-        TRAUMA - Identificarea timpurie și intervenția adecvată în mediul școlar - 

Când devin elevi, copiii se confruntă cu sarcina de a-și găsi locul în noua lume a instituției școlare extinse, cu toate structurile și regulile sale. Ei trebuie să învețe și cum să construiască relații și să-și formeze un simț al apartanenței la spațiul său intern și la conviețuirea în comunitate împreună cu grupuri și indivizi diverși. Copiii trebuie să învețe „cum să se adapteze unul la altul, să accepte și să respecte regulile, să dea naștere și să pună în aplicare propriile idei într-un mod corespunzător, să fie capabili să gestioneze dezamăgirile și constrângerile”.

În calitate de instituție educațională, școala stabilește o gamă de cerințe specifice: performanțele școlare ale elevilor sunt în mod sistematic inspectate, examinate și comparate cu ale celorlalți. Deloc surprinzător, așteptările și presiunea percepută în ceea ce privește realizările, precum și stresul legat de acestea, pe de-o parte și un climat școlar negativ în general, de cealaltă parte, sunt factori importanți care facilitează bullying-ul în școală.

 

În funcție de resursele personalității lor, de mediul de proveniență cultural și social și de circumstanțele vieții, elevii sunt echipați în mod diferit să facă față provocărilor personale și sociale din partea școlii. Totuși, este vital să învețe să facă față cerințelor și provocărilor, pentru că este o competență cheie și o condiție obligatorie pentru o viață împlinită ca adult. Pentru a realiza aceasta, elevii au nevoie de ajutor din parea părinților, profesorilor și grupului lor de semeni. Condițiile importante pentru succes în acest proces sunt un climat de deschidere, reguli clare, acceptare și conștientizare în cadrul mediului școlar.

I.                    Trauma la copii: caracteristici dependente de dezvoltare

Se consideraeveniment traumaticun eveniment in urma caruia ne simtim coplesiti si prin urmare, ne deconectam de corpurile noastre. Toate mecanismele de coping sunt subminate, ne simtim neajutorati si lipsiti de speranta.Vulnerabilitatea la trauma difera insa de la persoana la persoana, in functie de o varietate de factori, printre care varsta si istoria traumatica a persoanei.

In privinta copiilor supusi unor evenimente traumatice, un lucru este clar: cu cat este mai mic copilul, cu atat este mai probabil sa fie coplesit de aspecte care nu ar afecta, in mod normal, un copil mai mare sau un adult.

Un lucru important de inteles despre traumaeste acela ca trauma nu consta in evenimentul in sine, ci isi afla sediul in sistemul nervos. Pentru ca nu avem timp sa gandim atunci cand ne aflam in pericol, raspunsurile primare in situatii limita sunt cele instinctuale. Functia principala a creierului este supravietuirea iar ideea e ca nu exista o alegere constienta.

Suntem programati biologic ca, atunci cand “raspunsul lupta sau fugi” nu poate fi pus in practica sau este perceput ca imposibil de pus in practica, “inghetarea” este ultimul raspuns disponibil la o amenintare inevitabila. Din cauza capacitatii limitate de a se apara, copiii sunt susceptibili la aceasta reactie de inghetare si de aceea sunt vulnerabili la a fi traumatizati.

De aceea, sprijinul adultilor este crucial in a prevenitraumasi in a-i ajuta pe cei mici sa vindece posibilele efecte traumatizante.

In spatele efectului de inghetare exista insa o varietate de efecte psihologice. Ceea ce trebuie sa intelegem despre acest tip de raspuns instinctual este ca, desi corpul este inert, mecanismele psihologice care pregatesc corpul pentru reactia de tip “lupta sau fugi” sunt incarcate pe deplin.

Insa in spatele situatiei de neajutorare, exista o energie vitala uriasa. Multi copii mici se protejeaza nu prin a fugi de evenimentul traumatic in sine ci prin a merge catre figura de atasament principala din viata lor, adica catre un adult care sa le ofere suport.

De aceea, pentru ca un copil sa poata trece printr-o trauma, e nevoie sa existe un adult echilibrat, disponibil pentru gestionarea in mod matur a situatiei.

Unele evenimente pot fi coplesitoare pentru orice copil. Includem aici: expunerea la violenta, evenimente legate de jaf, genocid, rapiri, precum si abuz fizic si sexual. In mod trist, aceste evenimente sunt o realitate pentru foarte multi copii din ziua de astazi.

