„A învăţa că în viaţă mai uşor se poate învinge ura cu dragos­tea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil!“ (Mahatma Gandhi)

Rădăcina latină a cuvântului violență este vis, care înseamnă „forță” și trimite la ideea de putere, de dominație, de utilizare a superiorității violenței împotriva celuilalt. Violența este o realitate schimbătoare, adesea insesizabilă. O problemă viu discutată este dacă agresivitatea constituie o trăsătură înnăscută sau una dobândită. Altfel spus, un individ este agresiv din naștere sau devine astfel prin forța împrejurărilor. Pentru Sigmund Freud, agresivitatea e o forță endogenă, pulsională, înnăscută. Agresivitatea este deci un instinct. Făcând o distincție între două categorii de instincte, instinctul vieții (Eros) și instinctul morții (Thanatos), Freud include agresivitatea în instinctul morții, care este responsabil de conduitele distructive ale individului, ale elevului. În mod tradițional, școala este locul de producere și transmitere a cunoașterii, de formare a competențelor cognitive, de înțelegere a sensului vieții și a lumii care ne înconjoară, de înțelegere a raporturilor cu ceilalți și cu noi înșine. În acest context, a vorbi despre violență acolo unde ne așteptăm să găsim cele mai bune condiții pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a personalității poate părea un fapt cel puțin neverosimil. În ultimii ani, violența în rândul minorilor a constituit subiectul a numeroase dezbateri mediatice. Violența în rândul minorilor este în continuă creștere. Câteva întrebări se impun pe marginea acestui subiect: Putem vorbi de o creștere a violenței în rândul elevilor? Care sunt faptele ce pot fi încadrate în violența școlară? Există zone și școli care sunt mai predispuse la violență? Ce poate face școala pentru prevenirea violenței juvenile?

 

Cauzele creșterii violenței în rândul minorilor în școală sunt: influența mass-mediei; influența mediului în afara școlii; influența negativă datorată divorțului părinților.

Ce numim violență școlară?

În primul rând, atunci când vorbim despre violență școlară nu putem să ne limităm la actele de violență care cad sub incidența legii. Violența școlară este un fenomen mult mai larg, ce trebuie evaluat și cu ajutorul altor indicatori. Jacques Pain reperează două tipuri de violență în mediul școlar: violențele obiective, care sunt de ordinul penalului (crime, delicte) și asupra cărora se poate interveni frontal; Poliția și Justiția sunt obligate să colaboreze direct cu instituțiile școlare; violențele subiective, care sunt mai subtile, țin de atitudine și afectează climatul școlar; sunt incluse aici atitudinile ostile, disprețul, umilirea, jignirea, sfidarea, lipsa de politețe, absențele de la ore, refuzul de a răspunde la ore și de a participa la activități sau ceea ce unii autori numesc atitudini antișcolare. O formă de violență extrem de răspândită în mediile școlare este violența verbală. Violența școlară trebuie deci determinată.

Așadar, fenomenul violenței școlare se întinde pe o scară largă, la ale cărei capete se află violența fizică (extrem de mediatizată de altfel, dar fără analize temeinice ale cauzelor ce o provoacă), respectiv incivilitățile (care sunt foarte numeroase și pot afecta grav ambianța școlară). Profesorii dintr-o școală pot propune grile de lectură a violenței în funcție de referințele lor culturale, dar și de normele interne de funcționare a instituției școlare. Violența perturbă grav mediul școlar.

Cauzele violenței în mediul școlar

Violența școlară este asociată, în general, cu zonele urbane dificile, cu periferiile, acolo unde sărăcia este la ea acasă. De aceea, atunci când se vorbește despre violență în școală se consideră drept surse defavorizante anumiți factori exteriori ai școlii: mediul familial, mediul social, ca și unii factori ce țin de individ, de personalitatea lui.

