Sursa de elaborare a experienţei de învăţare nu o mai constituie doar structurile cunoaşterii/culturii, ci şi trebuinţele, interesele, aspiraţiile celor care sunt beneficiarii educaţiei, iar în organizarea învăţării contează nu numai ce se învaţă, ci şi cum, respectiv în ce moduri se învaţă. Predarea devine astfel dintr-un proces de transmitere de cunoştinţe un proces de facilitare a învăţării elevilor.

Progresul personal al copilului poate fi diferit în diverse domenii: un copil merge mai devreme, dar vorbeşte mai târziu, altul are capacitatea de a relaţiona foarte uşor, dar stabileşte mai greu relaţii cauzale între fenomene, obiecte. Dezvoltarea în fiecare domeniu depinde de stimulii pe care-i întâlneşte copilul şi de posibilităţile de învăţare oferite de mediul educaţional.

Provocările la care este supusă educaţia în actualul context al postmodernității sunt deosebit de complexe solicitând soluții adecvate și eficiente, în condițiile în care schimbările ce se produc în mediul social sunt extrem de dinamice și cu efecte greu predictibile.

Bunul mers al procesului de învăţământ şi rezultatele pe care le obținem depind de metodele folosite. Marii pedagogi au scos în evidență faptul că folosindu-se metode diferite se obţin diferenţe esenţiale în pregătirea elevilor, că însuşirea unor noi cunoştinţe sau comportamente se poate realiza  mai uşor sau mai greu, în funcţie de metodele utilizate.

Metodele sunt instrumente importante aflate la îndemâna profesorului, de a căror cunoştinţe şi utilizare depinde eficienţa muncii educative. Profesorul, cunoscând varietatea metodelor, particularităţile elevilor cu care lucrează, obiectivele pe care trebuie să le atingă, trebuie să acţioneze pentru a-şi valorifica pe deplin personalitatea, devenind el însuşi un creator a metodelor şi procedeelor didactice.

Un învăţământ modern, bine conceput permite iniţiativa, spontaneitatea şi creativitatea elevilor, dar şi dirijarea, îndrumarea lor, rolul profesorului căpătând noi valenţe, depăşind optica tradiţională prin care era un furnizor de informaţii.

Strategiile didactice presupun îmbinarea tuturor elementelor procesului instructiv-educativ în condiţii/ contexte concrete. Strategia a fost definita ca un mod de combinare si organizare cronologica a ansamblului de metode si mijloace alese pentru a atinge anumite obiective. Strategia de predare-învăţare (strategii didactice) este expresia unităţii organice a metodelor, procedeelor, mijloacelor de învăţământ şi a modurilor de organizare a învăţării (frontal, pe grupe şi individual), în derularea lor secvenţială pentru atingerea obiectivelor instructiv-educative.

Principalele componente ale strategiei didactice sunt: sistemul formelor de organizare și desfășurare a activității educaționale, sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor și procedeelor didactice, sistemul mijloacelor de învățământ, respectiv a resurselor utilizate, sistemul obiectivelor operaționale.

Strategia didactică are următoarele caracteristici: implică pe cel care învață în situații specifice de învățare, raționalizează și adecvează conținutul instruirii la particularitățile psihoindividuale, creează premise pentru manifestarea optimă a interacțiunilor dintre celelalte componente ale procesului de instruire, presupune combinarea contextuală, originală, unică, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.

Construirea unei strategii adecvate intereselor elevilor și nivelului lor de pregătire reprezintă, din acest punct de vedere, o provocare continuă și un efort permanent de creativitate didactică din partea profesorului.

Educatorii trebuie să se preocupe de găsirea unor metode şi procedee variate adaptate diferitelor situaţii de instruire în care elevii vor fi puşi. Pe baza metodelor pe care le stăpânește, educatorul va încerca noi metode de predare. Este loc în acest domeniu pentru manifestarea imaginaţiei şi creativităţii didactice, cu efecte pozitive nu numai asupra elevilor, ci şi asupra dascălului.

Strategia este definită ca arta de a folosi toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o activitate: aici identificatorul termenului este arta, iar cuvîntul-cheie al acestei definiţii este succes. Deoarece procesului educaţional îi sînt specifice rigurozitatea şi caracterul prospectiv, planificarea activităţilor didactice este obligatorie şi vitală.

Strategia se referă la traseu, la proces, avîndu-l în centru pe elevul căruia i se adresează predarea-învăţarea-evaluarea – adică ar trebui delimitate strategiile de predare, strategiile de învăţare, strategiile de evaluare. Fiecare dintre acestea face parte dintr-un sistem rafinat în timp şi spaţiu. Factorii care determină alegerea strategiei didactice sunt:

– actorii implicaţi în proces – profesorul (competenţele profesionale, stilul de lucru) şi elevul (vârsta, nivelul de pregătire, stilul de învăţare, motivaţia);

– tradiţia de predare a disciplinei;

– sugestiile curriculumului scris (ce anume se recomandă pentru această disciplină şi la această vârstă de şcolaritate);

– aspectele de procedură (cât timp are la dispoziţie profesorul, de ce resurse dispune, în ce spaţiu se va desfăşura activitatea).