Mai exista insa o serie de evenimente care, pentru un adult, par complet inofensive. Aceasta categorie este cea mai inselatoare, pentru ca, adesea, pentru un copil pot avea efecte de durata multe din evenimentele considerate “comune” de catre adulti.

Asadar, principalele surse de trauma pentru copii sunt:

•accidentele si caderile
• proceduri medicale si chirurgicale
• acte si atacuri violente
• pierderi, moartea unui membru al familiei sau divort
• factori de stres din mediu( expunere la temperature extreme, dezastre natural, zgomote bruste)

Simptomele universale ale traumei

Indiferent daca e vorba despre un adult sau un copil care a trecut printr-un eveniment greu de tolerat, foarte curand dupa eveniment pot aparea o serie de semne distinctive. Acestea sunt: hiperexcitare, constrictie, disociere, sentimente de amorteala si de inchidere (inghetare), rezultate dintr-un sentiment de neajutorare si lipsa de speranta.

Adesea, copiii prescolari nu pot povesti ce li s-a intamplat, insa foarte probabil ca vor dezvolta anumite frici si comportamente de evitare sau vor experimenta iritabilitate, inchidere si comportament impulsiv. Copiii ne transmit, la nivel non-verbal, semne ale unei posibile traume pe care au experimentat-o prin modul in care se joaca, prin tiparele de somn, activitate scazuta, raspunsuri emotionale exagerate (frica si furie) sau dureri somatice precum dureri de burta, de cap. Chiar daca copilul tau vorbeste destul de bine, este putin probabil ca va fi capabil sa isi exprime in cuvinte disconfortul cauzat de otrauma.

Pentru copiii care sunt deja la scoala, se poate observa hiperexcitarea, semnalata de obicei de profesorii alarmati de faptul ca copilul tau vorbeste compulsiv, nu poate sta prea mult timp locului sau e un bataus de renume, pus mereu pe harta. Sau, dimpotriva, pot fi semnalate comportamente de inchidere si disociere, manifestate sub forma lipsei de atentie, a oboselii si a visatului cu ochii deschisi sau in interactiunile sociale ca timiditate extrema, retragere si izolare de prieteni.

S-a observat ca baietii au predilectie pentru simptome externalizate, pe cand fetele tind sa-si internalizeze simptomele. Baietii pot sa-si arate furia lovind, tachinand, jignind. Isi vor masca fricile angajandu-se in activitati indraznete. Fetele, pe de alta parte, isi intorc furia in interior, dezvoltand depresii, afectiuni somatice, anxietate si lipsa de incredere in sine.

Factorii care afecteaza abilitatea copilului de a raspunde in mod corespunzator la trauma includ:

·         caracteristicile fizice ale copilului

·         resursele externe ale copilului

·         abilitatile si capacitatile lor si evenimentul in sine.

De exemplu, este foarte important nivelul de dezvoltare al copilului si stadiul de dependenta in care se afla. A fi lasat singur intr-o camera rece poate fi coplesitor pentru un bebelus, inspaimantator pentru un copil de un an, stresant pentru un copil de zece ani si inconfortabil pentru un adolescent sau un adult.

Pentru a preveni si a minimizaefectele traumei, este important sa ne asiguram ca noi, ca adulti, nu suntem coplesiti de ceea ce pateste copilul. Atunci cand sunt sprijiniti intr-un mod corespunzator, copiii sunt capabili sa se recupereze in urma unor evenimente stresante.

Deoarece capacitatea copiilor de a se vindeca este innascuta, rolul nostru ca adulti este simplu: sa-i ajutam pe cei mici sa acceseze aceasta capacitate. Cel mai important lucru in acest caz este ca adultul sa-si pastreze calmul. Cand un copil a fost ranit sau e inspaimantat, este normal ca si adultul sa fie socat sau speriat. Din cauza propriilor frici si a instinctului de protectie, nu este un lucru neobisnuit ca adultul sa raspunda cu furie la o trauma pe care a suferit-o copilul.

Scopul este insa sa minimizam sentimentele de frica, furie, rusine, jena, vina pe care am putea sa le transmitem copilului, pentru ca el deja le experimenteaza in momentul in care sufera un soc. Asa ca, intai de toate, trebuie sa ai grija de tine si de reactiile tale si sa lasi timp pentru raspunsurile corporale sa se aseze in loc sa te napustesti asupra copilului cu toate fricile si temerile tale.