Mediul familial reprezintă, credem, cea mai importantă sursă a agresivității elevilor. Mulți dintre copiii care prezintă un profil agresiv provin din familii dezorganizate; ei au experiența divorțului părinților și trăiesc în familii monoparentale. Echilibrul familial este perturbat și de criza locurilor de muncă, de șomajul ce-i atinge pe foarte mulți părinți. Părinții sunt confruntați cu numeroase dificultăți materiale, dar și psihologice, pentru că au sentimentul devalorizării, al eșecului. În aceste condiții, ei nu mai sunt sau sunt puțin disponibili pentru copiii lor. Pe acest fundal apar probleme familiale foarte grave, care-i afectează profund pe copii: violența intrafamilială, consumul de alcool, abuzarea copiilor, neglijența, la care se adaugă și importante carențe educaționale – lipsa de dialog, de afecțiune, inconstanța în cerințele formulate față de copil, utilizarea mijloacelor violente de sancționare a copilului.

Mediul social conține, la rândul său, numeroase surse de influență de natură să inducă, să stimuleze și să întrețină violența școlară: situația economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalitățile sociale, criza valorilor morale, mass-media, unele disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu educația tinerilor, lipsa de cooperare a instituțiilor implicate în educație. Conjunctura economică și socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea școlii, de utilitatea științei. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ei constată că școala nu le asigură inserția profesională. Un mediu social în criză (criza locurilor de muncă, criza familiei, criza valorilor) afectează profund dezvoltarea personalității copilului.

Trăsăturile de personalitate ale elevului sunt și ele într-o strânsă corelație cu comportamentele violente.

Adolescența este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic, psihic și social. Schimbările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale și adolescenții le trăiesc ca pe o veritabilă metamorfoză. O caracteristică importantă este relația pe care adolescentul o stabilește cu propriul corp. Corpul este suportul privilegiat al exprimării personalității și, în aceste condiții, asistăm la excese în privința vestimentației, coafurii, machiajului. Lookul este când o modalitate de afirmare, de impunere a personalității, când o carapace sub care se ascund multe neliniști și temeri. Adeseori, el oscilează între sentimentul de putere, de forță și sentimentul de îndoială, de descurajare, de scădere a stimei de sine. Pentru a se apăra de aceste emoții, adolescenții dezvoltă reacții de provocare, de agresivitate, de opoziție față de părinți și profesori.

În această perioadă atât de dificilă, dialogul părinți-copii și profesori-elevi este absolut necesar. Adolescentul dorește să fie înțeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar el nu recunoaște și nu exprimă acest lucru. Se poate spune că violența în școală pleacă în primul rând de la un deficit de comunicare.

Școala ca sursă a violenței

Fenomenul violenței școlare este extrem de complex, iar la originea lui se află o multitudine de factori. Școala însăși poate reprezenta o sursă a unor forme de violență și acest lucru trebuie luat în considerație în conceperea diferitelor programe de prevenire și stăpânire a violenței. Școala este un loc unde elevii se instruiesc, învață, dar este și un loc unde se stabilesc relații, se promovează modele, valori, se creează condiții pentru dezvoltarea cognitivă, afectivă și morală a copilului. Clasa școlară constituie un grup ai cărui membri depind unii de alții, fiind supuși unei mișcări de influențare reciprocă ce determină echilibrul funcțional al câmpului educațional. Fiecare grup cere de la membrii săi diferite forme de comportament. Comportamentele violente ale elevului își pot avea originea și într-un management defectuos al clasei școlare, mai exact într-o lipsă de adaptare a practicilor educaționale la o populație școlară considerabil schimbată. Relația de autoritate influențează și tipul de comunicare, aceasta devenind unilaterală, adică profesorul e cel care emite și monopolizează comunicarea, iar elevul rămâne doar un receptor pasiv.

Și alte componente ale atitudinii profesorului față de elevi pot genera situații conflictuale ori comportamente violente ale elevilor: atitudinea profesorului de ignorare disprețuitoare a elevilor, corelată cu tendința de evaluare a lor în termeni constant negativi și depreciativi, atitudini care pot antrena un ansamblu de consecințe în plan comportamental: lipsa de comunicare, pasivitatea la lecție, indiferența sau, dimpotrivă, perturbarea lecțiilor, dezvoltarea unor atitudini ostile, provocatoare.

