Mediul extern al instituției de învățământ

Nici o afacere nu se derulează în vid; orice instituție de învățământ este guvernată de legi şi responsabilităţi financiare, grupuri de presiune şi organisme politice, clienţi şi concurenţă.

Toate acestea fac parte din mediul de marketing în care lucrează instituția. Pentru  ca  instituția  de  învățământ  să-şi  atingă  ţelurile,  trebuie  ca  aceşti  factori  externi  să  fie monitorizaţi permanent.

Mediul extern reprezintă un ansamblu de factori şi forţe aflate în exteriorul instituției capabile să influenţeze declanşarea, menţinerea, dezvoltarea sau blocarea schimburilor de produse/servicii pe pieţele pe care activează.

 

Pentru a reuși, o instituție educațională are nevoie să se adapteze corespunzător mediului complex și în continuă schimbare. Toate activitățile instituției au loc și sunt dependente de mediul exterior. Managerii instituției au nevoie să înteleagă importanța mediului  și  a schimbărilor care se produc  și  modul cum pot afecta succesul sau chiar supraviețuirea instituției. Prevederea transformărilor potențiale ale macromediului va da instituției timpul necesar pentru a planifica răspunsurile adecvate. Mediul poate fi într-o transformare rapidă sau lentă. Într-un mediu stabil, forțele demografice, economice, ecologice, tehnologice, legislative și culturale rămân stabile de la an la an. Într-un mediu în transformare lentă se produc mișcări slabe și ușor predictibile, instituțiile supraviețuiesc usor și au timp pentru măsuri inteligente pentru a se adapta. Într-un mediu turbulent au loc adesea schimbări impredictibile, în prezent, școlile operează în medii turbulente. Pentru a se menține viabil, managementul trebuie să îndeplinească patru obiective:

•           înțelegerea macromediului: climatul economic, schimbările tehnologice, dezvoltările demografice, schimbările în sfera culturii, în politicile  educaționale  și  în  legislație

•           cercetarea sistematică a mediului

•           identificarea celor mai importante oportunități și amenințări

•           adaptarea inteligentă la mediu

Conform analizei realizate de Mitran Paula Cornelia, Politici de marketing în sistemul de educație și învățământ, trebuie luate în calcul următoarele elemente:

Mediul demografic – analiza populației din următoarele puncte de vedere: dimensiune și ritm de creștere a populației diferitelor orașe, regiuni; repartizarea pe grupe de vârstă și categorii etnice, pe nivel  de pregătire, pe tipuri  de familii, pe  caracteristici  și evoluții regionale; tendințe  demografice la nivel de localitate (populare, depopulare a satelor, categorii de vârstă, nivel de educație, calificări etc.)

Mediul  economic  –  mediul  de  dezvoltare  economică  a  regiunii/țării  în  care  își  desfășoară activitatea  instituția  (indicatori  economici:  venituri  curente,  prețuri,  putere  de  cumpărare,  economiile populației, datorii, cheltuieli etc.)

Mediul  natural  -  se  definește  prin  abundența  sau  lipsa  resurselor  naturale,  amplasarea  în teritoriu a resurselor, peisajul, deteriorarea calității mediului, poluatori majori etc.

Mediul tehnologic - tendințe tehnologice: accelerarea ritmului schimbărilor tehnologice; tehnologia  de  care  dispun  instituțiile  de  învățământ  în  prezent;  posibilitățile  de  inovare  și  mărimea bugetelor de cercetare

Mediul  politic  -  organisme  și  grupuri  de  presiune  care  influențază  și  limitează  acțiunile diferitelor organizații și instituții.

Mediul legislativ – ansamblul normelor juridice și a reglementărilor care privesc calitatea serviciilor, protecția consumatorulu, protecția mediului, fiscalitate, legislația privind educația, măsurile de respectare a calității în învățământ (Tratatul Bologna).

Mediul social-cultural – valorile culturale de bază, tendințe de evoluție ale valorilor culturale în contextul armonizării cu Uniunea Europeană.

Oferta educaţională este determinată/influenţată de anumiţi factori, care dau dominanța şi calitatea ofertei. Aceşti factori vizează, în principal:

- cadrul instituţional şi organizatoric ;

- conţinuturile formative, abordate ca şi componente de factură intelectuală ale ofertei educaţionale liceale și universitare; vizează profilurile de formare iniţială şi continuă, planuri şi programe de studii; aceste conţinuturi sunt continuu adaptabile prin coroborare cu exigenţele/solicitările pieţei muncii şi specificul reformei procesului instructiv-educativ (;

- resursele umane antrenate în procesul de instruire şi educare. Resursele umane vizează atât corpul profesoral, cât şi elevii, respectiv potenţialul uman, precum şi metodologia instruirii adecvată procesului învăţării şi cercetării;

- resursele materiale necesare procesului de învăţăre şi cercetare;

- managementul financiar al programelor de studii.

