Managementul clasei de elevi cuprinde trei componente primordiale: managementul conţinuturilor, managementul problemelor disciplinare şi managementul relaţiilor interpersonale.
Fiecare cadru didactic preocupat de organizarea eficientă a conţinuturilor în cadrul orelor de specialitate va şti să managerieze cu succes problemele disciplinare prin adoptarea unor metode şi atitudini corecte bazate pe relaţii interpersonale corecte.
Fiecare cadru didactic are un stil propriu, bazat pe personalitatea sa, la care se adaugă experienţa dobândită la catedră. Acest stil poate varia de la unul foarte autoritar până la cel mai participativ sau unul foarte permisiv.
Ca diriginte al unei clase de elevi, profesorul trebuie să fie capabil să schimbe colectivul de elevi, mentalităţile acestora prin abordarea unor activităţi moderne prin care să asigure reuşita demersului său managerial.
Încă de la preluarea unui colectiv nou, dirigintele (managerul clasei de elevi) trebuie să dovedească abilităţi de comunicare, de concentrare şi gândire logică. Trebuie să înţeleagă foarte bine sarcinile, obiectivele, greutăţile, potenţialul întregului grup în ansamblul lui, dar şi potenţialul fiecărui elev în parte, să-i motiveze pentru a-şi dezvolta personalitatea, creativitatea, disponibilitatea de a participa la orice gen de acţiune desfăşurată la nivelul colectivului şi nu numai.
Munca profesorului diriginte este complexă din acest punct de vedere. La ora de specialitate, profesorul îşi creează mediul propice desfăşurării activităţilor ( pe grupe, frontal sau individual) fără a ţine cont tot timpul de afinităţi, simpatii, antipatii, etnie, convingeri religioase. În timp ce dirigintele trebuie să ia în calcul toate aceste variabile, tocmai pentru a închega colectivul, ştiut fiind faptul că un colectiv unit, închegat, în care climatul este unul de respect, de colaborare, de comunicare, bună înţelegere îşi pune amprenta pe bunul mers al activităţilor şcolare, extraşcolare şi extracurricular.
Îmbunătăţirea calităţii managementului clasei presupune o serie de acţiuni şi manifestări prin intermediul cărora cele 2 părţi (diriginte – elev) capătă încredere unul în celălalt, presupune cunoaşterea opiniilor, nevoilor şi intereselor pe care fiecare elev le manifestă. De asemenea, presupune găsirea acelor metode şi mijloace prin care o sumă de individualităţi în formare să devină un tot unitar (grupul clasei) fără însă a anula individul ca personalitate.
Relaţia diriginte – elev trebuie să fie una democratică. Dirigintele joacă rol de îndrumător, consilier, organizator, participant şi manager al procesului educaţional la nivelul unei clase de elevi, din această perspectivă putând înlesni apariţia unor relaţii de comunicare, de colaborare în interiorul colectivului.
Managementul relaţiilor interpersonale are ca obiect relaţia profesor-elev din perspectiva aptitudinilor manageriale ale adultului de a gestiona relaţiilor interpersonale pe care conducătorul de grup (profesorul diriginte, în acest caz) le exercită în raport cu elevii care alcătuiesc colectivul clasei.
Relaţia profesor - elev este extrem de complexă şi are o importanţă mult mai mare decât i se acordă în câmpul educaţional. Un contact pozitiv cu elevii favorizează procesul instructiv – educativ, în timp ce o relaţie negativă profesor - elev poate reprezenta un permanent factor de stres şi nemulţumire, poate provoca traume unor elevi mai sensibili din punctul de vedere al echilibrului lor moral şi psihic. Într-un mediu ostil, instabil, ei vin cu teamă la şcoală, simţindu-se ameninţaţi.
Lipsa unui contact direct şi afectiv între profesor şi colectivul de elev poate duce la o insuficientă cunoaştere a personalităţii elevilor, în timp ce indiferenţa faţă de personalitatea elevului ameninţă nevoile şi trebuinţele spirituale ale acestuia, respectul faţă de sine, nevoia de răspuns afectiv a celor din jur.