Prevenirea și stăpânirea violenței în mediul școlar

Fenomenul violenței școlare trebuie analizat în contextul apariției lui. A gândi strategii, proiecte de prevenire a violenței școlare înseamnă a lua în considerație toți factorii (sociali, familiali, școlari, de personalitate) ce pot determina comportamentul violent al elevilor. Școala poate juca un rol important în prevenirea violenței școlare. Pierre-Andre Doudin și M. Erkohen-Markus vorbesc de trei tipuri de prevenție pe care le poate asigura școala și care se completează reciproc: o prevenție primară, care se poate realiza foarte ușor de către fiecare profesor și se referă la dezvoltarea unei atitudini pozitive față de fiecare elev, exprimarea încrederii în capacitatea lui de a reuși; o prevenție secundară, ce pleacă de la faptul că școala reprezintă un post de observație privilegiat al dezvoltării intelectuale și afective a elevului, iar profesorul, printr-o observare atentă a acestuia, poate repera efectele unor violențe la care elevul a fost supus în afara mediului școlar; o prevenție terțiară, ce are în vedere sprijinul direct adus elevilor care manifestă comportamente violente; acesta urmărește prevenirea recidivei și presupune adoptarea unor măsuri după producerea comporta­mentului violent.

Fiecare situație cu care se confruntă dascălii este unică din punctul de vedere al cauzelor și al formelor de manifestare. Totuși, e mult mai ușor să alegi ce se potrivește mai bine dintr-o serie de posibilități decât să procedezi la întâmplare prin tatonări succesive, aplicând regulile învățării prin încercare și eroare.

Uneori clasa școlară se prezintă ca un spațiu de confruntare și de conflict profesor-elevi și elevi-elevi. Pentru a face față unei situații de conflict se recomandă următoarele strategii: strategii de evitare, prin care profesorul ignoră momentan criza creată în sala de clasă și continuă cursul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; strategii de diminuare (moderare), care se folosesc atunci când profesorul, din dorința de a evita confruntarea, minimalizează dezacordul cu elevii; strategii de putere (de coerciție), care apar atunci când profesorul recurge la puterea sa și la diferite mijloace de constrângere pentru a regla conflictul; strategii de compromis, care se folosesc atunci când profesorul recurge la concesii, la promisiuni pentru a face față situației; strategii de rezolvare negociată a problemei. H. Tonzard spunea că negocierea este un procedeu de rezolvare a conflictelor prin intermediul discuției între părțile adverse.

De ce tinerii au comportamente violente

Astfel de comportamente violente în interiorul şcolii sau în proximitatea unităţii de învăţământ sunt numeroase, perpetuând o stare de nesiguranţă pentru mulţi elevi. De fapt, ultimul raport realizat de Consiliul Naţional al Elevilor (CNE) arată o realitate îngrijorătoare: 28 % dintre elevii din România nu se simt în siguranţă în şcoli sau se simt doar parţial în siguranţă. Principala explicaţie a specialiştilor în privinţa acestui fenomen este că violenţa din societate ajunge să se transmită şi în comportamentele tinerilor. Astfel, starea de teamă pătrunde chiar şi într-un spaţiu, precum şcoala, în care copiii ar trebui să se simtă în siguranţă. Psihologii subliniază că deprinderile unui comportament violent se trag încă din copilărie. Concret, vorbim de anumite fenomene - violenţa în familie sau violenţa promovată în mass-media care ajung să fie reproduse de tineri în viaţa socială. De asemenea, evenimente precum divorţul părinţilor sau decesul unuia dintre ei pot determina un viitor comportament de tip violent. Altă cauză enunţată de experţi este şi stima de sine scăzută. Cu alte cuvinte, indivizii cu o imagine despre sine defavorabilă se implică în acte de violenţă pentru a compensa sentimentele negative despre propria persoană, dar şi pentru că astfel vor fi acceptaţi de grupul care comite actele de violenţă. „Dacă avem părinţi care se comportă agresiv în interiorul familiei este foarte posibil ca cei mici să preia acest tip de comportament. Aici se adaugă şi neglijenţa parentală. Copiii nesupravegheaţi, cărora nu li se acordă atenţie, vor încerca să se facă vizibili, ajungând chiar să fie violenţi la şcoală dar şi în afara acesteia“, argumentează Anca Elena Boalcă, psiholog. Aceasta adaugă că de multe ori agresiunea de tip verbal poate avea un impact mai mare din punct de vedere emoţional, comparativ cu cea fizică.

