- Rolul şcolii în dezvoltarea elevului -
Introducere
Obiectivul major al şcolii este să ofere un context adecvat pentru învăţare şi dezvoltare, în care toţi copiii să se pregătească să înţeleagă lumea în care trăiesc şi în care vor deveni activi în viitor.
Societatea actuală aşteaptă de la şcoală totul:
o să le transmită tinerilor cunoaşterea acumulată de-a lungul timpului
o să-i ajute să se adapteze la o realitate aflată în continuă transformare
o să-i pregătească pentru un viitor foarte imprevizibil.
Şcoala reprezintă un factor-cheie în dezvoltarea omului, fără de care nu s-ar realiza progresul societăţii. Ea asigură calificarea forţei de muncă pentru toate sectoarele de activitate, stimulând curiozitatea intelectuală, capacitatea de adaptare, creativitatea şi inovaţia. Ioan Nicola afirmă că „relaţia dintre educaţie şi dezvoltare cunoaşte oscilaţii nu numai în funcţie de stadiile de evoluţie ale copilului, ci şi în funcţie de etapa istorică şi de condiţiile sociale pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea educaţională.” . De aceea este necesar ca societatea actuală să facă o responsabilă investiţie în şcoală, întrucât aceasta se finalizează în calitatea intelectuală, morală, profesională şi socială a absolvenţilor. Aceştia trebuie să dovedească autonomie intelectuală şi morală, capacitate de adaptare la schimbări, solidaritate şi atitudine pozitivă faţă de învăţare, să posede aptitudini care-i vor ajuta să-şi rezolve singuri şi corect problemele existenţiale şi să dovedească o conduită socială care va duce la eliminarea disfuncţionalităţilor sociale.
Factori în dezvoltarea armonioasă a copilului:
Educaţia îi permite copilului să-şi croiască propria personalitate constituită din ansamblul organizat ierarhic al însuşirilor fizice, intelectuale, afective, social -morale şi volitiv-caracteriale.
Şcoala, principalul factor de educare şi formare a personalităţii copilului şi a viitorului adult, poartă răspunderea realizării şi pregătirii sale astfel încât acesta să se poată adapta condiţiilor în schimbare ale mediului socio-cultural.
Printre finalităţile educaţiei se află formarea unui comportament civilizat şi a unor calităţi morale precum:cinstea, corectitudinea, sinceritatea, respectul faţă de părinţi, faţă de colegi şi faţă de muncă, în scopul dezvoltării libere, armonioase şi a formării profilului moral al personalităţii elevului.
Între componentele educaţiei, cea moral-civic ocupă un loc deosebit, datorită rolului pe care-l joacă în afirmarea şi integrarea în societate. Educaţia morală fiind acea dimensiune a educaţiei prin care se urmăreşte formarea şi dezvoltarea conştiinţei şi conduitei morale, a personalităţii umane.
În cadrul şcolii, noi, profesorii, apelem la numeroase metode şi tehnici în procesul instructiv-educativ, implicând elevii în variate proiecte vizând discipline diferite precum: limba şi literatura română, istoria, geografia, ştiinţele naturii, educaţia civică şi altele. Folosind ca metodă jocul,se creează variate situaţii de învăţar în vederea dezvoltării competenţelor de ordin cognitiv, dar şi social, se permite o reflecţie asupra propriului mod de învăţare al elevului, dar şi de comportare în cadrul grupului, precum şi oportunităţi de a învăţa de la alţii cât şi împreună cu alţii.
Jocul constitui e o modalitate deosebit de valoroasă, de modelare a viitoarei personalităţi,deoarece oferă posibilitatea cunoaşterii şi formării copilului.
În activitatea de fiecare zi a acestuia, jocul ocupă locul preferat. Jucându-se, el îşi satisface nevoia de activitate, de a acţiona, care îl apropie de realităţile înconjurătoare. Doar prin joc, el se manifestă liber, spontan, sincer, putând să dezvăluie propriile interese.
Jocul didactic îndeplineşte roluri atât în domeniul instructiv, cât şi în cel formativ-educativ. Astfel, în plan instructiv, jocul didactic favorizează asimilarea de cunoşinţe, priceperi,deprinderi, tehnici şi operaţii de lucru cu informaţiile acumulate.
Privit din perspectiva formativ-educativă, jocul didactic contribuie la formarea şi perfecţionarea trăsăturilor de personalitate, el reprezentând astfel o cale de acces pentru cunoaşterea comportamentelor umane, implicit şi a personalităţii.
Metodele de învăţare utilizate pot consolida atitudinile pozitive faţă de învăţare, pot îmbunătăţi performanţele, rezultatele şcolare şi stima de sine ale elevilor, putând promovainteracţiunea pozitivă şi sprijinul reciproc între elevi.
Modalităţile pe care profesorul le utilizează vin în întâmpinarea elevului, îl ajută să caute, să cerceteze, să găsească singur cunoştinţele pe carele va asimila, pentru că îi sunt utile, pentru că-l interesează, să afle soluţii la probleme, să prelucreze informaţiile, contribuind astfel la propria educaţie.