Uneori, reactia parintilor este partea cea mai traumatizanta dintr-un incident care se intampla unui copil. Apoi, ca adulti e foarte important sa ne aducem aminte de ciclul natural al cresterii si descresterii: ceea ce creste (incarcarea emotionala) ajunge la final (descarcarea emotionala). Astfel, ne putem forma un sistem nervos mai rezilient, pentru a face fata urcusurilor si coborasurilor vietii.

Ceea ce avem de facut apoi estesa validam reactiile emotionale si fizice ale copilului, avand o voce calma, asigurandu-l ca:

1. intelegi prin ce trece, spunandu-i ca e in regula ceea ce simte
2. stii ce sa faci sa-l ajuti si te descurci cu situatia
3. il vei proteja si vei avea grija de el ca de o prioritate maxima
4. esti increzator ca ce e mai rau a trecut si ca lucrurile vor fi mai bune in curand
5. vei sta cu el pana cand se va simti mai bine

A sta cu copilul poate fi luat si in sens literar si figurat. Prezenta ta fizica este esentiala. In sens figurat, inseamna sa-ti dezvolti abilitatea de a fi disponibil emotional intr-un fel in care copilul tau este capabil sa simta atentia ta totala in fata situatiei cu care te confrunti. Ceea ce trebuie sa faci, de fapt, este sa asiguri cadrul si conditiile de siguranta pentru a vindecarea sa se produca. A fi disponibil este un mesaj important pentru mintea inconstienta a copilului:“Acum esti in siguranta, voi avea grija de nevoile tale.”

Cand acest mesaj este receptionat, corpul se poate relaxa, poate renunta la control si poate ceda senzatiilor involuntare (tremuraturi, lacrimi, frisoane) prin care se descarca excesul de energie mobilizata in timpul socului si se elibereaza activarea energiei. A spune “linisteste-te odata” sau “opreste-te din plans ca mergem sa-ti cumpar o inghetata” nu ajuta copilul sa se linisteasca cu adevarat.

De fapt, doar intareste mecanismele de protectie ale copilului si ii construieste armura corporala care il va proteja de emotiile adevarate, nefiind o metoda de prevenire a simptomelor traumatice.

Ideea principala este ca atunci cand suntem vulnerabili, avem nevoie cel mai mult de sentimentul ca exista o persoana calma si centrata, aflata in control, care accepta situatia, are incredere in ea si este capabila sa furnizeze un sentiment de siguranta suficient de mare pentru a contine cantitatea de energie eliberata in urma socului.

In acest fel, se poate dezactiva energia mobilizata in cadrul reactiei lupta sau fugi inainte de a deveni amintire traumatizanta si a se transforma in simptom traumatizant.

Pasii care trebuie urmariti atunci cand suntem pusi in situatia de a efectua o interventie post-traumatica in cazul in care copilul nostrum a suferit un incident ce poate fi considerat otrauma:

1. In primul rand,verifica-ti propriul raspuns corporal. Vezi cat de ingrijorat esti si acorda-ti cateva secunde pentru a te calma.

2.Evalueaza situatia.Daca copilul prezinta semne de soc, nu-i vom permite sa sa reintoarca la joaca. Putem sa spunem ceva de genul: “Vei sta aici inca putin pana cand vei iesi din soc.”

3. Pe masura ce socul trece,ghideaza atentia copilului catre propriile senzatii. Intreaba-ti copilul cum se simte “in corp”. Intreaba-l de locul unde are aceste senzatii, de marimea, forma, culoare, greutate.

4. Incetineste si urmeaza ritmul copilului prin observare atenta.Prea multe intrebari, puse prea repede, intrerup cursul firesc al lucrurilor.

5.Valideaza reactiile fizice ale copilului.Reactiile copilului trebuie sa continue pana cand se vor opri de la sine.

6.Ai incredere in capacitatea innascuta a copilului de a se vindeca.Si ai incredere in abilitatea ta de a permite acestui lucru sa se intample.

7. Incurajeaza-l sa se odihneasca, chiar daca nu vrea. In timpul odihnei si al somnului se intampla descarcari puternice.

8. Ultimul pas este acela de a urmari raspunsul emotional al copilului. Cand copilul este odihnit si calm-aseaza-te langa el si vorbeste cu el despre sentimentele lui si ceea ce a experimentat. Ajuta-l sa inteleaga ca tot ceea ce simte este in regula si ca il intelegi. Povesteste-i despre un moment in care ai avut o experienta similara si te-ai simtit in acelasi fel.

