Timpul este o durată limitată considerată în raport cu utilizarea care i se dă. Dintotdeauna, omul s-a străduit să găsească modalităţi de măsurare a timpului. Managementul timpului impune, şi el, acest lucru, dar nu numai factorul uman şi performanţele organizaţiei. Măsurarea timpului nu se face însă decât pe baza rezultatului fiecărei activităţi realizate într-un interval de timp dinainte stabilit. Altfel spus, nu gestionăm timpul în sine, ci activităţile desfăşurate într-o anumită perioadă.
Time managementul tradiţional se concentrează pe realizare, împlinire, pe obţinerea a ceea ce doreşti, fără a lăsa nimic să stea în cale. Oamenii din jur sunt văzuţi în principal ca unelte prin care poţi ajunge mai repede la obiective sau, dimpotrivă, ca obstacole în drumul spre succes. Relaţiile sunt fundamental tranzacţionale. Dar realitatea este că majoritatea realizărilor importante şi marilor bucurii din viaţă survin prin intermediul relaţiilor transformaţionale. În esenţa interacţiunilor, oamenii se schimbă, se transformă, se creează ca ceva nou, pe care nimeni nu-l poate controla sau anticipa. Acest lucru nu ţine de eficienţă, ci mai degrabă de înţelegere, intuiţie, noi acumulări, de entuziasmul din jurul acestor acumulări.
Time managementul înseamnă, în esenţă, o serie de competenţe. Dacă reuşim să ne dezvoltăm anumite competenţe, vom fi capabili să obţinem rezultate privind calitatea vieţii. Însă eficacitatea personală este suma competenţei şi a caracterului.
În opinia mai multor specialiști în domeniu, self-managementul reclamă gestiunea atenției, gestiunea încrederii, gestiunea comunicării și integrează dezvoltarea trăsăturilor de lider, managementul timpului, managementul ședințelor şi al stresului, conducerea reuniunilor, etica și comportamentul managerului, eficiența individuală a managerului/liderului.
Timpul, ca resursă educativă, constituie o problemă de îmbinare, de combinare a diferitelor ipostaze ale timpului trăit de către partenerii educaţionali (elevi, profesori, părinţi). Un principiu dezirabil în compunerea şi eficientizarea acestuia ar consta în realizarea unor corelări şi complementarităţi potrivite astfel încât să se elimine abuzurile reciproce de timp, stresul temporal.
Educaţia, în calitate de proiect dar şi de fenomen real, susține prof. univ C. Cucoș, se raportează la coordonatele temporale şi implică o anumită succesivitate în timp. Ea nu are cum să facă abstracţie de derularea temporală. Orice proiect formativ presupune o modelare şi o supunere a duratelor, o luptă cu timpul, cu vremurile, cu istoria. Procesul ca atare înseamnă o devenire în plan cronologic, o transformare în timp a indivizilor sau societăţilor.
C. Cucoș evidențiază că „timpul educativ este o secvenţă a timpului social specializat în pregătirea subiecţilor în a accede la cultura epocii, în însuşirea unei profesiuni, în formarea unor conduite prescrise de societate, în achiziţionarea unor informaţii specifice”. Chestionarea timpului, ca problematică, incumbă de la început o poziţionare pedagogică, pentru că timpul este un analizator social, o perspectivă de racordare la existenţă, un factor de economicitate şi eficacitate pragmatică a propriilor acţiuni.
Actul conducerii unității de învățământ în perspectiva managementului timpului vizează întreg sistemul managerial cu implicarea tuturor componentelor/elementelor respective în procesul de funcționare, care necesită timp și care se impune a fi rațional folosit.
Diagnosticarea condiţiilor din şcoală este o precondiție a organizării eficiente a activității instituției educaționale. Or, diagnoza și prognoza activității unității școlare este garanția succesului managerului școlar, care alimentează viziunea și determinarea propriului curriculum și lanțul de activități manageriale în timp.
