«Oamenii sunt tulburaţi nu de anumite lucruri ci de imaginea lor asupra acestora » Epictet
Stresul este perceput ca o problemă curentă, aproape de neevitat, cu care majoritatea persoanelor se confruntă zilnic pe toate planurile. În acest domeniu, un sector aparte, datorită multiplelor implicaţii, îl constituie stresul ocupaţional. În pofida dezvoltărilor teoretice sau practic aplicative abordate de specialiștii din diverse domenii de-a lungul timpului, problematica stresului oferă în continuare, poate azi mai mult decât altădată, posibilitatea şi necesitatea unor noi deschideri analitice şi investigative care să conducă spre un control mai eficient al acestuia. Între profesiile afectate puternic de stres, potrivit studiilor, profesorii se află pe unul din locurile fruntaşe. Sănătatea mentală a cadrelor didactice îşi pune amprenta asupra actului instructiv–educativ şi implicit asupra elevilor, asupra personalităţii acestora.
După cum remarcă majoritatea autorilor, ideea de stres este foarte veche, încă din Antichitate, vel mai important precursor al teorie stresului fiind Hipocrate.
„Stresul este răspunsul fiziologic sau psihologic al individului/organismului la un stresor din mediu”. Modelul biologic al stresului aparţine lui Selye. Stresul biologic, descris iniţial sub numele de sindrom general de adaptare – este definit în 1971 de Selye ca fiind suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului. Acesta prezintă o evoluţie stadială, parcurgând trei etape, caracterizate fiecare printr-o serie de modificări: reacţia de alarmă, stadiul de rezistenţă, stadiul de epuizare.
Stresul este văzut ca o condiţie a mediului. Stresorul reprezintă agentul, sursa sau situaţia, evenimentul de viaţă - stimul care acţionează asupra individului.
Volumul de stres produs de aceşti stresori depinde nu doar de percepţia individului, cât şi de factori precum tipul de stresori şi intensitatea şi durata acestora.
Tema centrală a acestei a paradigme o constituie identificarea agenţilor stresori şi clasificarea lor după diferite criterii dar concluziile cu privire la agenţii stresori ce provoacă stres sunt imposibil de tras, în condiţiile în care aceştia nu sunt stabili şi condiţiile de muncă şi viaţă ale oamenilor sunt în continuă schimbare.
În situaţia în care stimulul este evaluat ca ameninţător, se declanşează procesele ce vizează reducerea sau eliminarea lui, numite procese de ajustare sau coping.
Paradigmele stresului au un rol deosebit de important în conceptualizarea şi înţelegerea conceptului de stres ocupaţional, constituind materia primă pentru cercetătorii care şi-au propus elaborarea unor modele explicativ-interpretative ale acestuia.
Analizând o mare varietate de puncte de vedere despre competenţele necesare dascălului, observăm că indiferent de punctul de vedere abordat, competenţele didactice sunt legate mai ales de rolurile cadrelor didactice care odată cu evoluţia cerinţelor societăţii, se diversifică. În acest context putem înţelege multiplele solicitări şi potenţiale surse de stres la care este supus dascălul, azi.
Studiile privind mediatori ai distresului la cadrele didactice din mediul preuniversitar au fost orientate spre evidenţierea importanţei unor factori precum: autoeficacitatea, mecanismele de coping, răspunsurile emoţionale, caracteristicile de personalitate şi factorii de mediu, ideologia profesorilor.
O analiză atentă a literaturii de specialitate existente pe această temă, evidenţiază numărul mare de lucrări şi orientări privind managementul eficient al stresului, pe de o parte, iar pe de alta, eforturile scăzute ale angajatorilor pentru investiţii în direcţia unui management eficient al stresului la locul de muncă. Din multiplele clasificări privind modalitate de abordare a managementului stresului e de reţinut sinteza prezentată de M. Zlate, formulată pe baza constatărilor realizate de alți autori, privind modalităţile de management al stresului organizaţional. Potrivit acesteia, există cele trei nivele de intervenţie în vederea gestiunii stresului respectiv, organizaţional, al interfeţei dintre cel organizaţional şi cel individual şi cel individual. Tipurile de intervenţie sunt: de prevenţie primară, de prevenţie secundară, de terapie şi de reabilitare.
Intervenţii de prevenţie primară în managementul distresului emoţional vizează creşterea calificării, îmbunătăţirea abilităţilor de organizare prin managementul timpului, training al abilităţilor personale şi interpersonale, echilibrarea vieţii profesionale şi de familie precum şi dezvoltarea personală a individului, prin creşterea conştientizării de sine, managementul didactic al stresului şi promovarea stilului de viaţă sănătos Un stil de viaţă sănătos implică: exerciţii fizice regulate, odihnă, un regim alimentar sănătos, sărac în grăsimi, cu consum de alcool moderat, cu muzică, lecturi de relaxare şi metode de contracarare a efectelor negative ale stresului, bună dispoziţie, râs, cultivarea suportului social şi investiţii variate.