Imperativul calităţii în educaţie oblige la o reconsiderare a demersului educational al profesorului, astfel încât strategiile didactice elaborate să fie centrate pe învăţare şi, respectiv, pe cel care învaţă. Pentru a asigura dezvoltarea şi valorificarea resurselor lor cognitive, afective şi acţionale, pentru a-I „instrumenta” în vederea adaptării şi inserţiei optime în mediul socio- profesional, este esenţială construirea unor strategii didactice bazate pe acţiune, aplicare, cercetare, experimentare. Astfel, li se va crea elevilor ocazia de a practica o învăţare de calitate, de a realiza achiziţii durabile, susceptibile de a fi utilizate şi transferate în diverse context instrucţionale şi nu numai. Beneficiind de o îndrumare competentă, având suportul unor profesori care îi respectă şi sunt interesaţi continuu de ameliorarea nivelului lor de achiziţii şi competenţe, elevii vor avea posibilitatea să realizeze obiectivele învăţării şi să finalizeze cu succes această activitate. În plus, şi şansele lor de reuşită socială vor spori considerabil.

Rolul profesorului rămâne unul capital, însă, renunţând la vechile practici educaţionale rigide şi uniforme, el devine organizator al unui mediu de învăţare adaptat particularităţilor şi nevoilor beneficiarilor, facilitând procesul învăţării şi dezvoltarea competenţelor. Proiectând şi realizând activităţi de predare-învăţare-evaluare bazate pe strategii didactice interactive, cadrul didactic oferă elevilor multiple ocazii de a se implica în procesul propriei formări, de a-şi exprima în mod liber ideile, opiniile şi de a le confrunta cu cele ale colegilor, de a-şi dezvolta competenţele metacognitive.

Strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să acceadă la cunoaştere şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, priceperile, deprinderile, aptitudinile, sentimentele şi emoţiile. Ea se constituie dintr-un ansamblu complex şi circular de metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi forme de organizare a activităţii, complementare, pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii, în vederea realizării cu eficienţă a învăţării. În elaborarea acestui plan de lucru, profesorul ţine cont de o serie de factori care condiţionează buna desfăşurare a acţiunilor de predare/învăţare/evaluare, variabile ce ţin de elev, de curriculum, de organizarea şcolară şi chiar de profesorul însuşi.

Important este ca profesorul să prevadă implicarea elevilor în realizarea acestui plan de lucru, în calitate de subiecţi activi ce contribuie la construirea propriei cunoaşteri.

Atunci când alege o metodă didactică, profesorul are în vedere realizarea unor finalităţi bine precizate, specificate şi concretizate sub formă de obiective. Obiectivele sunt răspunsuri concrete așteptate în comportamentele de învățare ale elevilor. Ele sunt produsul concepției cadrului didactic, având ca sferă de referinţă lecţia sau un grup de unităţi tematice. Obiectivele operaționale descriu în mod cuantificabil cunoştinţele, abilităţile şi aptitudinile elevului la sfârşitul unei secvențe de învățare. De asemenea, acestea proiectează comportamentul de răspuns al elevilor la sarcinile didactice. Sunt elemente cheie în măsurarea eficienței proceselor de predare-învățare.

Sarcina de învățare este un enunţ ce conține obiectivul operaţional urmărit (capacitatea sau abilitatea operaționalizată): elevul este solicitat să îndeplinească acţiunea precizată în obiectiv/competența specifică; altfel spus, natura sarcinii de învăţare trebuie să fie identică întotdeauna cu natura obiectivului urmărit – ambele fiind predeterminate de verbul de acţiune ce defineşte capacitatea mintală (comportamentul), care trebuie produsă prin învăţare; tuturor elevilor trebuie să li se solicite, în acelaşi timp, să rezolve aceeaşi sarcină de lucru, dar la niveluri de performanţă diferite, în funcţie de potenţialul de învăţare diferit al elevilor.

Pentru a face o alegere informata asupra strategiilor de invatare, pentru a fi pregatit pentru proiectarea lectiilor, profesorul trebuie sa stie: ce metode de predare exista, care sunt punctele tari si punctele slabe ale acestor metode, ce scopuri deserveste fiecare dintre acestea, cum trebuie puse in aplicare. Alegerea activitatilor de invatare nu depinde in totalitate de scopurile propuse. Este esential sa luam in considerare si elevii, mediul fizic precum sala de clasa, echipamentul disponibil si climatul afectiv.

Demersul didactic personalizat reprezintă dreptul profesorului de a lua decizii cu privire la un parcurs şcolar individualizat: asociază optim elementele programei (competenţe generale, specifice, conţinuturi, activităţi de învăţare), alocarea de resurse (metodologice, temporale şi materiale).

Noile tendinţe în utilizarea strategiilor didactice descriu un caracter interactiv al acestora, dat de valorificarea potenţialului creativ şi formativ al noilor tehnologii instrucţionale (e-learning). Învăţarea în grup oferă un cadru propice explorării benefice a acestor metode interactive pentru că, în primul rând, „strategiile interactive urmăresc optimizarea comunicării”.

În măsura în care politica unei ţări este axată pe dezvoltare durabilă, reformele apar ca o necesitate. Orice dezvoltare presupune oameni pregătiţi să o realizeze (profesionişti de toate categoriile), iar şcoala este cea care îi pregăteşte. Dezvoltarea ştiinţelor educaţiei, inovaţia didactică solicită transformarea profesorilor în specialişti ai domeniului proiectării curriculare.

BIBLIOGRAFIE:

Lavinia Jipa, Didactica sau teoria instruirii

Camelia Popa, Noţiuni de psihologia educaţiei şi management al clasei de elevi

Corina Voicu Popescu, Strategii didactice: definiții, delimitări conceptuale

Amelia Georgiana Boncea, Strategii didactice moderne. Metode interactive de predare – învăţare - evaluare