Democratizarea învăţământului a fost şi este un deziderat permanent al societăţii contemporane care vizeaza egalizarea sanselor de reusita scolara in conditiile unei instruiri de calitate. Implicarea democratizarii in domeniul educatiei presupune disponibilizarea efectiva a tuturor resurselor pedagogice – informationale, umane, materiale, financiare – existente la nivelul societatii, pentru formarea-dezvoltarea optima a celor care indeplinesc, in diferite etape ale vietii, rolul si statutul de “obiect al educatiei”.
Stimularea procesului de democratizare a învăţământului presupune acţionarea asupra cauzelor care întreţin fenomenul de inegalitate atât în planul (ne)reuşitei şcolare individuale, cat si in planul institutiei scolare. Nereuşita şcolară depinde astfel în mare măsură de sărăcia moştenirii culturale preluată de elev de la familia sa. Această moştenire este obiectivată în valorile care orientează viaţa de familie, condiţionate de clasa socială sau de grupul social de apartenenţă, precum şi în practicile educaţionale promovate (relaţiile între părinţi –copii, climatul familial, atitudinea de şcoală, modul de organizare a vieţii cotidiene etc.). Nereuşita şcolară depinde, în acelaşi timp, de ceea ce se petrece în mod obiectiv şi subiectiv la nivelul instituţiei şcolare. Există, pe de o parte, inegalitatea generată de o relaţie profesor – elev concepută în termenii ,,teoriei etichetării“ care, ignorând premisele instruirii diferenţiate, nu operează distincţiile necesare între performanţă şi comportament, între obiectivele de conţinut şi cele de ordin formativ. Pe de altă parte, nereuşita şcolară este generată de acele ,,disparităţi şcolare“ instituţionalizate prin: selecţia timpurie care perturbă evoluţia normală a structurilor aptitudinale şi atitudinale ale personalităţii elevului; clasele/grupele de nivel care creează în mod artificial anumite statusuri pedagogice, dezechilibrând procesul de formare-dezvoltare echilibrat personalităţii elevului; creşterea necondiţionată a efectivelor de elevi până la limita imposibilităţii realizării unui invatamant diferentiat, individualizat, promovarea unei didactici a competiţiei, raportabilă la standarde abstracte şi inflexibile care ignoră resursele proprii unei pedagogii a succesului şcolar, bazată pe valorificarea deplină a potentialului pedagogic general, particular si individual.
Şcoala românească se confruntă în ultimul timp cu diferite probleme, printre care se numără şi şcolarizarea copiilor defavorizaţi sau celor cu cerinţe educative speciale Egalitatea șanselor de instruire este teoretic garantată în aproape toate țările lumii, dar realizarea practică a acestui principiu generos continuă să rămână una din cauzele de importanță majoră ale reformelor.
Şcoala românească trebuie să construiască diverse strategii pentru o tratare pluralistă a diversităţii culturale, cum ar fi: aprecierea patrimoniului cultural pe care îl aduc cu ei elevii şi utilizarea acestuia pentru a ajuta profesorii şi directorii să înveţe culturile elevilor; utilizarea conflictelor etnice pentru producerea unor schimburi culturale şi sociale pozitive; crearea unui mediu de cooperare între elevi, profesori şi familiile elevilor; facilitarea succesului tuturor prin asigurarea accesului egal şi eficient la instituţia şcolară; înlăturarea prejudecăţilor legate de rasă, clasă socială sau etnie; eliminarea unor practici care dezavantajează persoane şi grupuri de elevi.
Egalitatea şanselor semnifica, în fapt, oferirea de opţiuni multiple pentru capacităţi şi aptitudini diferite, "o educaţie pentru toţi şi pentru fiecare", o educaţie deschisă pentru toate persoanele, indiferent de vârstă şi condiţii socio-economice, dar şi o educaţie pentru fiecare, în funcţie de nevoile sale specifice - evitându-se omogenizarea şi încurajându-se diversitatea - care să creeze premisele egalităţii şanselor de acces în viaţa socială.
Dincolo de ceea ce cadrul didactic poate face pentru a asigura învățarea fiecărui elev, sunt situații în care este nevoie de servicii de suport suplimentare, pentru elevii cu dificultăți de învățare și adaptare școlară. Existența și punerea la dispoziția elevului a acestor servicii reprezintă indicatori ai calității educației în unitatea școlară. Utilizarea unor astfel de servicii contribuie la diversitatea tipurilor de informaţii pe care profesioniștii din educație le utilizează pentru a preveni problemele şi a sprijini fiecare elev în procesul de învăţare în cadrul şcolilor de masă.
