui copil. Dacă înăbușim capacitatea copilului de a se preface și imagina, este posibil să blocăm drumul către ceva minunat în viitorul copilului respectiv. Fantezia oferă unui copil instrumente pentru „pictarea unei imagini” din visele și aspirațiile sale.
Deși ne îngrijorează faptul că de fapt copiii nu pot diferenția fantezia de lumea reală, este important să facem un pas înapoi pentru o clipă și să privim rolul imaginației în dezvoltarea unui copil. Fantezia oferă copilului toate culorile necesare pentru a picta o viață frumoasă şi curajul şi ȋncrederea de a şi-o crea. Oferind copilului instrumente care încurajează o imaginație sănătoasă, cream premiza unei minţi creatoare de adult.

După vȃrsta preşcolarităţii, copiii intră ȋn caracteristicile vȃrstei şcolare mici. ,,Conform clasificarii lui Piaget, scolarul mic se afla in stadiul concret operational al dezvoltarii cognitive, caracterizat de transformarea fanteziei infantile in gandire logica si capacitatea de a intelege relatiile cauza - efect. Eliminarea egocentricitatii infantile ii face pe scolari capabili sa inteleaga lucrurile din perspectiva altor persoane, totodata disparand miturile legate de Mos Craciu, Mos Nicolae, etc. […] Conform clasificarii lui Piaget, scolarul mijlociu se afla in stadiul

 

formal operational al dezvoltarii cognitive, caracterizat de achizitionarea unor noi "unelte" in manipularea informatiei - gandirea abstracta, deductia, formularea ipotezelor, abordarea flexibila a problemelor, etc. “(https://www.romedic.ro/dezvoltarea-cognitiva-a-copilului-scolar-0P17035)

Prin urmare gȃndirea concretă ia locul fanteziei şi ghidează copilul către universal adulţilor, unde responsabilitatea, concreteţea şi pragmatismul sunt la rangul de legi funcţionale.

Trecem de la fantezie, ca ,,proces imaginativ ale cărui produse se disting printr-o detaşare prea mare de realitate şi grad redus de realizabilitate (basme, mituri, science fiction etc). Grad sporit de libertate, practic neexistând limite pentru libertate. Pentru fantezie, se afirmă pe bună dreptate, că nu există imposibilul.” la imaginatie, ca ,, proces psihic cognitiv, complex şi mediat, de elaborare a unor imagini şi idei noi pe baza combinării într-o manieră originală a datelor experienţei anterioare de natură figurative” (https://psyexcelsior.wordpress.com/psihologia-imaginatiei/)

Astfel ȋnvăţȃnd cu instrumente tangibile, chiar şi motivarea bunelor lor compotamente este atinsă de problema ,,concretului”.

Mulți părinți folosesc în mod obișnuit motivatori pentru a-i determina pe copii să se comporte sau să îndeplinească sarcini în jurul casei. Uneori, motivele concrete, materiale, precum o bucată de bomboane sau o jucărie nouă, sunt uzual utilizate. Alteori o recompensă intangibilă, cum ar fi timpul suplimentar de televiziune sau joacă unui joc împreună, este mai potrivită. Să știm când să utilizăm tipul potrivit de motivator ajută la a-I ȋnvăţa pe copii valoarea unui comportament bun.

Copiii prosperă la întărirea pozitivă, adesea răspunzând mai bine atunci când părinții recunosc pozitivul, ȋl utilizează și nu pedepsesc negativ. Recompensarea comportamentelor dezirabile cu recompense intangibile, non-materiale, îi învață copiilor că un comportament pozitiv obține recompense mai bune decât cele negative. Lauda și recunoașterea pot merge foarte bine ca motivatori, mai ales atunci când este oferită de un părinte care are o relaţie foarte bună cu copilul său şi mai ales de către un cadru didactic. Când copilul acționează așa cum vrem să acționeze, putem să ȋi dăm feedback entuziast și specific, cum ar fi: „Mihai, sunt atât de mândru de tine că azi ai rezolvat atȃt de atent tema. Ai acționat ca un băiat intelligent, aşa cum eşti!”

Recompensele materiale, concrete sunt acceptabile atunci când sunt utilizate cu grijă și cu scop. La copii,graficele de autocolante (token) ne permit să urmărim comportamentul pozitiv și să  recompensăm copilul cu un tratament concret, fizic după ce a expus mai multe episoade de comportament pozitiv.

Copiii au nevoie zilnic de dragostea, afecțiunea și atenția adultului. Când comportamentul copilului pare să se devină predominant negativ, este momentul să petrecem timp suplimentar cu el jucând un joc preferat, citind sau povestind, uneori recompensȃnd cu note bune eforturile lui şi dȃndu-I sarcini care ,,onorează”. Nu uităm nici că suntem noi ȋnsene, cadrele didactice, întotdeauna un exemplu comportamental bun pentru copil,  modelând comportamentele pe care le așteptăm de la el.

De asemenea, ȋnvăţarea şcolară introduce universal adulţilor ȋn lumea şcolarului, prin utilizarea unor suporturi concrete, ȋn care doar culorile mai amintesc copilului devenit şcolar, de fantezia lumii copilăriei. Ȋncă din şcoală, copilul ȋncepe să funcţioneze aşa cum o cere ,,universal adulţilor”:

- motivatia efortului de invatare al adultilor este extrem de diversă, ceea ce au nevoie şi şcolarii, pentru a-şi menţine atenţia la fluxul mare de informaţii şcolare.