Odată cu debutul vieii școlare a copiilor părinții se confruntă și ei cu provocări complet noi. În timp ce încă este cea mai semnificativă resursă socială, educațională și fizică pentru copiii lor, ei trebuie să-și pună un fel de ‘cămașă de forță’, pentru că școala va determina viața de zi cu zi a copiilor lor, și astfel a familiei lor, pe o perioadă lungă de timp. Dacă părinții vor fi capabili să-și sprijine emoțional copiii, dacă vor reuși să aprecieze perspectiva copilului, aceasta depinde de o serie de factori și experiențe timpurii. Experiențele lor personale, resursele de timp disponibile și, posibil, o presiune internalizată de a performa, transferată asupra copiilor, pot afecta sprijinul oferit de unii părinți. Un climat deschis, reguli clare, acceptare și conștientizare în mediul școlar sunt importante pentru părinți și pentru copii, pentru a putea să acționeze spre binele copiilor și să-i sprijine atunci când e nevoie.

II.                 Ce este bullying-ul?

 Rădăcinile etimologice ale cuvântului bullying se pot regăsi în secolul XVI, când “my bully” însemna “dragul meu”, “iubitul meu”, venind din cuvântul danez boele. Un secol mai târziu a apărut pentru prima dată cu sensul actual, dar abia în secoul XX acest cuvânt a dobândit definițiile academice folosite astăzi.

Ca verb, to bully înseamnă: a intimida, a speria, a domina, printre altele.

„Bully” este o persoană care își folosește puterea și tăria sa pentru a speria sau răni persoanele mai slabe (Oxford Advanced Learners Dictionary, 2016).

Prof. Dr. Dan Olweus, un profesor cercetător în psihologie din Norvegia este considerat pionier pe tema bullying-ului, pe baza a aproape 40 de ani de cercetare, implementare și evaluare a programelor de prevenire (Hazelden Foundation, 2016). Definiția sa afirmă: „Un elev este agresat atunci când el/ea este expus, în mod repetat în timp, unor acțiuni negative din partea unuia sau mai multor elevi.... O acțiune negativă este situația în care o persoană provoacă intenționat, sau intenționează să provoace, durere fizică sau discomfort unei alte persoane, prin contact fizic, cuvinte sau în alte moduri.” (Olweus, 1993) Bullying-ul este una dintre cele mai complexe forme de comportament agresiv și violenţă.

Cu toate acestea, nu fiecare act de violenţă este o acțiune de bullying.

Conform studiului Organizației Mondiale a Sănătății privind comportamentul sănătos la copiii de vârstă școlară, bullying apare atunci când un elev este: „tachinat în mod repetat într-un mod care nu îi place… Dar nu este bullying atunci când doi elevi de putere sau autoritate similară se ceartă sau se bat. Nu este bullying nici atunci când un elev este tachinat într-un mod prietenos și glumeț”. (Craig et al., 2009)

Cea mai caracteristică trăsătură a bullying-ului este relația de putere asimetrică și dezechilibrată dintre cei care agresează și cei care sunt agresați. În plus, nu este ocazional sau un eveniment singular, ci un tipar comportamental care se repetă în timp împotriva aceleași persoane cu o diferență evidentă de putere. Prin diverse acte de bullying, elevul mai puternic țintește în mod sistematic, intenționat și crud să rănească, să sperie sau să intimideze persoana mai slabă. După cum am menționat mai sus, nu este o simplă tachinare. Contrar miturilor larg răspândite despre autoapărarea victimei, victima nu se poate apăra prin propriile eforturi. Bullying-ul nu se oprește de la sine fără intervenție din exterior (Gugel, 2014). Olweus a făcut diferența între trei tipuri de bază de comportament tip bullying:

 

Ken Rigby este un alt cercetător renumit în domeniul bullying-ului, un fost profesor, psiholog și academician, care a lucrat pe tema aceasta timp de peste 25 de ani. În studiile și publicațiile sale ample, el luminează natura dinamică a fenomenului de bullying. BULLYING-UL IMPLICĂ: „O dorință de a răni + acțiune dureroasă + dezechilibru de putere + (tipic) repetiție + utilizarea nedreaptă a puterii + plăcere evidentă din partea agresorului + sentiment de opresiune din partea victimei.” (Rigby, 2002) Avansând repede în ultima decadă, comunicarea digitală a devenit un mijloc vital de exprimare pentru tineri și copii, o platformă pentru întâlniri virtuale și relații sociale între ‘nativii digitali’.