Calitatea serviciilor educationale este un imperativ major al prezentului ce presupune  dezvoltrea durabilă a societăţii în viitor. Accelerarea schimbărilor din viaţa economico-socială, necesită practicarea unei politici în domeniul resurselor umane care să asigure personal de calitate. Într-o lume a globalizării şi internaţionalizării afacerilor, performanţa nu se mai poate obţine fără o resursă umană competentă, context în care activităţile de personal capătă noi dimensiuni legate de promovarea managementului calităţii totale şi în acest domeniu de importanţă strategică pentru organizaţii.

Scopul său este asigurarea succesului pe termen lung prin satisfacerea cerinţelor clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei, ca şi pentru societate în general. De aceea se impune îmbunătăţirea calităţii resurselor umane ca o condiţie indispensabilă şi care, în ultimă instanţă, implică majorarea şi optimizarea structurală a investiţiilor publice şi private în sectoarele- cheie ale dezvoltării umane, în primul rînd, în educaţie şi sănătate.

Calitatea resurselor umane reprezintă un cumul de proprietăţi şi caracteristici deţinute de resursele umane ale unui organizaţii. Acţiunile avute în vedere vizează resursele umane din educaţie dintr-o dubla perspectivă, de participanţi la învăţarea pe tot parcursul vieţii şi diseminatori de cunoaştere. Acest domeniu de intervenţie contribuie la dezvoltarea stocului de capital uman din educaţie capabil să furnizeze educaţie de calitate centrată pe nevoile individuale de dezvoltare personală şi profesională ale elevilor, la reducerea fenomenului de abandon/părăsire timpurie a şcolii şi la creşterea atractivităţii învăţării.

Cine investeşte în propria educaţie poate aduce beneficii nu numai propriei persoane dar şi familiei sale şi altor oameni. Investiţia în propria pregătire/educaţie poate fi în cele din urmă amortizată, atunci când individul ajunge pe piaţa muncii, cel puţin în cazul învăţământului tehnic de specialitate, precum şi în cazul învăţământului universitar.

Calitatea, la orice nivel, trebuie evaluată prin raportare la rezultatele învăţării şi formării profesionale şi nu doar prin considerarea unor indicatori de tip „input (spaţii de învăţământ, personal didactic etc.); accentul trebuie pus pe procesele de obţinere a rezultatelor scontate. Conceptul actual de calitate totală înseamnă „o politică prin care organizaţia tinde la mobilizarea permanentă a tuturor membrilor săi, pentru a îmbunătăţi calitatea produselor sau serviciilor pe care le realizează, precum şi calitatea funcţionării şi obiectivelor sale în relaţie cu mediul. Aşadar, calitatea este solicitată de client (individual sau societatea – în cazul educatiei) şi îşi spune cuvântul şi în relaţia client furnizor (persoana care beneficiaza de instruire şi care furnizeaza servicii educaţionale).

În ce priveşte sistemul de învăţământ românesc, constatăm că acesta se confruntă cu probleme structurale şi în special învăţământul rural care întâmpină dificultăţi majore în ceea ce priveşte investiţia în infrastructura fizică, personalul didactic calificat, accesul limitat la formare profesională şi la programele de formare continuă a populaţiei rurale.

Managementul calităţii în educaţie şi formare iniţială, deci asigurarea calităţii demersului educational în ansamblul sau, constituie un domeniu de intervenţie care necesită cu precădere dezvoltarea şi implementarea sistemelor şi procedurilor interne de evaluare, de management şi asigurare a calităţii activităţilor de educaţie şi formare iniţială şi continuă, precum şi profesionalizarea activităţilor manageriale la nivelul furnizorilor de educaţie.

Un parteneriat familie-şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toţi cei ce participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru.Cadrele didactice află cum este fiecare copil, în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează, iar parinţii vor cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute. Şcoala este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii. Ea este factorul decisiv pentru formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societăţii, să ia parte activă la viaţă, să fie pregătit pentru muncă. Procesul de învăţământ este cel care conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Misiunea şcolii este aceea de a contribui la realizarea idealului educativ impus de cerinţele vieţii sociale. Procesul de educaţie din cadrul şcolii este îndrumat şi condus de persoane pregătite în mod special pentru acest lucru.

