„Paradoxul etic” poate fi pus sub semnul unei grave interogaţii pentru o persoană: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile ine­ren­te acţiunii sale sau să rămână la judecata morală, abstrac­tă, lipsită de angajare responsabilă.

Această dilemă - responsabilitate/moralitate - impune mutarea accentului discursului asupra codului de conduită a cadrului didactic de la „moralism” la etica responsabilităţii.

Literar prin responsabilitate se înţelege obligaţia de a răspunde, de a da seamă de ceva, de a manifesta o atitudine conştientă faţă de obligaţiile sociale. În acest sens, o definiţie formală a responsabilităţii sociale prevede obligaţia managerului de a alege şi aplica acele acţiuni care contribuie la bunăstarea individului în consens cu interesul socie­tăţii şi al organizaţiei pe care o conduce.

Moralitatea, adică însuşirea a ceea ce este moral, presupune dinamism, acţiune umană mai mult sau mai puţin conştientă, liberă şi responsabilă totodată. Dar toate acestea au şi contrarele lor (inconştienţa,constrângerea): moralitatea se opune imoralitatăţii, adică voinţei de a face rău, egoismului, injustiţiei, fărădelegilor comise intenţionat, desfrânărilor şi depravărilor, corupţiei. De asemenea, moralitatea diferă şi de a-moral, adică de cel care crede că omul ar putea trăi şi fără ca să-şi reglementeze şi să-şi ordoneze viaţa potrivit unor scopuri şi norme viabile. Pe scurt spus, discuţiile privind moralitatea se direcţionează pe o imaginară axă a raporturilor vieţii normale şi echilibrate a omului cu stările anormale.

Ideea de regulă implică ideea de conştiinţă redată prin voinţa şi disciplina care ghidează conduita unui om în viaţă, în general. Aceeaşi idee de regulă însă trimite şi la convenţional şi arbitrar, la ceva de natură subiectivă care ar justifica posibilitatea din partea subiectului de a se sustrage de la respectarea regulilor.

Ne putem convinge că moralitatea este o dimensiune firească a naturii şi esenţei umane încercând să reţinem câteva din observaţiile celui ce neagă sau manifestă indiferenţă faţă de moralitate. Literatura etică numeşte această poziţie amoralism, iar pe cel ce o adoptă amoralist. El are două înfăţişări:1.amoralist social, adică cel ce consideră că nu există reguli convenţionale între oamenii care trăiesc într-o societate;2.amoralist absolut, cel ce neagă existenţa valorilor umane în general.

Deoarece şi într-un caz şi în celălalt, în substrat, avem de-a face cu disperarea celui ce nu poate înţelege importanţa prezenţei regulilor şi valorilor din viaţa oamenilor, putem spune că amoralistul este personajul care apare ori de câte ori are loc înfrângerea omenescului.Când nu mai avem încredere în noi şi în semenii noştri devenim amoralişti, adică oameni în derivă.Iar astfel de situaţii sunt destul de frecvente în viaţa unui om, datorită dezorientărilor şi iluziilor sale, cât şi datorită nenumăratelor conjuncturi pe care nu le poate stăpâni sau nu şi le poate asuma.

Etica nu invită să închidem ochii şi să trecem peste asemenea situaţii, ci, dimpotrivă, ea ne învaţă să reflectăm la ipostaza noastră (sau a altora) de amoralişti, pentru ca astfel să ştim cum să întemeiem mai bine moralitatea.În felul acesta vom descoperi, poate, că moralitatea este un apanaj al omului pentru că acesta este fiinţă raţională şi pentru că raţionalitatea implică mereu afectivitatea, raporturile simpatetice atât cu sine, cu semenii săi,cât şi cu tot ceea ce există sau poate să existe în lume.Toate acestea trimit la cunoaştere şi la conştiinţă.

Conştiinţa este şi ea problematizată, prin mai multe explicaţii.Unele susţin că ea nu poate exista independentă de corpurile fizice, în speţă, de corpul uman, biologic, precum şi de corpurile sociale (grupuri umane diverse).Altele dimpotrivă consideră conştiinţa fie ca o însoţitoare temporară a existenţei umane individuale şi sociale, fie ca o existenţă în sine.In consecinţă, moralitatea este pusă pe seama mai multor factori,şi anume:a.pe nevoi şi trebuinţe organice sau fiziologice la nivelul organismului unui animal superior sau al fiecărui om (de la nevoia de hrană şi adăpost, la nevoia de protecţie şi securitate faţă de diferiţi agresori);pe ”glasul sângelui” sau pe factori etnici specifici, în cazul când se invocă grupul ca suport al moralităţii.La acestea se adaugă şi anumite criterii discriminatorii, pe baza cărora fie speciile animale,fie oamenii se împart în “superiori “ şi “inferiori“. b. moralitatea concepută ca epifenomen, adică un simplu fenomen însoţitor al proceselor neurofiziologice, tot atât de puţin capabil de a reacţiona asupra acestora ca şi “umbra drumeţului asupra paşilor lui “.c. moralitatea ca rezultat al unei puteri divine, care a creat de la început fiinţele în general şi oamenii în particular, potrivit unei scări ierarhice de a putea face binele.Sistemele filosofice idealist-obiective înlocuiesc divinitatea cu alte forţe spirituale, cum sunt Ideea absolută şi Spiritul universal (Hegel), Marele Anonim (Blaga) etc.