Cu toate acestea, spațiile de comunicare online poartă riscuri multiple pentru bullying. Bullying-ul cibernetic denotă utilizarea mediilor electronice (Internet, telefoane inteligente, email-uri, Facebook și rețele sociale, programe de mesaje text/chat, ex. WhatsApp, platforme foto și video și pagini de internet) pentru a răni o altă persoană. Acestea pot include mesaje de intimidare, insulte, hărțuire sexuală sau ridiculizare și ocară.

În contrast cu bullying-ul tradițional, o trăsătură comună a acestora este anonimatul frecvent al agresorilor cibernetici. Cyber grooming este un alt fenomen al erei digitale cu o întindere și consecințe îngrijorătoare - folosirea Internetului pentru inițerea de contacte (virtuale), hărțuire sexuală și posibil abuzul sexual al copiilor și al tinerilor (Unabhängiger Beauftragter für Fragen des sexuellen Kindesmissbrauchs, 2015). Câteva alte fenomene cum ar fi sexismul cibernetic, misoginismul cibernetic și mesajele erotice (sexting) (Consiliul Europei, 2013) au multe lucruri în comun – toate se bazează pe stereotipuri de gen adânc înrădăcinate. Concentrate în general pe perspectiva că în contextele sociale și culturale particulare, ideile despre ce sunt sau ce ar trebui să fie femeile (fetele) și bărbații (băieții), stereotipurile pot fi, în același timp, prescriptive în mod rigid.

Ele devin problematice atunci când sunt utilizate ca un vehicul pentru a discrimina alți oameni pe baza sexului lor (ibid.). În acest mod, stereotipia legată de sexe, fiind larg răspândită în sistemele educaționale, contribuie la o creștere a dezechilibrului de putere dintre fete și băieți, oferind pretext și justificare pentru bullying-ul în școală. Atunci când nu sunt puse la îndoială, descrierile rigide ale rolurilor sexelor și stereotipurile negative pot declanșa un bullying pe bază de sex și inegalitate.

III.                Cine este implicat în bullying?

Situația de bullying rareori implică doar două părți care interacționează, tradițional definite ca agresor și victimă. De obicei este o situație de grup, implicând mai mult de doi participanți în diferite roluri, lucru care reflectă dinamica de la bază a statutului și relațiile de putere din grup. În anumite definiri de rol, tiparul bullying este prezentat ca un triunghi sau chiar un dreptunghi, implicând agresorul, asistenții agresorului (numiți și adepți), victima, martorii pasivi și posibilii apărători, care sprijină activ victima, luând o poziție clară și opunându-se agresorului (BPB, 2016).

 

 

Bullying-ul este, în primul rând, un tipar de comunicare și interacțiune socială, care le costă foarte mult pe ambele părți. Copiii care agresează alți copii sunt de obicei nesiguri, se tem și au în istoric traume interne, care nu sunt gestionate adecvat în familiile lor (LISTEN!, 2016). Mediul emoțional de acasă este menționat de mulți autori ca un factor important în a deveni agresor sau victimă. Astfel, lipsa căldurii dintre părinți sau dintre părinți și copii, utilizarea oricărui tip de violență (dar în special fizică) și abuz în familie, combinat cu lipsa unor reguli clare și fiabile de îndrumare a copilului, pot cataliza adoptarea comportamentului de tip bullying. La rândul său, Olweus (1993) a afirmat că părinții foarte protectori pot crește riscul de expunere la bullying pentru copiii lor, care devin victime ale bullying-ului mai des decât semenii lor. În profilurile victimelor ale sale, Olweus a evidențiat anumite caracteristici intrapersonale și interpersonale asociate cu probabilitatea crescută de a suferi din cauza bullying-ului, spre exemplu: timiditatea, nesiguranța, pasivitatea, o stimă de sine scăzută, lipsa prietenilor (Pregrad, 2015). În general, a fi diferit de majoritate semenilor, pe motiv de etnie, credință, identitate sexuală, orientare sexuală, poate duce la un risc sporit de victimizare. De asemenea, copiii cu nevoi educaționale speciale, cu dizabilități fizice sau dificultăți de învățare pot prezenta riscul special de a fi agresați.

Bullying-ul este întotdeauna un proces în care, în timp, se mărește dezechilibrul de putere, cu frecvență și intensitate care variază.