Din punct de vedere fizic, oamenii sunt extrem de diverşi. La fel, şi din punct de vedere psihic, unii au o inteligenţă normală, inferioară sau superioară, un caracter integrat sau dezintegrat, o emotivitate scăzută sau ridicată. Drept urmare, psihologia şcolară îşi propune să studieze elevul din punct de vedere al caracteristicilor lui psihocomportamentale actuale, dar şi sub aspectul devenirii acestora în viitor, sub influenţa educaţiei, ca proces organizat şi sistematic realizat într-un cadru instituţional – şcoala. „Cunoaşterea psihologiei elevului în contextul şcolar se constituie în armă principală de luptă împotriva empirismului şi formalismului educaţional”. Fundamentarea teoretică a procesului educaţional se întemeiază pe cunoaşterea profundă de către cadrul didactic a trăsăturilor şi particularităţilor individuale manifestate de elev, acest fapt implicând dezvoltarea percepţiei, atenţiei, gândirii, limbajului memoriei, imaginaţiei, intereselor, înclinaţiilor şi aptitudinilor sale. Pe lângă cunoştinţele de ordin psihologic, un cadru didactic trebuie să deţină competenţe disciplinare, de ordin pedagogic şi metodic, deoarece, prin intermediul său, şcoala îşi exercită rolul de educaţie sistematică şi continuă. Educaţia şi instrucţia ating maxima dezvoltare în cadrul şcolii prin caracterul programat, planificat şi metodic al activităţilor instructiv-educative. Ca formă de organizare, activităţile sunt diverse, pornind de la lecţii, lucrări practice, până la activităţi extracurriculare şi cercuri de elevi, iar conţinuturile transmise sunt atent selectate după criterii psihopedagogice. Metodele de predareînvăţare-evaluare tradiţionale sunt îmbinate cu cele alternative în vederea îndeplinirii funcţiilor pe care le au: cognitivă, formativ-educativă, instrumentală, motivaţională, normativă, de optimizare a procesului de învăţământ. Odată cu introducerea în mediul şcolaritătii, copilul dobândeşte statutul de elev şi are ca activitate principală învăţarea.
În clasele învăţământului primar, cunoştintele se acumulează piramidal, având la bază aptitudinile achiziţionate deja.
În clasele III-IV citirea unui paragraf înseamnă înţelegerea conţinutului, descifrarea cuvintelor fiind realizată deja în primii doi ani şcolari - care vizează ciclul achiziţiilor fundamentale.
Volumul de cunoştinte, precum şi solicitările, cresc în complexitate odată cu trecerea anilor, iar elevul poate evolua şi se poate dezvolta numai dacă şi-a însuşit cunoştintele şi deprinderile de bază în învăţare. Dacă şcolarul mic (6,7-10,11 ani) se află în stadiul concret operaţional al dezvoltării cognitive, caracterizat de transformarea fanteziei infantile în gândire logică şi capacitatea de a înţelege relaţiile cauză–efect, şcolarul mijlociu (10,11-14,15 ani) se află în stadiul formal operaţional al dezvoltării cognitive, caracterizat de achiziţionarea unor noi cunoştinţe şi abilităţi în manipularea informatiei - gândirea abstractă, deducţia, formularea ipotezelor, abordarea flexibilă a problemelor. Memoria, care la şcolarul mic dispune „de experienţa concretă, intuitivă, cuprinsă în scheme şi simboluri”3 , este predominant mecanică şi involuntară, fiind influenţată în special de sentimentele copilului, ajunge, în jurul varstei de 9 ani voluntară, iar în jurul vârstei de 10 ani devine logică şi selectivă, utilizând scheme şi asocieri. Atenţia devine selectivă şi îşi măreşte treptat volumul şi concentrarea, fiind menţinută datorită motivaţiei şi deprinderilor formate.
Dezvoltarea limbajului este pusă în evidenţă de îmbogăţirea vocabularului de la aproximativ „1500-2500 de cuvinte la intrarea copilului în şcoală”4 până la 4000-4500 de cuvinte la sfârşitul clasei a IV-a, când va fi în măsură să folosescă întregul vocabular al limbii. Concomitent cu limbajul interior se dezvoltă şi limbajul exterior printr-o modificare a fluenţei şi fluxului verbal. Imaginaţia reproductivă, care este solicitată în înţelegerea şi învăţarea cunoştinţelor şi fenomenelor necunoscute, dacă este antrenată în acţiuni inedite, atunci devine imaginaţie creatoare şi dacă este întreţinută de aptitudini, devine creativitate specifică. Din punct de vedere afectiv, emoţiile traversează o etapă de echilibru şi apare sentimentul datoriei când copilul îşi asumă rolul de elev. În perioada adolescenţei elevul trădează o stare emoţională tensională caracterizată prin manifestarea unor condiute nonconformiste presărate de un limbaj neconvenţional, spirit de independenţă, aspiraţia spre stări responsabile. Specific acestei perioade este progresul în dezvoltarea afectivă prin trecerea de la afectivitatea extravertită infantilă la forme de trăire afectivă complexă în sfera sentimentelor superioare.