Fiinţa umană, în general, cea morală, în special are o structură contradictorie în relaţiile sale cu corpul omenesc şi cu sufletul, cu natura şi cu societatea.Omul nu se naşte dintr-o dată conştient de sine şi de mediu, ci devine mai mult sau mai puţin conştient de lume şi de sine, punând în funcţiune capacităţi fizice şi psihice proprii, atât sub influenţa adulţilor, cât şi a colegilor de joacă şi de învăţare, pentru a înfăptui scopuri, proiecte şi idealuri preluate de la adulţi şi instituţii, pe calea limbajelor pe care le învaţă şi cu care comunică:de la limbajele naturale asimilate în familie, la nenumăratele mijloace de comunicare folosite în diferite activităţi.

Omul devine conştient în cel puţin două sensuri:l. el nu-şi sesizează dintr-o dată sinele, ci treptat, în cadrul creşterii şi maturizării sale fizice, psihice şi social-morale;2.el se poate sesiza şi ca pe un altul al său.

Am putea vorbi despre unitatea conştiinţei morale a umanităţii în sensul că ar exista elementare aptitudini morale, pe care le posedă oamenii indiferent de locul şi timpul istoric în care aceştia trăiesc. Aceste aptitudini se dezvăluie prin capacitatea de a elabora şi susţine anumite idei generale privind raporturile oamenilor cu natura şi cu ceilalţi oameni reali sau posibil existenţi pe Pământ ori pe alte planete.Unitatea conştiinţei morale ar putea fi asigurată şi de existenţa anumitor idealuri generale de viaţă socială organizată, corelate cu drepturi şi libertăţi fundamentale cum sunt cele referitoare la proprietate, echilibrele şi dezechilibrele dintre spirit şi corp şi alte dualităţi sau pluralităţi de realitate.

Aprecierea morală a oamenilor şi a acţiunilor lor, a instituţiilor şi personalităţilor se manifestă, de cele mai multe ori, prin critică şi autocritică. Critica este o apreciere îndreptată către cineva sau cu referire la o situaţie, o stare, pe când autocritica priveşte propria persoană. Dacă le privim din perspectiva comunicării umane, atunci vom constata că:

1. ele însoţesc devenirea istorică şi social-culturală a omenirii;

2.sunt tot atât de diverse şi evoluează o dată cu semnele şi limbajele folosite:de la limbajele corpului la limbajul culorilor, sunetelor, mirosurilor etc.;

3. suportul generic al tuturor tipurilor de limbaj este limbajul natural,oral şi scris.

Subiectul moral este angajat, simultan, spre sine şi spre lumea din care face parte. Acest activism al fiinţei sale implică nu numai procesele subiectiv-obiective de descriere şi de apreciere morală prin critică şi autocritică, dar şi prin tot felul de manifestări, adică obiectivări ale actelor sale sub forma atitudinilor, comportamentelor şi activităţilor care, la rândul lor, sunt apreciate din punct de vedere moral de cei din jur, potrivit obiceiurilor şi tradiţiilor, a exigenţelor momentane pe care le stabileşte opinia publică. Exteriorizările morale însă nu exclud interiorizările, reculegerile prin autoreflexii.

Cunoaşterea manifestărilor morale ale oamenilor se impune eticianului, deoarece omul moral este caracterizat nu numai de intenţii, scopuri, idealuri, valori şi principii morale, dar şi de gesturi, iniţiative şi fapte concrete mai mult sau mai puţin consonante cu conştiinţa morală a fiecăruia, care nu este statică şi definitivă, ci dinamică şi contradictorie, ca şi existenţa însăşi. De aceea, şi manifestările capătă diferite forme:spontane şi de moment sau elaborate metodic şi cu bătaie lungă;orientate spre lume sau orientate către sine;critice şi negative sau îngăduitoare şi pozitive;normale şi fireşti sau anormale şi groteşti etc. Manifestările morale sunt corelative cu acţiunile umane, care mai întâi sunt imaginate, realizate în plan ideal, simbolic şi virtual. Concretizarea lor diferă, de cele mai multe ori, datorită diferenţelor care există între ideal şi real, între procesele subiectiv-umane şi cele obiective, care nu se reduc doar la fenomene şi procese naturale,ci includ şi istoria societăţii şi a omului, marcată şi de nenumăratele eşecuri,de acţiuni rămase în fază de proiecte, sau numai începute şi nefinalizate din cauze obiective sau din motive de ordin subiectiv.