Scopul intervenţiilor de prevenţie secundară realizată la nivel organizaţional este acela de a îmbunătăţi potrivirea dintre angajat şi organizaţie, prin socializarea anticipatorie, ameliorarea comunicării, luării deciziei, managementului conflictelor, dezvoltarea organizaţională, managementul carierei.
Programele de educaţie raţional emotivă şi comportamentală includ activităţi ce permit identificarea emoţiilor, diferenţierea acestora, acceptarea necondiţionată, disputarea credinţelor iraţionale, creşterea toleranţei la frustrare, acceptarea imperfecţiunii, îmbunătăţirea abilităţilor interpersonale. Prin dezvoltarea acestor capacităţi, individual uman va schimba gândurile automate disfuncţionale şi iraţionalitatea gândirii şi va utiliza strategii de coping mai eficiente, controlând astfel nivelul distresului emoţional.
Problematica stresului în rândul cadrelor didactice, în pofida dezvoltărilor teoretice sau practic aplicative abordate de specialiștii din diverse domenii de-a lungul timpului, oferă în continuare, poate azi mai mult decât altădată, posibilitatea şi necesitatea unor noi deschideri analitice şi investigative care să conducă spre un management mai eficient al stresului. Acestea pot fi configurate atât din punct de vedere teoretic cât şi din punct de vedere practic aplicativ.
Este tot mai evident faptul că învăţământul românesc actual trebuie reformat şi regândit din temelii. Societatea civilă, oamenii din sistem sau din afara sistemului educativ, elevii şi părinţii au impresia că învăţământul românesc actual este ineficient, greoi şi dificil pentru cea mai mare parte a elevilor, împovărător şi stresant pentru copii, lipsit de pragmatism şi, în mare măsură, lipsit de scopul principal al procesului de educare şi instruire, acela de formare a tinerelor generaţii, de adaptare la cerinţele actuale, la noile realităţi pe plan local, european sau mondial.
Întregul proces instructiv-educativ trebuie să plece de la ideea că el este destinat elevilor, tinerei generaţii care se pregăteşte să preia societatea în viitor. Pentru aceasta, activitatea didactică de educare, învăţare, instruire şi formare trebuie să aibă în vedere dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a elevului pe toate planurile, din copilărie până la maturitate. În acest sens, pentru atingerea acestor scopuri, trebuie avute în vedere mai multe aspecte: dezvoltarea şi sănătatea fizică, dezvoltarea spirituală şi mentală, dezvoltarea intelectuală şi moral-civică, dezvoltarea etică şi estetică, dezvoltarea abilităţilor practic-aplicative, formarea individului în concordanţă cu normele sociale, moral-civice şi economice în contextul lumii globalizate de astăzi, stabilirea unui echilibru între aspectele formative şi informative ale învăţării, ceea ce impune o restructurare a conţinuturilor şi a disciplinelor de studio, corelarea învăţării, a instruirii şi educării cu viaţa reală, cu activităţile practice, formarea şi dezvoltarea spiritului practic-aplicativ, ceea ce presupune participarea elevului la acţiuni practice cât mai variate, formarea continuă a personalului didactic şi didactic-auxiliar, restructurarea activităţilor acestora în concordanţă cu restructurarea activităţilor elevilor.
De ce îi lasă pe profesori nervii? Cadrele didactice surprinse în timp ce îşi insultă şi ameninţă elevii la clasă au încetat să mai reprezinte un fenomen izolat. Înregistraţi fie cu ajutorul telefonului mobil, al camerei de supraveghere sau al reportofonului, dascălii au scandalizat opinia publică prin practicile pe care le aplică în dialogul cu şcolarii. Potrivit psihologilor, mulţi dintre profesorii care ajung să apeleze la astfel de tehnici de predare nu stăpânesc alte căi de a reacţiona în interacţiunea cu clasa şi resimt pierderea autorităţii pe care o deţineau cândva. Astfel de reacţii violente ascund, potrivit acestora, frustrări, incapacitatea de a lucra cu copiii, temeri, probleme ce ţin de viaţa personală.
Motivele interne sunt legate de frustrări, neputinţe, temeri, probleme personale din familie, din relaţii. Profesorul e şi el om. Însă, ce este interesant este că din cauza schimbărilor culturale, a valorilor societăţii din ziua de azi, profesorii şi-au pierdut din acea autoritate pe care o aveau din trecut.
Întrucât profesiunea de educator presupune raportarea şi confruntarea continuă cu alţii, anumite calităţi atitudinale sunt indispensabile acelora care îşi aleg şi prestează această profesiune.
BIBLIOGRAFIE
Prof.univ.dr.Vasile Preda, Rolul mediatorilor psihologici în distresul emoţional la profesorii din învăţământul preuniversitar