Analizând fenomenul din perspectiva ultimilor 15-20 de ani, observăm că violenţa manifestată în rândul populaţiei şcolare a cunos­cut o diversificare majoră a formelor de manifestare şi a cauzelor, care au luat prin surprindere managementul învăţământului româ­nesc. Putem vorbi despre o criză reală a sistemului, confruntat cu grave probleme disfuncţionale privind anihilarea şi contracararea fenomenului. Violenţa fizică şi cea verbală se întâlnesc la orice categorie de vârstă, având totuşi o amploare considerabilă în rândul adolescenţilor.

Încercând o minimă clasificare a formelor de violenţă, considerăm că este de datoria dascălilor să ia în serios şi aspectele de indisciplină cu un potenţial minim de agresivitate, precum absenteismul, lipsa de interes şi pasivitatea la lecţii, ţinuta necorespunzătoare etc., care pot escalada în anumite circumstanţe relaţiile conflictuale dintre profesori şi elevi. La nivelul interrelaţionării elev-elev, cele mai obişnuite forme de violenţă sunt de natură emoţională: izolarea sau chiar hărţuirea colegilor mai vulnerabili, prin remarci negative, porecle, jigniri, ce provoacă un impact psihologic semnificativ asupra persoanei în cauză. În ordinea intensităţii fenomenului urmează furturile de bunuri materiale, loviturile, ameninţarea cu arme albe, violurile, pornografia…

Cauzele sunt multiple în societatea noastră, iar amplificarea fenomenului ţine de natura schimbărilor social-politice şi economice survenite în ultimii ani. Migraţia economică a populaţiei adulte în afara graniţelor ţării, în căutarea unui loc de muncă, a condus la dezmembrarea familiilor ori la abandonarea copiilor în grija bunicilor, rudelor sau a cunoştinţelor. Aceştia din urmă s-au dovedit, de cele mai multe ori, incapabili de a face educaţie, fiind lipsiţi de autoritate şi nu de puţine ori şi de un minimum bagaj informativ privind creşterea şi educarea copiilor. A doua situaţie se referă la mediul familial, care contribuie la formarea şi dezvoltarea copilului. Exemplul negativ al părinţilor, ei înşişi violenţi sau alcoolici, conduce către un comportament antisocial. Insuficienţa fondurilor alocate învăţământului este o cauză importantă a manifestărilor de indisciplină şi de violenţă, căci acest lucru înseamnă reducerea numerică a personalului didactic, având drept consecinţă supraaglomerarea colectivelor de elevi. Excedentul de sarcini se reflectă negativ în procesul de îndrumare şi control pe care-l exercită dirigintele asupra unui colectiv numeros, de aproximativ 30 de elevi cu individualităţi total diferite, ţinând cont că fiecare copil afiliat procesului educativ instituţionalizat poartă şi amprenta unor factori externi, precum mediul de viaţă, potenţialul educativ al familiei, apartenenţa la un anumit grup de prieteni etc. Lipsa de autoritate a cadrelor didactice, care demonstrează slabe aptitudini psihopedagogice, precum şi indisponibilitatea acestora de a interveni în reglarea şi normalizarea relaţiilor, în detensionarea situaţiilor conflictuale, poate genera conflicte majore.

De asemenea, s-a constatat faptul că apar probleme de marginalizare şi de victimizare a elevilor supuşi unor practici educative care se axează pe comparaţii, etichetări ce pot dezavantaja şi discredita anumite categorii de copii, deveniţi, de cele mai multe ori, ţinta ironiilor sau chiar a agresivităţii celor plasaţi în fruntea clasamentului.