- ȋnţelegȃnd că memoria are nevoie de suport de lucru interactiv, recent se dezvoltă strategii diversificate pentru stiluri individuale de ȋnvăţare ale şcolarilor; anterior se considera că doar adulţii au nevoie să fie ȋn mod activ  implicaţi in invatare, ceea ce le conferee un rol important in stabilirea continutului ȋnvăţării si a modalitatilor de desfasurare a programelor educative in care erau implicaţi.

Dacă ne referim la teoria lui Jean Piaget, dezvoltarea cognitiva este completa in adolescenta, şi se manifestă prin capacitatea de a efectua operatii formale, astfel incat putem considera, din perspectiva abilitatilor cognitive, că elevii trebuie priviti şi sunt educaţi ca adulţii.

Un aspect controversat este cel al autonomiei si independentei invatarii la adult, pornind de la principiul ca adultii sunt capabili sa isi identifice lipsurile si nevoile educationale. Această teorie este contrazisă de preferinţa uzanţei şi a confortului mental de către adult cȃnd ȋnvaţă, ceea ce ȋl ȋmpiedică să se implice constant activ ȋn procesul de ȋnvăţare, ȋn timp ce copilul, o data stimulat, rămȃne un şcolar interesat şi activ.

Cȃnd copiii trec de la a asculta de adult (de părinţi) la roluri ,,mai adulte” ale vieţii sale (rolul de şcolar), el face trecerea de la obedienţă la responsabilitate, adică ȋncepe să funcţioneze activ ȋn ,,universul adulţilor”. Pȃnă la şcoală, părinții deseori confundă ascultarea cu

Responsabilitatea, considerȃnd că un copil trebuie să facă ceea ce părintele cere, să urmeze indicațiile și să nu pună la îndoială autoritatea lor - obiective inteligibile și importante atunci când cresc copii. Totuși, aceasta nu este responsabilitate, deoarece copiii  fac sarcina ce li se cere pentru că trebuie făcută și acceptă că este obligația lor să o facă. Cu timpul, ei pot chiar să înceapă să facă o sarcină „pentru că este necesar ȋn mod obiectiv să fie făcută” - nu pentru că li se spune să o facă. Această atitudine s-ar numi responsabilitate.

Ca şi părinţii, şi cadrele didactice au un dublu rol ȋn a-i  ȋnvăţa pe copii tipul adult de ,,responsabilitate”:

·      Rolul de hrănire emoţională / îngrijire
Când îndeplinim rolul de hrănire emoţională / îngrijire, suntem amabili și iubitori cu copiii. În acest rol vă ascultați copiii, îi susțineți, petreceți timp cu ei și sunteți afectuoși cu ei.
Comunicăm astfel copilului afecţiune şi acceptare necondiționată - indiferent de ce se întâmplă, doar pentru că există. Acest lucru permite copiilor să își asume riscuri, să greșească, știind că au sprijinul şi afecţiunea necondiționată ale cadrului didactic, şi iubirea părinţilor lui.

·   Rolul structurant / executiv
Când îndeplinim responsabilitățile structurii / rolului executiv, stabilim limite și reguli, impune, disciplina, învățăm copiii cum trebuie să se comporte, transmitându-le valori și oferindu-le îndrumări.
Prin faptul că nu-și satisfac nevoile imediat și nu li se oferă absolut tot ceea ce își doresc, oferim copiilor o oportunitate de a tolera o anumită frustrare, de a întârzia mulțumirea, de a deveni mai puțin impulsivi și mai puțin centrați pe sine.
Stabilim standarde de comportament pe care ne așteptăm să le îndeplinească, stabilim consecințe pentru încălcarea regulilor și urmăm aceste consecințe, responsabilizăm copiii pentru comportamentul lor astfel ȋncurajȃnd dezvoltarea unui sentiment de responsabilitate.

Copiii au nevoie de la adulţi de ambele roluri. Ei au mai multe șanse să dezvolte o stimă de sine ridicată şi să accepte limitele pe care le-ați stabilit și sunt mai susceptibili să își dorească să îndeplinească așteptările (adică să fie responsabili) atunci când oferiți o relație caldă, grijulie și de susținere, care stă la baza disciplinei pe care o impuneți.

S-a demonstrat că, ȋn fapt, copiii cu stima de sine ridicată tind să fie mai responsabili şi să fie mai competenţi ȋn:
- a putea aștepta ceea ce își doresc - ei cred că, cu persistență și practică, pot atinge un obiectiv.
- a-şi recunoasţe greșelile și a învăța din ele.
- a putea persista ȋntr-o sarcină.
- a fi dispuşi să ceară ajutor la nevoie.

- a-şi  ȋnţelege bine punctele forte și punctele slabe
- a-şi asuma riscuri și a încerca lucruri noi.
- a avea ȋncredere că pot rezolva problemele pe care le întâmpină.

                      

 

 

    BIBLIOGRAFIE  SI  RESURSE  WEB

·         https://ilovehdwallpapers.com/fantasy-child-girl-elephant-wallpapers.html

·         Airinei, C., Dezvoltarea cognitiva a copilului scolar , https://www.romedic.ro/dezvoltarea-cognitiva-a-copilului-scolar-0P17035

·         https://www.psychologies.ro/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/anchete-si-dosar/sensibilitatea-emotionala-la-copii-2152164

·         https://psychologia.co/estp/

·         https://psyexcelsior.wordpress.com/psihologia-imaginatiei/