Mediul social de proveniență, respectiv părinţii, joacă un rol foarte important în ceea ce priveşte participarea la educaţie a copiilor, nu doar prin acoperirea nevoilor de bază și sprijinirea dezvoltării fizice, psihice și intelectuale dar și prin reprezentarea intereselor copiilor în comunitate și în relație cu instituția școlară. Exercitarea influenței parentale și a comunității asupra școlilor reprezintă principalul mod de exprimare a nevoilor copiilor, în special a celor din categorii sociale defavorizate, cu privire la participarea la educație.
Mai ales în contextul descentralizării sistemului educațional, comunitatea și instituțiile de la nivel local au o responsabilitate crescută de a crea condițiile unei participări nediscriminatorii la educație și a reprezenta interesele tuturor elevilor. Implicit crește și importanța participării părinților la procesele decizionale de la nivelul școlilor și al comunităților. Inegalitățile educaționale sunt rezultatul mai multor tipuri de factori ce pot fi clasificați în determinanți școlari, sociali, familiali și individuali. Determinanții școlari sunt spre exemplu: poziționarea geografică a școlii/ distanța față de școală/infrastructura de acces, baza materială a școlii/ arhitectură/ construcție/ mobilier inadecvat, resurse materiale limitate, materiale didactice insuficiente, deficit de personal didactic calificat, lipsă motivație personal. Când vorbim de determinanți sociali ne referim la resursele materiale limitate/ sărăcie, nivel redus al educației părinților și al grupului social de referință, discriminare, neatractivitatea sau limitarea ofertelor de pe piața muncii. Exemple de determinanți individuali sunt capacitatea de învățare, capacitatea de adaptare școlară, starea de sănătate. Există o relație dinamică de interacțiune între acești factori puternic interconectați și care adesea se potențează reciproc.
Legea educaţiei naţionale nr. 1/ 2011 are numeroase prevederi în spiritul egalităţii de şanse, a incluziunii sociale, a respectării şi a valorizării diversităţii etnice, culturale şi sociale. Conform legii educaţiei, participarea la învăţământ, incluzând participarea la procesele decizionale se face în mod echitabil, implicând în mod nediscriminatoriu toate părţile interesate. Există deci un cadru legislativ general care să impună ca deciziile din cadrul sistemului educațional preuniversitar să fie luate în mod transparent, în baza consultării tuturor părților implicate, cu participarea părinților și în spiritul echității, incluziunii sociale și egalității de șanse.
Descentralizarea este unul dintre elemente cheie ale reformelor educaţionale din ultimii 10 ani. Aceasta implică creşterea rolului comunităţilor şi implicit a rolului părinţilor în deciziile şcolii. Legislația în vigoare susține la nivel formal ideea unei educații incluzive, bazată pe principii democratice în care părinții pot și au responsabilitatea de a se implica pentru a reprezenta interesele elevilor. Ceea ce rămâne însă relevant de urmărit este în ce măsură toate aceste aspecte sunt reflectate și în practică mai ales în condițiile în care cadrul normativ nu propune nici o măsură de intervenție la nivel practic pentru combaterea inegalităților în educație. Pentru a asigura o educație de calitate într-un context descentralizat este important ca nevoile tuturor membrilor comunității să fie reprezentate. Lucrul acesta se poate întâmpla doar dacă cetățenii din toate grupurile sociale participă și se implică în sistemul decizional.
Pentru a crește gradul de participare a părinților, mai ales în ceea ce privește părinții din categorii sociale defavorizate, la deciziile școlii, este nevoie să înțelegem care sunt cauzele unei implicări scăzute. Așa cum se întâmplă și în cazul implicării părinților în procesul educațional al copiilor în sens mai larg, determinanții participării părinților la deciziile școlii sunt multipli. Cunoașterea acestor factori poate reprezenta un prim pas important pentru a lua măsuri incluzive în organizarea proceselor decizionale în școli. Mai mult, pentru a putea crește nivelul de participare al părinților în procesul educațional școlar și pentru a sprijini reprezentarea intereselor copiilor din categorii sociale defavorizate, este important să identificăm factorii care limitează această implicare a părinților precum și situațiile care facilitează responsabilizarea părinților și creșterea solidarității sociale.