Privind formele de prevenţie şi de combatere a fenomenului, desigur, acestea diferă de la caz la caz, dar toate converg în direcţia construirii unui mediu şcolar sigur, care facilitează învăţarea şi care ajută elevii să facă faţă, în general, evenimentelor din viaţa lor.

Mai exact, pentru a eradica violenţa din şcoli, trebuie să abordăm următoarele metode şi strategii disciplinare:

Prima cale de eficientizare a managementului educativ se referă la revizuirea conţinutului manualelor (acolo unde natura obiectului de studiu permite), prin introducerea unor texte care au ca scop cultivarea sentimentelor şi atitudinilor etice superioare: conştiinţa de sine, asertivitatea, empatia etc. Pentru a atinge acest deziderat, metodele de predare trebuie să se axeze pe crearea unui climat activ-participativ care mobilizează gândirea şi energia tuturor elevilor.

A doua direcţie are ca scop o mai bună gestionare a disciplinei şcolare: formularea unor reguli clare, prin care se defineşte compor­tamentul pozitiv; stabilirea unei viziuni manageriale unitare, bazate pe corectitudine, consecvenţă şi coordonare în cadrul colectivului educativ; monitorizarea şi supravegherea permanentă spaţiilor din interiorul şi din exteriorul şcolii.

Următoarea abordare a situaţiei urmăreşte formarea de abilităţi sociale prin organizarea de activităţi extraşcolare cu caracter aplicativ, în care li se atribuie elevilor responsabilităţi, li se cere să ia atitudine, decizii.

Un rol important îl au şi consiliile de părinţi, care pot contribui la implementarea proiectului educaţional. De aceea, diriginţii trebuie să includă în programul lor de activitate întâlniri periodice cu părinţii, pentru dezbateri, informaţii, stabilirea unui plan comun de măsuri şi pentru rezolvarea unor cazuri de indisciplină.

La nivelul politicilor educaţionale din România, problematica violenţei ca subiect de cercetare sistematică a apărut relativ recent.

Studiul Violenţa în şcoală realizat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei în anul  2006 oferă pentru prima dată o fotografie fidelă a dimensiunii acestui fenomen la nivelul întregului sistem de învăţământ, indicând o incidenţă ridicată a cazurilor de violenţă şcolară, în special a violenţei elev-elev, elev-profesor, profesor-elev, în spaţiul şcolar propriu-zis şi în spaţiul proxim unităţilor de învăţământ deopotrivă.

Principalele concluzii sintetizate de studiul menţionat evidenţiază faptul că fenomenul violenţei în şcoală este încă un subiect dificil de abordat pentru unii dintre actorii şcolii. Studiul semnala nevoia familiarizării, conştientizării şi instrumentării cadrelor didactice cu competenţe care să le permită abordarea informată şi adecvată a fenomenelor de violenţă în şcoală.

Conform aceleiaşi cercetări, şcolile dezvoltă în puţine cazuri programe coerente anti-violenţă, pornind de la cunoaşterea problemelor cu care se confruntă. Chiar acolo unde există acţiuni destinate prevenţiei şi intervenţiei, adesea acestea nu contează pe implicarea efectivă a celor vizaţi, sunt puţin popularizate în rândul celor care ar trebui cu prioritate să le cunoască (autori, victime, elevi cu potenţial agresiv, părinţi). În puţine cazuri, violenţa în şcoală este  definită ca fiind o  problemă instituţională. În multe situaţii nu există o cooperare reală nici la nivelul unităţii şcolare (între elevi, cadre didactice, părinţi, conducerea şcolii) şi nici la nivel inter-instituţional, care să definească situaţiile de violenţă, să elaboreze strategii de prevenţie sau intervenţie, să monitorizeze şi să evalueze impactul acestora.