Managementul timpului prezintă numeroase avantaje pentru manageri. Acesta îi favorizează: să atingă scopul urmărit; să stabilească priorităţile; să obţină o vedere de ansamblu asupra sarcinilor de realizat; să comunice mai bine; să obţină mai multe rezultate pe unitatea de timp; să delege sarcini; să păstreze echilibrul în viaţa profesională şi personală; să-şi dezvolte creativitatea; să reziste şi să se adapteze mai bine schimbărilor; să participe la îmbunătăţirea calităţii vieţii tuturor membrilor organizaţiei.
Studiile au demonstrat că pentru fiecare minut petrecut planificând activităţile unei zile, o persoană câştigă patru minute atunci când vine momentul aplicării în practică a acelei activităţi. Managementul timpului are regulile sale de aur: stabilirea rutinei zilnice, respectarea termenelor limită, ducerea la capăt a problemelor importante chiar dacă sunt neplăcute, eliminarea a tot ce nu este important (multe dintre probleme se rezolvă de la sine dacă nu li se acordă o importanţă prea exagerată), fixarea de perioade “bloc” pentru situaţiile în care se doreşte finalizarea unui proiect, gruparea activităţilor similare, abordarea unei situaţii pe ansamblu şi nedivizarea exagerată a acesteia pentru a nu pierde întregul şi pentru a nu pirde timp la reluare, stabilirea pauzelor pentru momentele în care sunt “coborâşurile de energie”, selectarea cu atenţie a ceea ce se va accepta pentru a fi îndeplinit sau a spune un “nu” hotărât atunci când nu pare a fi persoana potrivită pentru activitatea sau proiectul respectiv, alocarea cu 50% mai mult timp fiecărei sarcini faţă de cât se consideră că durează şi a lăsa ceva timp între acţiunile planificate. La aceasta se adaugă regula 60-40: a planifica doar 60% din timp iar restul de 40% să fie lăsat pentru evenimentele surpriză.
Analizând situația actuală a managementului timpului, putem constata următoarele:
‒ cele mai populare tehnici de management al timpului se bazează pe o planificare riguroasă, ceea ce nu se potrivește actualului flux de viață care este în permanență schimbare, aceasta solicită elaborarea unei tehnologii aparte ce va satisface necesitatea de flexibilitate și adaptare la schimbările ce pot surveni spontan;
‒ în managementul timpului actual, practic, nu se pun în discuție problemele legate de punerea în aplicare a tehnologiei corporative de management al timpului în calitate de instrument de îndeplinire a sarcinilor la locul de muncă sau în alte colective;
‒ astăzi, managementul timpului este privit ca tehnologie ce permite utilizarea mai rațională a timpului, cu toate că în școala clasică de management al timpului acesta prevede, ca strategie pentru eficientizarea propriei activități, și delegarea.
Dintotdeauna, omul s-a străduit să găsească modalități de măsurare a timpului; managementul timpului impune și el acest lucru. Măsurarea timpului nu se face însă decât pe baza rezultatului fiecărei activități realizate într-un interval de timp dinainte stabilit. Altfel spus, nu gestionăm timpul în sine, ci activitățile desfășurate într-o anumită perioadă.
Managementul timpului pornește de la un aspect paradoxal: deși, în mod real, dispunem astazi de mult mai mult timp decât altădată, avem sentimentul că el nu ne ajunge. Un alt paradox, aparent însă, este acela că programăm sevențe temporale pentru perioade mari de timp (exemplu: planificarea clendaristică semestrială, anuală), dar nu facem același lucru pentru un timp scurt de desfășurare a unei activități. De ce? Pentru că timpul poate fi controlat pe unități mari, pe secvențe scurte nu se poate realiza acest lucru.
Optimizarea constantă a timpului petrecut la locul de muncă este doar unul din aspectele care cresc eficienta unei institutii. Tocmai de aceea este necesară identificarea activităților care consumă mult timp și care pot fi îmbunătățite, atât prin soluții de automatizare, cât și prin valorificarea timpului petrecut la locul de muncă.
BIBLIOGRAFIE:
Voiculescu F., Todor I., Voiculescu E., „Managementul timpului”
C. Cucoș, ”Educație și timp”
Pleșca, M. ”Principiile managementului eficient al timpului la studenți”
Covey, S. Managementul timpului sau cum ne stabilim prioritățile