Pentru a promova egalitatea și diversitatea trebuie create o serie de politici pe care să le monitorizăm și evaluăm cu ajutorul unor instrumente diferite, urmărind constant progresul acestora. Modalitatea cea mai potrivită de a gestiona șansele egale și diversitatea este ca acestea să fie prezente în toate procesele și funcțiile. Mai mult, trebuie să fie considerate parte integrantă a deciziilor la nivel de politici şi prezente în planificarea programelor de la început până la sfârșit. Politicile de egalizare de șanse mizează pe formarea unor competențe de bază pentru toți copiii, combătând excluziunea socială și selecția ca mod de departajare între copii, și aduc în educația formală tehnici non-formale pentru a întări procesul de învățare. De asemenea, aceste politici au urmărit extinderea învățării dincolo de educația considerată până atunci standard, prin apariția programelor de tip a doua șansă pentru cei care au abandonat școala timpuriu sau nu au făcut-o deloc.
Incluziunea presupune un set de politici, măsuri sau acțiuni al căror scop este ca cel dezavantajat / grupul defavorizat să se simtă și să devină egalul tuturor. Putem realiza incluziunea copiilor dezavantajați sau din grupurile vulnerabile prin intervenții / acțiuni de tip:
- Comportamental (prevederi de tip “cod de conduită” în regulamentul clasei, dacă există, sau al școlii; acestea ar trebui să se refere la comportamentul acceptat față de copiii care fac parte din grupurile vulnerabile, la utilizarea sau neutilizarea unor termeni considerați jignitori);
- Comunicațional: În timpul interacțiunii cu elevii din grupuri vulnerabile sau în interacțiuni cu terți profesorii vor evita orice elemente de limbaj sau termeni care ar putea răni sau jigni copilul, precum și orice categorisire, astfel încât copilul să se simtă valorizat pentru ceea ce realizează, nu pentru ceea ce nu a ales și nu poate controla.
- Fizic. Accesibilizări fizice în cazul copiilor cu anumite tipuri de dizabilități
- Educațional. Consultarea familiilor și a specialiștilor care îngrijesc copiii cu anumite tipuri de dizabilități în procesul educativ, utilizarea resurselor specializate, pentru probleme specifice ale copiilor cu dizabilități, pentru abordarea educației de gen sau a educației copiilor aparținând minorităților etnice sau religioase, utilizarea materialelor educaționale, metodelor de intervenție școlară, tehnicilor de testare și urmărire a evoluției specifice pentru copiii cu CES, dar și în cazul copiilor care provin din medii sărace, ai căror părinți / aparținători sunt analfabeți. Acești copii au nevoie de îndrumare suplimentară de la școală pentru a recupera “handicapul cultural” și au nevoie
de o predare atractivă, de metode creative de transmitere a informațiilor.
De asemenea, date fiind unele diferențe de educație primită de copiii din comunități tradiționale (faptul că sunt mai independenți, că au sarcini de mici etc.) îi poate face rezistenți la regulile școlii. Însă profesorii pot avea grijă să stabilească împreună cu copiii un set de reguli, bazându-se pe sugestiile venite de la tot colectivul, iar aceste reguli vor fi mai bine asumate și integrate. Orice disciplină poate fi predată pornind de la experiența și cunoștințele copiilor. Mai ales în cazurile copiilor care provin din medii dezavantajate, este extrem de importantă abordarea predării prin exemple la îndemâna lor, care le trezește curiozitatea despre cauzele unor fenomene.
Educația trebuie să fie: captivantă, continuă și coerentă. Captivantă poate să devină pentru cei școliți prin contactul cu lumea reală, centrată pe "a face" în totală concordanță cu "a ști", pentru a motiva și interesa elevul și studentul aflat în procesul de învățare. Continuă - păstrarea interesului și motivației pe toată durata școlarizării, de la ciclul primar și până la finalizarea studiilor superioare. Coerentă - prin viziunea care să asume un mesaj consistent la nivel național, să asigure o abordare integrată, cu infrastructură bazată pe tehnologiile moderne la toate nivelurile de învățământ și să aibă o abordare de tip antreprenoriat cu accent pe creativitate și inovare. Nu în ultimul rând, trebuie să stimuleze și să asigure continuitatea abordărilor și prin activitățile extracurriculare și interdisciplinare relevante. Implementarea principiului egalității de șanse în educație, îmbunătățirea performanțelor educaționale, abilităților și competențelor tuturor copiilor și tinerilor, prin accesul la un sistem de educație de calitate, relevant și incluziv sunt cheia pentru creștere economică și prosperitate.
Bibliografie:
Șandru Valeria, Educația pentru egalitatea de șanse în educație
Mihaela Duță, Egalitatea de șanse în sistemul educațional românesc
Irina Ilisei, Cum se decide în școli egalitatea de șanse? Studiu asupra implicării părinților în procesul educaţional al copiilor din categorii sociale defavorizate
Programul de guvernare 2018-2020