Se pot distinge câteva faze :

 FAZA 1: Conflictele zilnice

 FAZA 2: Începutul bullying-ului (faza de explorare)

 FAZA 3: Escaladarea (faza de consolidare)

 FAZA 4: Excluderea (faza de manifestare)

 FAZA 5: Ieșirea (faza finală)

 

 

Folosiți aceste patru reguli simple dar foarte specifice pentru a ghida activitatea întregii școli: afișate peste tot în clădire și în fiecare clasă, discutate cu elevii și părinții, implementate prin referințe pozitive și negative constante

1 Nu îi vom agresa pe colegii noștri.

2 Vom încerca să-i ajutăm pe elevii care sunt agresați.

 3 Vom încerca să-i includem pe elevii care sunt excluși.

4 Dacă știm că cineva este agresat, îi vom spune unui adult din școală și unui adult de acasă.

Modelul POPB pare, la prima vedere, că necesită mult timp și eforturi intense. Studierea atentă a componentelor la fiecare nivel ne ajută să vedem că acestea nu sunt noi sau speciale. Ideea aici este nu să te concentrezi pe o singură persoană sau metodă, ci mai degrabă pe adunarea și interconectarea eforturilor tuturor actorilor implicați (Taglieber, 2008) pentru a aduce o diferență reală.

Astfel, abordarea ce implică întreaga școală arată în mod clar că bullying-ul este o responsabilitate comună și gestionarea sa cu succes depinde de angajamentul și măsurile coordonate ale personalului școlar, părinților și de implicarea activă a elevilor. Adoptarea unui răspuns de către întreaga școală este, conform rezultatelor studiilor și evaluărilor, cel mai eficient mod de a îmbunătății bunăstarea și siguranța elevilor (Smith, 2004). Forme multiple de pilotare și implementare au fost deja efectuate în câteva din țările proiectului, după cum se evidențiază în secțiunea următoare.

Conform studiului național desfășurat de Salvați Copiii România în 2016 cu privire la bullyingul în rândul copiilor în mediul școlar, s-au identificat următoarele, în legătură cu diverse dimensiuni ale bullying-ului:

Excluderea din grup:

31% din copii au declarat că au fost în mod frecvent excluși din activitățile de grup și 23% - amenințați cu excluderea din grup; 2 din 10 copii au raportat comportamente de excludere repetată directă din partea altor elevi.

Umilire:

 24% din copii au raportat că au fost în mod constant umiliți în fața altor copii și 37% au fost victime ale zvonurilor negative împrăștiate în comunitatea școlară.

 Bullying fizic: 13% din copii au avut bunurile personale distruse de alții și 30% au fost loviți în mod repetat de alți elevi la școală. De asemenea, 78% din toți elevii au raportat că au asistat la cel puțin o situație de bullying în școala lor.

 Bullying-ul cibernetic: 68% din copii au confirmat că bullying-ul cibernetic are loc pe rețelele sociale.

Studiile au arătat că orice copil care este cumva „diferit” poate deveni o victimă a bullying-ului. Acest lucru se poate întâmpla din cauza aspectului fizic al copilului (ex. supraponderal), aspecte emoționale (ex. copiii „timizi”), sănătate (ex. tulburări de sănătate mintală, dizabilități), sau etnie (ex. copiii de naționalitate romă). De asemenea, studiul arată o corelare semnificativ de mare între bullying și abuzul copilului în familie.

IV.               Instrumente și metode pentru prevenirea bullying-ului în clasă

ACTIVITĂȚILE INTERACTIVE AJUTĂ ELEVII:

● să-și consolideze conștiința de sine, conștiința față de ceilalți din grup și să dezvolte empatia;

● să identifice tipurile de bullying, să distingă între rolurile și dinamica bullying-ului într-o situație;

● să identifice impactul potențial al bullying-ului;

● să stabilească reacții eficiente și sănătoase la bullying, cu atenție pe rolul important al spectatorilor observatori;

● să utilizeze deprinderi de cerere de ajutor, prevenire și intervenție pentru a gestiona bullying-ului;

● să reducă incidentele de absenteism și bullying;

● să sprijine și să lucreze în vederea creerii unui climat neviolent, favorabil incluziunii și pozitiv la nivelul întregii școli.

La fel cum fenomenul de bullying apare ca un model în cadrul școlii, climatul social al grupului poate fi eficient în înlocuirea bullying-ului cu o dinamică pozitivă și cu clădirea unor relații.