În perioada 2004-2007 au fost elaborate şi alte studii şi analize ale fenomenului violenţei şcolare. Concluziile tuturor acestor cercetări au evidenţiat amploarea şi diversitatea formelor de manifestare a violenţei în şcoală şi au propus recomandări şi direcţii de acţiune pentru prevenirea fenomenului. Pe baza acestora, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a elaborat Strategia cu privire la reducerea fenomenului de violenţă în unităţile de învăţământ preuniversitar (OMECT nr. 1409/2007).

 Strategia stabileşte principii şi recomandări generale referitoare la prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar, rolurile şi funcţiile instituţiilor din cadru sistemului educativ şi a unor structuri instituţionale nou create în acest domeniu de acţiune, precum şi un plan operaţional de intervenţie la nivelul unităţilor şcolare.

Mediul educaţional poate fi, pe de-o parte, un factor ce determină conduita de tip agresiv-violent, iar pe de altă parte, un context propice acestor manifestări îndreptate împotriva celorlalţi elevi. Personalitatea copilului este masiv influenţatăde familie, nu degeaba se spune că „cei şapte ani de-acasă” sunt cruciali îndezvoltareasa ulterioară.De asemenea, trebuie luate în calcul şi concepţiile părinţilor privind modalitatea de educare a copilului. În situaţia în care părintele consideră abuzul fizic şi emoţional ca fiind o modalitate eficientă de educare, inevitabil acest lucru se va răsfrânge direct şi în mod negativ asupra comportamentului tânărului. În contextul abuzului fizic, părintele poate aplica minorului diverse lovituri cu palmele, picioarele sau cu diverse obiecte contondente, menite a provoca leziuni de ordin fizic. Pe de altă parte, abuzul emoţional implică ameninţări ale părintelui cu lovirea, promisiunea părintelui de a pedepsi fizic minorul în anumite contexte, precum notele scăzute la învăţătură.

Când vine vorba de violenţa în mediul şcolar, de cele mai multe ori este vorba de agresiuni petrecute între elevi, aceştia având anumite caracteristici precum: cu posibilităţi financiare mai scăzute sau mult peste medie; sunt supraponderali sau subponderali; posedă abilităţi de ordin social ceva mai scăzute faţă de medie; nu sunt populari şi nu au prieteni; aparţin de cultură, religie sau rasădistinctă faţă de restul clasei de elevi; sunt mai scunzi sau mai înalţi faţă de medie; pot avea anumite dizabilităţi de ordin fizic; pot poseda o inteligenţă cu mult mai ridicată; pot fi nou transferaţi în şcoala respectivă; posedă dificultăţi de adaptare (Ionescu, 1997; Roşan, 2007).

 Comportamentele agresive dintre elevi pot să apară în contexte precum: manifestări ale unor deprinderi formate în interiorul familiei de provenienţă; când agresivitatea în forme uşoare este tolerată de către şcoală; elevul observă anumite avantaje ale celor care devin agresivi; profesorul de la clasă sau dirigintele ignoră incidentele agresive ce au loc între elevi; există o anumită culturăa violenţei în cadrul societăţii ce promoveazăbullying-ul şi mobbying-ul în general; elevul poate avea rezultate slabe la învăţăturăşi din acest punct de vedere prezintăanumite frustrări manifestate prin agresiune îndreptată către elevii cu rezultate bune la clasa (aşa-numiţii „tocilari”) (Achenbach şi Rescorla, 2009; Beebe şi alţii, 2004; Şoitu şi Havarneanu, 2001).

Este de la sine înţeles faptul că agresivitatea şi violenţa influenţeză în mod negativ educaţia pozitivăşi eficientă.