Sistemele morale au fost concepute însă şi potrivit unor cerinţe metafizice de definire a condiţiei morale a omului. Unele dintre ele au căutat să le motiveze prezenţa în numele unei raţiuni universale din care omul s-ar împărtăşi într-un mod specific. Altele au susţinut că sistemele respective sunt conforme cu însăşi legile vieţii, unde supravieţuieşte cel ce reuşeşete să se adapteze mai repede la noile modificări ale mediului. Unii au spus că sistemele de morală sunt incompatibile între ele. Alţii au susţinut că orice sistem moral merită să fie respectat. Aşa s-a născut paradoxul toleranţei enunţat de K.Popper astfel:dacă sunt de o toleranţă infinită chiar şi faţă de intoleranţi, şi dacă nu apăr societatea tolerantă de atacurile acestora, cei toleranţi sfârşesc prin a dispărea, şi o dată cu ei piere şi toleranţa.

Valorile morale sunt valori personale, deoarece suportul lor este persoana umană şi nu faptele ei. Cum menţiona Aristotel, vorbim de curaj şi avem în vedere omul curajos ;vorbim de bun sau bine şi ne referim la omul bun şi la omul de bine,care trăieşte într-un timp şi loc istoric determinate.

Opusul persoanelor este lucrul, care nu are valoare morală, ci economică.

Fiind personale, suporturile valorilor morale sunt şi spirituale. Aşa cum în cazul valorilor artistice nu litera tipărită sau pânza vopsită constituie opera de artă valoroasă, ci mesajele ei culturale, tot aşa şi valorile morale nu se reduc la actele constatabile prin simţuri, ci evocă semnificaţii spiritual-umane. Binele este valoarea morală cel mai des folosită, cu nenumărate sensuri corelate cu tot atâtea nevoi sociale sau motive (cele cinci tipuri stabilite de Maslow:organice,de securitate,de apartenenţă,de stimă şi recunoaştere,de autorealizare).

Valorile morale sunt scopuri fundamentale ale vieţii oamenilor, în sensul disciplinării nevoilor biologice imediate (hrană,adăpost etc.) şi al depăşirii permanente a biologicului prin adoptarea unor idei şi idealuri măreţe.A trăi cu adevărat viaţa ca om înseamnă a te ridica de la scopuri materiale, imediate, la scopuri cu bătaie lungă, prin elaborare şi înfăptuire de proiecte cât mai inedite.Exprimăm rezerve că ar fi oameni preocupaţi numai de satisfacerea nevoilor primare:”Faptul că fiinţele umane au nevoie de hrană adecvată, de adăpost şi îmbrăcăminte în conformitate cu clima, de apă curată şi salubritate, de grijă părintească şi de asistenţă medicală, nu este un fapt controversat.

Diversitatea concepţiilor despre natura, criteriile şi caracteristicele valorilor morale este benefică, deoarece permite înţelegerea complicatului determinism al acestora în viaţa societăţilor.

Printre acestea,valorile morale au un rol deosebit atât în formarea caracterului şi a stilului distinctiv al oamenilor unii faţă de alţii, cât şi în coagularea şi solidarizarea lor în adoptarea unor proiecte comune care le canalizează viaţa.Căci omul este individ, cu multiple nevoi personale care îl determină să aleagă din realitate ceea îi este potrivit, dar trăieşte totodată în diferite colectivităţi, care îi impun anumite criterii de alegere şi decizie.Deşi el are libertatea de a-şi schimba comunitatea, devenind chiar apatrid, existenţa lui este foarte ameninţată atunci când se rupe de orice fel de grup exterior.Iar valorile grupului sunt, aproape întotdeauna, şi valori principale pentru individ.Un astfel de grup care predetermină valorile morale ale unui individ este familia, care, la rândul ei evoluează sub influenţa schimbărilor macro şi microsociale, în plan economic, moral, religios,al raporturilor inter-generaţionale etc.

Prin urmare, nu putem avea o imagine a principalelor valori morale dacă nu deţinem datele principale despre societatea în care ele sunt cultivate după anumite reguli şi obişnuinţe, tradiţii împărtăşite de membrii, instituţiile principale, grupurile clasiale, etnice şi de altă natură din acea societate. De asemenea, un rol important îl are şi limba folosită în intercomunicările membrilor, precum şi celelalte mijloace de comunicare în interiorul şi în exteriorul grupului/comunităţii respective.

Bibliografie:

Etică: Valori şi virtuţi morale, Tănase SÂRBU