Munca elevilor în grup nu doar încurajează majoritatea pasivă să-și înceteze atitudinea de acceptare tacită a fenomenului de bullying, ci și să susțină victimele în mod activ și să reducă efectele violenței.

Metode de facilitare participativă pentru prevenirea bullying-ului

Cerc. Activitățile vor fi cele mai eficiente dacă sunt efectuate în timp ce elevii sunt așezați în cerc. Acest cadru îi ajută să-și asculte partenerii și să se concentreze mai bine pe subiectul de discuție, întărind empatia. Una din modalitățile elementare în care oamenii crează legături este să se uite pur și simplu unul la fața celuilalt în timp ce vorbesc. Prin aranjarea scaunelor în cerc, vă puteți încuraja elevii să exerseze ascultarea activă, uitându-se la persoana care vorbeș- te. Îndrumați-i să se uite de jur împrejur în cerc când este rândul lor să vorbească și să aștepte până când toți se uită la ei.

Minge. Pentru unele sesiuni recomandăm să aveți o minge la îndemână. Folosiți-o ca „obiect care vorbește” pe care îl dați mai departe în cerc în timp ce conduceți activitățile. Elevul care are mingea este singurul care poate vorbi. După ce acesta a terminat de vorbit, mingea se dă mai departe persoanei următoare.

Brainstorming.

 Această tehnică este des folosită într-un grup mare sau în cadru plenar, pentru a aduna rapid multe idei despre un anumit subiect, o anumită întrebare, problemă. În timpul exercițiului nimeni nu trebuie să judece răspunsurile unei alte persoane sau să aloce valori diferitelor răspunsuri. Fiecare răspuns este scris pe o coală de flipchart sau pe tablă în așa fel, încât să fie vizibil pentru întreg grupul. Exercițiul încurajează elevii să-și extindă gândirea, ideile asupra unui subiect și îi face capabili să privească subiectul respectiv din unghiuri și perspective diferite.

Discuție în grup. Discuțiile în grup scot la iveală răspunsuri și puncte de vedere ale participan- ților asupra unui anumit subiect și oferă multe momente de învățare pentru îmbunătățirea cunoștințelor sau corectarea dezinformărilor. Eficiența acestor discuții depinde deseori de utilizarea unor întrebări deschise, care depășesc limitele unor simple răspunsuri de „da” sau „nu” și se concentrează pe ideile, gândurile, impresiile și percepțiile individuale ale elevilor.

Studiu de caz sau Povestiri/Întâmplări. Această metodă implică prezentarea și analiza unui incident, a unei povești sau scenariu care s-a întâmplat sau se poate întâmpla. Acestea trebuie să fie simple și bazate pe fapte. Discutarea în grup a cazurilor/poveștilor permite fiecărui elev să participe activ și să se gândească, ce ar face în cazul în care problema sau situația cu provocări li s-ar întâmpla lor. Metodele studiului de caz sunt utile în dezvoltarea deprinderilor analitice, de soluționare a problemelor și luarea deciziilor.    

Jocuri de rol. Jocurile de rol în clasă reprezintă o metodă eficientă pentru exersarea și modelarea unor deprinderi noi într-un cadru sigur și de susținere. Din moment ce jocurile de rol pot fi emoționante, este foarte important să subliniem că participanții joacă rolul unor personaje și nu propria persoană. Jocurile de rol oferă posibilitatea experienței unor situații din viața reală, fără asumarea riscurilor din viața reală.

 Rugați voluntari să joace rolul personajelor. Învățați elevii regulile de bază pentru jocurile de rol:

1 Elevii care participă niciodată nu vor trebui să dezvăluie informații personale pe care nu vor să le împărtășească.

 2 Sunt interzise contactul fizic și înjurăturile.

3 Actorii nu-și vor folosi propriile nume. Dacă elevii actori deviază sau încep să se prostească, opriți jocul de rol și aduceți-le aminte, care este scopul și regulile de bază ale acestui joc.

