Specificul şcolii decurge, în esenţă, din faptul că ea este învestită cu funcţia de a produce învăţare şi îşi structurează celelalte aspecte organizaţionale şi funcţionale în această direcţie. Ceea ce apropie şcoala de celelalte organizaţii este caracteristica ei de organizaţie care învaţă. Ceea ce o deosebeşte este că ea produce învăţare. Şcoala se caracterizează prin două activităţi de bază distincte şi interdependente în acelaşi timp: activitatea managerial administrativă - vizează conducerea şi administrarea şcolii, structurile care reglementează activitatea cadrelor didactice şi rolul lor institutional; activitatea pedagogico-educaţională - bazată pe o logică pedagogică, în mare măsură nonorganizaţională, care înseamnă că activitatea pedagogică este reglementată de norme ce decurg din natura proceselor de predare-învăţare şi implică raporturi specifice ale elevilor şi profesorilor, cu ştiinţa.
Din perspectivă organizaţională, şcoala este un mediu social organizat al cărui scop este producerea socializării secundare şi a învăţării, care permite integrarea eficientă şi împlinită a tânărului în societatea adultă.
În strânsă legătură cu descentralizarea, introducerea sistemelor de management şi de asigurare a calităţii modifică atitudinea societăţii faţă de şcoală, deşi aceasta nu se poate realiza fără îndeplinirea condiţiilor minime necesare oricărei schimbări organizaţionale. Unde nu există comunicare, motivare, participare şi formare nu pot evolua nici indivizii, nici grupurile, nici organizaţiile şi nici comunităţile, cu atat mai mult în mediul şcolar care nu este doar un instrument de informare, ci de formare a unei culturi şi a unei personalităţi.
Climatul poate fi la nivelul unei organizaţii atât cauză, în condiţiile în care factorul uman este considerat ca principal generator de idei şi eforturi pentru îndeplinirea misiunii, cât şi efect al dezvoltării acesteia, acţionându-se prospectiv în ideea articulării nevoilor organizaţiei cu cele ale indivizilor.
Transformarea organizaţională a unei instituţii de învăţământ implică trei niveluri ale schimbării, şi anume: cea a atitudinii şi comportamentelor salariaţilor; a sistemului managerial în ansamblul său; a sistemele de valori, politicile educaţionale, misiunea şcolii.
Instituția de învățămînt de calitate la etapa actuală, este marcată de mai multe elemente: numărul de elevi existenți în școală, numărul elevilor cu rezultate școlare înalte, rezultate frumoase la concursuri și teste naționale, internationale și olimpiade, în contextul liceelor vorbim de topul mediei obținute la bacalaureat ș.a. Competitivitatea instituției de învățământ este influențată atît de factori interni cât și de cei externi. Astfel, în cazul celor externi pot fi enumerați: mediul social și familial din care provine elevul, nivelul de educație și ocupație al părinților, implicarea părinților la procesul educațional al copiilor ș.a. Factorii interni vizează instituția de învățământ: colectivul didactic, condiții de învățare, tipul de instituție frecventat, dotarea materială și tehnică a instituției ș.a.
Din perspectiva managementului organizational, dar și în viziunea psihologilor motivația resurselor umane constituie elementul psihologic esențial ce asigură reușita activității profesionale. Motivația este principalul factor care afectează resursele umane ale instituției de învățămînt. Managerii, trebuie să-și motiveze angajații pentru performanța cea mai bună sau pentru atingerea obiectivelor organizaționale. De fapt, motivația este cel mai bun instrument pentru cea mai bună performanță. Motivația va duce la faptul că lucrătorii sau angajații instituției își vor îndeplini în mod serios îndatoririle și responsabilitățile.
Profesia de pedagog este, desigur, una încărcată de tensiuni. Pentru a face față atîtor exigențe din partea societății contemporane ar fi bine ca un cadru didactic să-și cunoască potentialul propriu dar și limitele. Actualul cadru didactic s-a pomenit în situația ,,când elevii nu mai sunt foarte interesați să învețe; mulți dintre ei nu mai arată față de profesori respectul cuvenit; metodele pedagogice active nu pot fi utilizate tot timpul și la toate disciplinele, deoarece acestea cer timp, iar programa trebuie parcursă; chiar dacă dascălul încearcă să introducă inovații în modul de organizare a învățării, standardele de evaluare de multe ori nu îl avantajează; unele manuale alternative nu sunt realizate corect; mulți părinți nu au timp sau chiar nu vor să se preocupe de situația școlară a copiilor lor, iar multe dintre cele mai importante cauze ale eșecului școlar sunt cele familiale; în unele școli nu se pot dezvolta programe extrașcolare deoarece nu sunt resurse.
