Rezolvarea conflictelor diferă de percepţia comună asupra soluţionării de probleme – în special în şcoli. Profesorii, administratorii şi alte tipuri de personal din şcoli, responsabile cu managementul comportamental al elevilor, sunt cu toţii foarte conştienţi de conflictele interpersonale şi intergrup. O componentă considerabilă a responsabilităţilor acestor adulţi în interiorul şcolii este managementul conflictelor. Am fi nedrepţi să afirmăm că şcolile nu au metodologii de management comportamental. Există multe posibilităţi de soluţionare a problemelor dintre oameni şi grupuri de oameni. Folosirea arbitrării ca strategie în acest sens este larg răspândită. Arbitrarea este un proces în care o parte neimplicată direct în conflict determină soluţionarea acestuia; arbitrul conduce şi disputanţii trebuie să se supună conducerii sale. Acesta este cel mai caracteristic proces de implicare a adulţilor în conflict întâlnit în şcoli.

În timp ce practicile predominante de management al conflictelor în şcoli se bazează pe arbitrare (autoritatea adultului servind ca arbitru în disputele dintre persoane), rezolvarea conflictelor înseamnă să-i aduci pe disputanţi unul în faţa celuilalt, oferindu-le procese de rezolvare şi aşteptându-te ca ei să acţioneze. Strategiile de soluţionare a problemelor din rezolvarea conflictelor se orientează către viitor.

Când se confruntă cu o problemă, cel mai adesea oamenii nu se înţeleg unul pe altul, se supără şi iau totul ca pe un atac personal. Orice problemă are aspecte substanţiale şi relaţionale. Din păcate, relaţia dintre cele două părţi tinde să devină implicată în substanţa problemei. Fisher, Ury şi Patton (1991) susţin că „înainte de a trece la aspectele substanţiale, „problema omului” trebuie dată la o parte şi judecată separat. Dacă nu la propriu, măcar la figurat, participanţii ar trebui să vină să se vadă pe ei înşişi muncind cot la cot, atacând problema şi nu unul pe celălalt”.

Problemele oamenilor sunt de trei feluri: percepţia, emoţia şi comunicarea. Aceste probleme trebuie abordate direct, ele nu se rezolva indirect prin concesii. Aşa cum susţin Fisher, Ury şi Patton: ”acolo unde percepţiile sunt incorecte poţi căuta mijloace de educare. Dacă emoţiile sunt puternice poţi găsi căi pentru ca fiecare persoannă să şi le tempereze. Acolo unde există neînţelegere poţi să depui eforturi petnru a îmbunătăţi comunicarea.”

Percepţiile. Când avem de-a face cu probleme de percepţie, este foarte important să ne amintim că focarul conflictelor nu se află în realitatea obiectivă, ci în felul în care oamenii percep realitatea. Fiecare conflict implică puncte diferite de vedere, de aceea fiecare conflict presupune noţiuni diferite despre ceea ce este adevărat sau fals sau despre ceea ce este important sau nu. Prin urmare, adevărul şi importanţa lui sunt relative.

Emoţiile. Când avem de aface cu probleme emotive este important să ne amintim că disputanţii vor avea mai degrabă tendinţa să se bată decât să coopereze. Emoţiile unei părţi vor genera emoţii pentru cealaltă parte. Frica poate duce la mânie şi mânia la frică. Emoţiile pot aduce foarte rapid o negociere în impas sau o pot încheia subit. În rezolvarea conflictelor, în împărtăşirea sentimentelor şi emoţiilor este la fel de importantă ca şi împărtăşirea percepţiilor.

Comunicarea. Având în vedere diversitatea mediului de provenienţă şi valorilor indivizilor, comunicarea deficientă nu este surprinzătoare. Pe scurt, strategiile de rezolvare a conflictelor sunt procese de comunicare între părţile disputante cu scopul de a ajunge la o decizie comună.”  Comunicarea nu este niciodată uşoară, nici măcar când oamenii împărtăşesc acelaşi fundal de valori şi experienţe... Nu este surprinzătoare, deci, deficienţa comunicării dintre oamenii care abia se cunosc şi care se pot simţi ostili şi suspicioşi unul faţă de altul. Orice ai spune, e normal să te aştepţi întotdeauna ca celălalt să audă ceva diferit.”

Reconcilierea intereselor, mai degrabă decât compromisul dintre poziţii, funcţionează pentru că fiecare interes implică, de obicei, posibile soluţii satisfăcătoare. Mai mult, împăcarea intereselor funcţionează pentru că în spatele poziţiilor opuse se află un număr larg de interese mai degrabă comune şi compatibile decât conflictuale. De aceea, concentrarea asupra intereselor în loc de poziţii face posibilă găsirea soluţiilor. Poziţiile sunt de obicei concrete şi clar exprimate, adesea ca cereri sau ca soluţii sugerate. Dar interesele care se ascund în spatele poziţiilor sunt mai puţin tangibile şi adesea neexprimate. A pune întrebări pentru identificarea intreselor părţilor într-un conflict este o abilitate fundamentală pentru rezolvarea acestuia.