Managementul școlar poate fi definit ca fiind conducerea sistemului și a procesului de învățământ la nivelul unităților de bază, instituționalizate în grădinițe, școli primare, gimnaziale, licee, școli profesionale, colegii, facultăți. Instituția școlară este un univers de relații, inițiative și activități: formale-informale, directeindirecte, activități care gravitează în jurul elevului. Aceste tipuri de relații sunt valorificate de către profesor în diferite situații educaționale. Promovarea fiecărui tip de relații presupune o metodică specifică, tact pedagogic, o serie de calități dezirabile pentru un profesor, care împreună vor da măsura vocației sale. Relațiile formale sau instituționalizate dintre profesori, dintre elevi, dintre profesori și elevi sunt cele reglate și desfășurate în acord cu legislația în vigoare. În strânsă legătură cu relațiile și acțiunile formale, în orice unitate de învățământ, în orice grup școlar apar și relații spontane, informale sau neinstituționalizate, care întrețin un climat psihosocial al colectivității școlare mai mult sau mai puțin favorizant, uneori chiar ostil demersurilor educative. Aceste relații interpersonale între elevi, între profesori și elevi sau între profesori au o mare încărcătură afectivă, putând fi de atracție sau respingere, de asociere sau disociere, pot fi relaxante, plăcute sau dimpotrivă, obositoare, nestimulative. Aceste două tipuri de raporturi sunt fațete ale aceluiași proces: conlucrarea, dialogul celor doi poli ai educației pot fi bine armonizate și atunci se susțin, se stimulează reciproc sau pot fi paralele- fapt care face artificială releția educațională sau pot fi în raporturi de contrariere. Acest fenomen poate să apară frecvent în cazul stabilirii unui plan de învățământ și a unei programe școlare cu sarcini și conținuturi mult peste capacitatea reală a elevilor. Atunci procesul de învățământ se transformă într-un act formal, într-o povară obositoare, neformativă pentru elevi.
Promovarea și cultivarea unor relații educaționale eficiente, formative este o chestiune care ține de managementul educațional, de măiestria și talentul pedagogic al profesorului.
Concepția democratică promovează respectarea demnității elevului, a drepturilor sale, promovează raporturi educaționale democratice între elev și profesor, dar și între profesori. O astfel de relație democratică dă naștere unei comunicări educaționale autentice, participative, creative, care cultivă spiritul de inițiativă, de afirmare liberă, competiția, evaluarea performanțelor corespunzător meritului personal, promovează dialogul autentic în educație, care înseamnă nu numai comunicare pe relația verticală (profesor-elev), ci și pe relația elev-elev (munca în echipă, învățarea prin descoperire, activități în ateliere creative etc).
Relațiile democratice din sfera educației presupun cooperarea și conlucrarea dintre doi poli. Beneficiarul principal al acestor relații va fi elevul – cel care-și va lărgi experiența, care-și va forma noi capacități, va dobândi noi tehnici de învățare, de a se autoforma, va însuși noi și noi cunoștințe, priceperi, abilități, valori. Din persoana îndrumată și ajutată să se dezvolte ca om, el va deveni personalitate liberă, adică om capabil să se autoeduce, să se autoperfecționeze corespunzător cerințelor care-i vin din mediul sociocultural și spiritual, dar mai ales din resorturile intime ale propriei personalități, din nivelul de aspirație pe care singur și-l stabilește. Locul și rolul celor doi parteneri ai dialogului se poate schimba, fiecare poate să emită și să recepționeze mesaje, să întrebe, să ceară lămuriri suplimentare, să se asigure că a înțeles pe deplin sensul mesajului. Analizând raporturile dintre cei doi poli, în procesul de învățământ trebuie evitate pozițiile pedagogice extremiste. Produsul muncii cadrelor didactice este calitatea omului și condiției umane. Altfel spus, este omul instruit, omul cetățean, omul condus de un etos, omul estetic, omul economic, omul unei profesii, omul bine format din punct de vedere profesional și spiritual.
BIBLIOGRAFIE:
Ramona Iulia Herman, ”Program pedagogic de optimizare a stilurilor manageriale ale profesorilor și stimulare a climatului clasei de elevi”
Mihaela Roșu, ”Managementul clasei”