Pentru a avea succes, orice organizație trebuie „manageriată”, adică administrată, gestionată. Orice organizație trebuie să valorifice eficient toate resursele de care dispune, bazându-se pe condițiile mediului intern, respectiv să înțeleagă și să gestioneze principalele interacțiuni cu mediul extern. În acest context, managementul are o importanță majoră în adaptarea la schimbările permanente care au loc în mediul extern, în identificarea și dezvoltarea unui avantaj competitiv, în evidențierea nevoilor de inovare și de schimbare etc.
Obiectivele unei organizatii pot fi realizate cu conditia ca membrii sai sa produca bunurile sau serviciile planificate. Intr-o organizatie, este foarte posibil ca fiecare membru sa realizeze o parte a muncii care prezinta importanta, dar sa nu opereze in aceeasi directie. Pentru a preveni aceasta si pentru a asigura coordonarea muncii de indeplinire a obiectivelor sunt necesari managerii.
Un manager poate fi fondatorul sau proprietarul unei organizatii, si la fel de bine, poate fi angajat sa o dirijeze, sa ia decizii, sa o administreze si sa foloseasca resursele acesteia (materiale, umane, financiare, informationale) pentru atingerea obiectivelor organizatiei. Managerul este, in esenta, elementul care conduce schimbarea, coordonarea sau controlul activitatilor dintr-o organizatie. Obiectivul sau este de a crea si sustine cadrul in care activitatea sa fie orientata, astfel incat membrii organizatiei sa contribuie la obiectivele grupului cu cel mai scazut volum de resurse disponibile, precum: bani, efort, timp, disconfort, materiale. Eficienta manageriala arata gradul in care resursele organizatiei contribuie la obtinerea performantelor dorite, fiind masurata prin ponderea resurselor totale ale organizatiei folosite pe parcursul procesului de productie. Cu cat aceasta pondere este mai mare, cu atat managerul este considerat mai eficient, iar cu cat o parte mai mare din resursele organizatiei sunt irosite se considera ca managerul este ineficient.
Situatiile concrete din viata organizatiilor arata ca nu intotdeauna eficacitatea si eficienta evolueaza in aceeasi directie. Se intalnesc deseori situatii cand un manager este eficace, dar totodata ineficient, deoarece a indeplinit obiectivele organizatiei, dar a irosit o mare parte din resursele disponibile. De asemenea, exista si situatii de eficienta manageriala si ineficacitate atunci cand obiectivele organizationale nu sunt atinse sau sunt atinse partial, dar resursele disponibile nu sunt irosite in cadrul activitatilor desfasurate.
Concordanta indeplinirii obiectivelor sociale si a celor manageriale in acelasi timp, rezida din legatura pe care o au organizatiile cu diversii parteneri, fata de care se naste un anumit grad de responsabilitate sociala. Atitudinea fiecarei organizatii de a se implica sau nu in domenii de responsabilitate sociala este, in final, o atitudine voluntara, care permite realizarea acelor activitati sau proiecte considerate necesare, in functie de misiunea si obiectivele pe care si le-a propus organizatia.
Pentru a îmbunătăți performanța și pentru a atinge un succes sustenabil, organizațiile trebuie să fie în măsură să creeze și să ofere valoare. Iar acest lucru înseamnă să aibă personal competent, să asigure și să îmbunătățească cunoștințele și abilitățile acestuia și să-l gestioneze în mod eficient prin încurajarea implicării acestuia și asigurarea angajamentului la toate nivelurile, precum și prin recunoașterea realizărilor obținute de către angajați.
Personal implicat presupune angajați conectați la obiectivele organizației, motivați să contribuie la succesul acesteia, ca urmare a unui sentiment de satisfacție la locul de muncă. Acțiunile recomandate în sprijinul aplicării acestui principiu includ comunicarea cu angajații pentru a-i face să conștientizeze importanța contribuției lor, promovarea colaborării și a discuțiilor deschise, promovarea inițiativelor și a auto-evaluării performanței de către angajați, realizarea de sondaje privind satisfacția angajatului și întreprinderea de acțiuni adecvate ca urmare a rezultatelor acestor sondaje.
O organizație și partenerii săi se află într-o relație strânsă de interdependență, iar dacă aceasta relație este una reciproc avantajoasă, atunci aceasta generează capacitatea ambelor părți de a crea valoare.
Bibliografie:
Conferinţa ştiinţifico-practice internaţională, Managementul educaţional: realizări şi perspective de dezvoltare