În acest context, elevul-victimă poate prezenta următoarele caracteristici:

·         teama de a mai merge la şcoală; stare generalăde nervozitate;

·         refuzul de a mai merge la şcoală; elevul poate începe să-şi procure diverse arme albe sau de foc pentru a se putea apăra împotriva agresiunilor;

·         sănătatea fizicăşi psihică a elevului este vizibil afectată;

·         la nivel fizic pot apărea diverse urme ale violenţelor suferite;

·         stima de sine suferăşi ea modificări semnificative:

-          elevul poate recurge la ingerarea diverselor substanţe interzise de lege, ca răspuns la agresiunile suportate; apariţia tulburărilor digestive şi psiho-motorii; se poate vorbi de abandonul şcolar şi chiar de delincvenţa juvenilă în contextul bullying-ului repetat pe perioade lungi de timp;

-          apariţia atacurilor de panică, a reacţiilor somatice, a depresiei şi chiar a tentativelor de suicid (Berkowitz, 1989; Henry, 2000)

Vorbim de marginalizare, în care mediul educaţional devine teren de luptăşi supravieţuire, iar colegii de clasă devin inamici demni de temut. În altă ordine de idei, comportament agresiv poate fi asociat formelor mai uşoare de violenţă, putându-se manifesta într-o formă indirectă (răspândirea de zvonuri depreciative la adresa unei persoane sau prin marginalizare socială), sau prin forma directă(ameninţări, injurii, batjocură, poreclire, insulte etc.) (Dake şi alţii, 2003: 175–176). Astfel, trecerea de la forma indirectă la cea directă se poate produce în contextul escaladării situaţiei, pornind de la o dispută verbalăşi ajungând la atacul de ordin fizic.

Iată principalele tipuri de agresivitate şi violenţă petrecute în mediul şcolar (Gershoff, 2003: 541–543):

a) violenţa fizică, ce poate fi concretizată prin lovirea şi vătămarea fizică, deposedarea de bunuri prin forţă etc.;

 b) violenţa economică, ce se rasfrânge asupra obiectelor din jur, asupra obiectelor personale posedate de către victimă, asupra mobilierului şcolar etc.;

 c) violenţa psihică, ce are ca efect formarea complexelor de inferioritate ale victimei, manifestându-se prin verbalizare, atitudini de respingere şi izolare.

Când vorbim de cauzele determinante ale comportamentului agresiv şi violent în rândul elevilor, se pot enumera următoarele (Bandura, 1973; Henry, 2000):

a) poate exista posibilitatea ca minorul, aflat la vârsta preşcolară, să fie martor şi/sau victimă a agresiunilor şi violenţelor ce au loc în familia sa de provenienţă, încurajându-l să adopte un comportament similar cu cel văzut acasa;

b) de cele mai multe ori, având scopul de a deveni cât mai cunoscuţi şi populari, şcolarii îşi aleg şi imită modelul de comportament practicat de grupul la care aceştia doresc să adere;

c) tendinţa şcolarilor de a exclude pe cei care au unele caracteristici diferite, cum este religia, etnia, culoarea pielii, o situaţie materialăprecară etc.;

d) mass-media poate influenţa conduita şcolarului, prin expunerea la emisiuni şi programe cu un caracter agresiv, chiar violent.

De asemenea, trebuie vorbit de consecinţele adoptării şi manifestării comportamentelor agresive în contextul şcolar, cu efecte negative atât asupra agresorului, cât mai ales asupra victimei sale (Farrington, 1991; Olweus, 1979): abandonul şcolar, note scăzute la purtare, performanţe şcolare scăzute, exmatricularea din şcoală, depresie, tendinţă de suicid, autoagresivitate şi mutilare, scăderea eficienţei predării la clasă de către profesor, întreruperea orelor, marginalizare şi blamare, consum de alcool, consum de diverse substanţe cu efect halucinogen, comportament delincvent, dezvoltarea unor probleme de naturăpsihică etc.În altă ordine de idei, fenomenul de mobbying în şcoală se poate observa cel mai bine după felul în care îşi petrec elevii pauzele, anume: pe hol, în curtea şcolii sau în clasă, cei care sunt retraşi, sau care par preocupaţi prioritar de cu totul alte lucruri faţă de restul majorităţii, pot deveni ţinte uşoare ale discriminării, marginalizării sau porecliţi. De asemenea, sunt elevi care nu ies niciodată în curtea şcolii, temându-se să nu fie abordaţi în vreun fel de colegii lor. Cu toate acestea, putem asocia şcoala cu un mediu permisiv, deschis aplicării principiului şanselor egale, în care se întâlnesc frecvent modalităţi concrete de aplicare a discriminării pozitive, prin acordarea unor locuri speciale acelor categorii considerate defavorizate sub un unghi de vedere istoric. Şansa la educaţie şi informare este deschisă tuturor prin intermediul învăţământului de masă. În acest mod, prima tendinţă este aceea de a afirma că discriminarea şi fenomenele mai subtile, care ţin de sensibilitate, subiectivitate şi evaluări personale, cum este cazul mobbying-ului, nu-şi au locul în şcoală.