Aproape în fiecare conflict există interese multiple de luat în considerare. Doar discutând şi recunoscând interesele în mod explicit, oamenii pot descoperi puncte comune şi le pot rezolva pe cele conflictuale. În căutarea intereselor din spatele luărilor de poziţie, este prudent să căutăm în mod special nevoile umane fundamentale care îi motivează pe oameni. Dacă aceste nevoie de bază pot fi identificate drept interese împărtăşitre sau compatibile, putem găsi opţiuni potrivite pentru aceste nevoi. Interesele comune sunt pietrele de căpătâi ale unui acord înţelept. Fără identificarea lor, este puţin probabil ca oamenii să ajungă la un astfel de acord. Se poate realiza o înţelegere temporară, dar aceasta nu va dura, pentru că interesele reale nu au fost satisfăcute. Pentru acordurile de durată, interesele – nu poziţiile – trebuie să fie în centru.

Componenta emoţională a comportamentului este de obicei cea mai evidentă, mai ales în situaţii de stres. În ceea ce priveşte comportamentul total, pentru a reuşi să-l schimbăm trebuie să atingem componentele de acţiune şi gândire. Oamenii au un control aproape total asupra acţiunilor lor, un control parţial asupra gândirii, mai puţin control asupra sentimentelor şi aproape nici un control asupra manifestărilor fiziologice. Când ne schimbăm acţiunile, observăm că şi gândurile, sentimentele şi reacţiile noastre fiziologice se schimbă. Pentru a-şi satisface nevoile în mod eficient, oamenii trebuie să conştienţizeze că deţin mereu controlul asupra acţiunilor lor şi, prin urmare, au capacitatea de a manifesta un comportament mai bun. Fiecare individ, în orice situaţie, poate alege să se comporte diferit. O persoană poate oricand alege un nou comportament, deşi nu e întotdeauna uşor. Calitatea esenţială a rezolvării conflictului consta în dezvoltarea unui plan de a acţiona diferit în viitor, adică schimbarea componentei de acţiune. Acesta este motivul pentru care strategiile de soluţionare de probleme se orientează către acţiune. Un program educativ în rezolvarea conflictelor este, prin definiţie, un program al strategiilor de acţiune ce utilizează cele patru principii ale rezolvării conflictului pentru a planifica comportamente viitoare. Un astfel de program aplicat în şcoli are de-a face cu întregul comportament şi pune accentul pe acţiune şi pe practica suficientă pentru elaborarea şi încercarea planurilor de acţiune.

Relaţia dintre rezilienţa şi rezolvarea conflictului este evidentă şi semnificativă. În programele pentru dezvoltarea educării cu privire la rezolvarea conflictelor, şcolile pot crea medii care sprijină dezvoltarea carateristicilor rezilienţei la un copil în 3 moduri.

În primul rând, rezolvarea conflictelor în modalităţi ce arată convingeri ferme promovează şi pastrează relaţiile, drept urmare facilitând crearea legăturilor care sunt esenţiale în dezvoltarea rezilienţei.Continuarea şi îmbunătăţirea relaţiilor este un prim efect atunci când conflictele sunt rezolvate în mod paşnic, iar legăturile reprezintă factorul de protecţie  principal în dezvoltarea comportamentelor sănătoase. În al doilea rând, educaţia pentru rezolvarea conflictelor dezvoltă rezilienţa prin convingerea tinerilor ca au puterea de a-şi controla propriile comportamente prin luarea deciziilor care le satisfac nevoile.

În cele din urmă, oferindu-le tinerilor oportunităţi de a-si rezolva conflictele în mod paşnic, un program de educaţie pentru rezolvarea conflictelor trimite tinerilor implicaţi un mesaj puternic ce declanşează încredere şi capacitate. Astfel este creat un mediu în care se pot ivi carateristicile rezilienţei. Abilităţile de bază ale rezolvării conflictului – orientarea, percepţia, emoţia, comunicarea, gândirea creativă, şi abilităţi de gândire critică – sunt aceleaşi abilităţi şi indemânări care formează temelia pentru dezvoltarea şi întărirea rezilienţei la tineri.

Este important să se realizeze că succesul elevilor în trezirea constientizării potenţialului pozitiv a rezolvării conflictului, este o urmare a eforturilor şi a angajamentului exprimat de adulţi în şcoli de a aborda conflictele pozitiv. Educatorii care aduc modalități pozitive de a rezolva conflictul în clase văd rezultatele care au un efect puternic asupra vielii şi muncii lor, la fel ca şi asupra muncii elevilor lor.

Bibliografie:

Richard J. Bodine Donna K. Crawford, Manualul Educației pentru rezolvarea conflictelor în școală