Menirea şcolii nu este numai de a înzestra elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om. Şcoala a rămas punctul de pornire al orientării şcolare şi profesionale prin acţiuni de informare asupra posibilităţilor de continuare a studiilor, de detectare a intereselor profesionale şi a aptitudinilor, de discutare a criteriilor după care elevii îşi decid viitorul şi ponderii de implicare a părinţilor în alegerea şcolii şi a profesiei pe care copii lor o vor urma, dacă profesia aleasă este cea dorită de copil şi dacă aceasta din urmă are disponibilităţi intelectuale.

În viaţă nimic nu este garantat sută la sută. În cele din urmă, fiecare copil va trebui să aleagă singur calea pe care vrea să meargă. Şansele de a influenţa un copil în mod pozitiv pot fi semnificativ crescute dacă, prin aceste dezbateri, lectorate, activităţi de consiliere părinţii ar dedica câteva ore în plus pentru a afla lucruri noi despre dezvoltarea şi comportamentul tipic al copilului.

Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.

Mediul şcolar îi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional:

•           introduce în relaţiile copilului cu adultul o anumită distanţă socială;

•           oferă copilului un cadru social, bazat pe anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi;

•           creează copilului posibilitatea de a se compara cu cei de vârsta lui;

•           îl familiarizează pe copil cu microgrupul social în cadrul căruia învaţă să devină partener, să joace unele roluri sociale;

•           îl obişnuieşte pe copil cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de existenţă;

•           stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.

Şcolaritatea este o etapă iniţială a educaţiei permanente, care trebuie sa-i înveţe pe elevi cum să înveţe şi să se integreze socio- profesional. Ca urmare, din această perspectivă vor trebui regândite obiectivele educaţionale, conţinutul şi metodele de predare – învăţare – evaluare. În acest scop, se va pune accentul pe folosirea pe scara largă a metodelor activ – participative, pe tehnicile de învăţare eficientă, pe folosirea unui stil didactic integrat, pe creşterea efortului de învăţare al elevilor şi pe formarea capacităţii de autoevaluare, elevii învăţând să se formeze pentru o lume în continuă schimbare.

Actualmente atragerea elevilor către şcoală a devenit un lucru mai greu decât în alte perioade. Unii nu îşi permit să acceseze studiile din cauza sărăciei, alţii nu sunt motivaţi. Ce putem face noi profesorii? Relaţia profesor-elev trebuie să fie una deschisă, bazată pe sprijin reciproc, cooperare, dialog constructiv. Astfel prin educaţia modernă se doreşte o colaborare strânsă între şcoală, comunitatea locală, părinţi, elevi încurajând discuţiile, renunţând la control profesorul fiind moderatorul, iar elevul implicat permanent pentru propria dezvoltare

Sistemul nostru de învăţământ ar trebui proiectat în funcţie de noile realităţi ale ofertei europene de pe piaţa muncii - cum ar fi modificarea rolului profesiilor şi evoluţia calificărilor -, precum şi de scăderea populaţiei şcolare. Un veritabil dialog nu poate fi purtat decât pe o piaţă a ideilor şi a culturii de specialitate. Din păcate, în România a fost şi rămâne suverană piaţa ideilor şi a culturii generale, temeinic instituţionalizată, dar care nu răspunde cerinţelor pieţei europene. Avem de rezolvat probleme grave legate de: subfinanţare, slaba calitate a actului educaţional, absenţa unei descentralizări reale a sistemului de educaţie, lipsa unui corp de manageri aferent, cumulul iraţional de ore al multor cadre universitare, stabilirea priorităţilor naţionale de alocare a fondurilor în funcţie de competenţe şi de nevoile pieţei, garantarea egalităţii de şanse pentru cei din mediul rural, insuficienta informare şi educare a populaţiei cu privire la rolul învăţării continue. Nu putem vorbi însă de modernizare sau de calitatea procesului educaţional fără o alocare eficientă a resurselor în sistem. Mă refer aici în special la adecvarea curriculei la cerinţele pieţei muncii, la salarizarea personalului în funcţie de competenţe şi performanţe reale şi la dezvoltarea infrastructurii necesare derulării unui proces eficient de învăţare la toate nivelurile şi în toate regiunile ţării.

În concluzie, un mediu educațional propice îl reprezintă școala care reușește să își îmbunătățească semnificativ performanțele,  care atrage și menține cadreloedidactice de calitate, care sunt pasionate de ceea ce fac și care au înțeles responsabilitatea practicării acestei meserii la un nivel performant, care își îmbunătățește practicile educaționale

Bibliografie:

Mitran Paula Cornelia, Politici de marketing în sistemul de educație și învățământ

Buzuloiu Doina, Calitatea demersului didactic şi competitivitatea la nivel European, revista ,,Focus pe educație”, 2016

 

Boiangiu-Diaconu Viorica-Liliana, Reușita școlară a elevului