Pentru ca scoala sa isi asume acest rol de prevenire si de stapanire a fenomenului violentei, prima investitie trebuie facuta in domeniul formarii profesorilor. Trebuie sa recunoastem ca, atat in cadrul formarii initiale, cat si al formarii continue, atentia este concentrata asupra lucrului cu clasele de elevi "fara probleme". Se discuta mult prea putin despre modalitatile de abordare a claselor dificile. Este nevoie de o formare specifica, in masura sa permita satisfacerea cerintelor elevilor "cu probleme". Nu putem astepta pasivi ca problemele sa se rezolve de la sine. De exemplu, in conditiile unui mediu familial instabil, tensionat, conflictual, scoala poate reprezenta pentru elev o a doua sansa.

Pentru a face fata lucrului cu clase sau elevi dificili trebuie sa se tina seama de urmatoarele obiective:

observarea cu atentie a comportamentului elevilor pentru o mai buna intelegere a cauzelor actelor de violenta;

dezvoltarea mijloacelor de comunicare cu elevii si stabilirea unor relatii de incredere;

dezvoltarea parteneriatului scoala-familie;

colaborarea cu specialistii din cadrul scolii (psihologul scolar, asistentul social).

Multe dintre comportamentele violente ale elevilor se manifesta ca o transgresiune a regulilor scolare. Clasa este o microsocietate a carei functionare necesita stabilirea unor reguli clare ce se cer respectate de toti membrii grupului scolar. Ansamblul regulilor dominante dintr-o clasa caracterizeaza comportamentele dezirabile ale elevului si corelativul sau negativ, comportamentul indezirabil. Respectarea regulilor este o conditie a socializarii, care inseamna a invata sa traiasca impreuna in relatii de respect reciproc, excluzand violenta. Regulile scolare vizeaza tinuta, efectuarea temelor, prezenta la cursuri, dar sunt si reguli de civilitate ce au in vedere limbajul folosit, modalitatile de adresare, respectul fata de celalalt, pastrarea bunurilor scolare, toleranta, solidaritatea, intr-un cuvant maniera de a te comporta astfel incat viata in colectivitate sa fie cat mai agreabila.

Regulile pot fi impuse de catre profesor sau sunt negociate cu elevii. Acestia accepta mai usor regulile al caror sens este transparent, iar daca scoala este un loc de invatare a democratiei, atunci aceasta presupune ca si elevii sa participe la eleborarea regulilor civilitatii scolare: "intr-o democratie, cetateanul nu este numai cel care se supune legii, ci si cel care o elaboreaza, alaturi de altii".

Bibliografie:

1.      Chelcea, S., Ilut, P. (coord.), Enciclopedie de psihosociologie, Bucuresti, Editura Economica, 2003.

2.      Ilut, P., Valori atitudini si comportamente sociale - Teme actuale de psihosociologie, Iasi, editura Polirom, 2004, p.107-122.

3.      Liiceanu, A., Violenta umana: o neliniste a societatii contemporane, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta - Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.47-57.

4.      Mitrofan, N., Agresivitatea, in Neculau, A.(coord.), Psihologie sociala, Iasi, Editura Polirom, 1996, p. 427-437.

5.      Salavastru, D., Violenta in mediul scolar, in Ferreol, G., Neculau, A. (coord.), Violenta - Aspecte psihosociale, Iasi, editura Polirom, 2003, p.119-137.

6.      Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, UNICEF, „Violenţa în şcoală”, Bucureşti, 2005

 

-