Învăţaţi copilul prin joc de rol să se comporte diferit:

• Ignorarea copilului care tachinează - să se comporte ca şi cum celălalt este invizibil şi să acţioneze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. (Manifestarea furiei sau izbucnirea în plâns adesea accelerează comportamentele de tachinare). Ignorarea NU este o metodă bună în situaţii în care cineva tachinează de foarte mult timp şi foloseşte comportamente de bullying cu scopul de a-l intimida). Dacă este posibil, este recomandat să plece din situaţie.
• Transmiterea de mesaje la persoana I - acest tip de mesaj asertiv este o metodă bună de exprimare a propriilor emoţii: „Sunt trist/nu-mi place când faci glume pe seama ochelarilor mei, aş prefera să încetezi”. Exersarea acestei tehnici presupune stabilirea contactul vizual şi folosirea unei ton ferm. Această tehnică funcţionează când este folosită într-un cadru controlat, în care există un adult, există nişte reguli, etc. (cum ar fi în clasă, la şcoală). Folosirea ei în recreaţie sau în curtea şcolii poate să ducă la agravarea situaţiei (copilul care tachinează face şi mai rău deoarece a observat că ceea ce face el, produce o emoţie sau a obţinut ceea ce şi-a dorit).
•  Răspunsul paradoxal. Această tehnică învaţă copilul cum să-şi schimbe modul în care vede sau înţelege cuvintele pe care celălalt le spune la adresa sa. Astfel, el poate să schimbe cuvintele de tachinare în complimente. De exemplu, un copil face glume pe seama sa că poartă ochelari şi spune „aragaz cu 4 ochi”. În această situaţie, poate să răspundă politicos: „Mulţumesc că ai remarcat că am ochelari!” (copilul care a făcut remarca nepotrivită este de regulă confuz când nu primeşte reacţia obişnuită de furie sau de frustrare). Un alt tip de răspuns paradoxal este exprimarea acordului faţă de aspectele la care se referă cel ce tachinează. De exemplu, răspunsul adecvat la adresa unui copil care tachinează şi spune „Ai aşa de mulţi pistrui!” ar putea fi „Este adevărat, am o mulţime de pistrui!”. Acordul cu aspectele semnalate elimină dorinţa de a ţine ascuns pistruii, lasă agresorul fără replică deoarece conflictul este blocat.
• Răspunsul cu un compliment este un alt tip de reacţie care descurajează tachinarea. De exemplu, dacă cineva râde de modul în care copilul aleargă, acesta ar putea răspunde cu un compliment „Tu eşti un bun alergător!”. Umorul este un alt tip eficient de reacţie deoarece este total diferit de răspunsul aşteptat şi subliniază faptul că nu există un punct vulnerabil care să fi fost atins. În plus, râsul poate să schimbe o situaţie cu potenţial de rănire, într-una comică.

Pentru situaţiile în care comportamentul de bullying se menţine şi nimic nu pare să funcţioneze, copiii au nevoie să solicite ajutorul unui adult: Primul pas în reducerea comportamentelor de bullying este să le recunoaştem şi să facem ceva pentru stoparea lor (ex. să semnaleze prietenilor, cadrelor didactice, părinţilor atunci când nu ştiu sau nu reuşesc să facă faţă singuri).

În concluzie:

Ce trebuie să facă un copil care este agresat?

• Să ignore comportamentul de agresare (doar în faza iniţială!).
• Să se distanţeze de situaţia şi locul respectiv.
• Să reacţioneze într-o manieră fermă (învăţarea abilităţilor asertive).
• Să se asigure de protecţie (solicitarea ajutorului).

Ce este important să evite un copil care este agresat: să se înfurie/să plângă; să se comporte agresiv (să lovească, să înjure etc.), să aducă alţi copii sau o gaşcă cu ajutorul căreia să îşi facă dreptate, să răspundă cu tachinare.

Toţi adulţii, cadre didactice şi părinţi, care au legătură cu şcoala trebuie să fie vigilenţi în a identifica acest fenomen şi a interveni. O dată identificat fenomenul este necesar ca adulţii să respecte cele 3 principii de intervenţie:

1. SĂ ACŢIONEZE IMEDIAT

2. SĂ-I OFERE CREDIT COPILUL AGRESAT

3. SĂ IA MĂSURI PENTRU A DIMINUA PUTEREA CELUI CARE AGRESEAZĂ.

Bibliografie:

1.      Tzvetina Arsova Netzelmann, Elfriede Steffan, Marina Angelova, STRATEGII PENTRU O CLASĂ FĂRĂ BULLYING, 2016

2.      Peter A. Levine,Maggie Kline, Trauma Through a Child's Eyes, 2006

3.      Olweus, D. (2002) A profile of bullying at school. Educational Leadership, Vol.60,

4.      https://www.damaideparte.ro/psihologie-practica/trauma-si-copiii/