Luminiţa Iacob ne atrage atenţia asupra a două probleme importante cu care ne confruntăm la vârsta pubertăţii şi care ţin de dezvoltarea afectivă: delincvenţa juvenilă şi tulburările comportamentale. „Frustrarea, provocată la copil de diferenţa dintre codul grupului şi regulile adulţilor îi pot conduce pe cei cu o constelaţie afectivă aparte (antagonism, lipsa încrederii în sine relaţionare socială dificilă motivaţie şcolară redusă) spre încălcarea normelor. Aceşti copii par a căuta satisfacţie şi recunoaştere în alt cadru decât cel şcolar.”5 . Din punct de vedere al frecvenţei, tulburările de comportament pot atinge nivelul maxim. Pentru aceşti copii este necesară intervenţia specialiştilor psihologi sau psihiatri, în colaborare cu şcoala şi familia. S-a constatat că, rezolvarea sau nu, a unor situaţii delicate ale educaţiei depinde mult de comunicarea între adulţii implicaţi in formarea copiilor: părinţi şi profesori. Comunicarea intre cele două categorii - familie şi şcoală - nu trebuie sa fie limitată. Pot fi angajaţi în discuţie bunicii, unchii, mătuşile, fraţii, surorile şi prietenii apropiaţi ai familiei. Important este ca fiecare copil sa aibă un adult interesat de progresul său şcolar. Şcoala trebuie să răspundă şi ea nevoilor părinţilor şi să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să se poată implica în procesul de învăţare al copiilor. Şcoala din ziua de azi trebuie să încurajeze familiile şi profesorii să stabilească acorduri de învăţare, să îi instruiască pe cei din conducerea şcolilor să solicite implicarea părinţilor permanent - nu numai atunci când sunt probleme, să acorde părinţilor dreptul de a lua decizii şi hotărâri care privesc şcolarizarea copiilor, să extindă programul de lucru din şcoală chiar după-amiaza, seara şi la sfârşit de săptămână, permiţând elevilor şi familiilor să se angajeze în activităţi de învăţare şi recreative, de instruire a părinţilor. Numai o colaborare strânsă între cei doi factori este de natură să determine o eficienţă maximă a muncii colective. Desigur, în acest proces de colaborare, rolul conducător îl are şcoala. Formele în care se realizează colaborarea şcolii cu familia sunt diverse: comitetele de părinţi, vizitele la domiciliul elevilor, consultaţii individuale, corespondenţa cu familia. Lipsa de colaborare duce spre un eşec şi, din nefericire, cel care are de pierdut este copilul, pentru care dorim tot ce este mai bun. În condiţiile actuale se manifestă două condiţii contradictorii: părinţii sunt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, dar în acelaşi timp, nu mai au timp şi răbdare să acorde atenţie problemelor acestora. Relaţia lor cu şcoala este ignorată sau evitată, acţiunile educative ale celor două instituţii, şcoala şi familia, desfăşurându-se oarecum separat. “Interacţiunea cu şcoala, mai ales cea vizând comunicarea personală dintre părinţi şi cadrele didactice, reprezintă un factor de succes pentru copil.”6
Este o sarcină şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice, să dirijeze strategiile educative ale familiei în favoarea elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală – familie este determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Exercițiu de reflecție!
|
1. Ce rol a avut școala în devenirea dumneavoastră? 2. Ce fel de sistem de învățământ preferați: cel tradițional mai rigid, mai exigent sau cel modern, mai permisiv? 3. Ce ați avea de reproșat sistemului de învățământ actual ? 4. Ce sfat ați da elevilor de astăzi legat de școala? |
Rolul profesorului în dezvoltarea personalităţii elevului
Profesorul ocupă un loc important în activitatea educaţională deoarece contribuie la formarea personalităţii elevilor, la conduita lor în societate, la formarea lor ca indivizi şi cetăţeni . Transformările intervenite în dezvoltarea societăţii afectează într-o mare măsură şi viaţa şcolii. Cererea crescândă de educaţie, educaţie permanentă, integrarea învăţământului cu cercetarea şi producţia, obligă şcoala să-şi revizuiască principiile, obiectivele, structura, metodologia şi stilul de lucru, pentru a răspunde adecvat exigenţelor tot mai mari ale societăţii. Subliniez sarcina formativă ce revine personalului didactic în educarea tinerei generaţii şi nu numai aceea de instruire a elevilor. Inversarea de accent de pe informativ pe formativ, presupune o reconsiderare a întregului sistem de învăţământ şi în special o subliniere specială a locului şi rolului profesorului în acest sistem, el fiind specialistul care participă la formarea viitorilor specialişti pentru toate sectoarele de activitate. Profesorul ocupă o poziţie cheie în activitatea de programare, de organizare, realizare şi evaluare a procesului educaţional. Orice profesor este şi un creator de modele, de proiecte educaţionale, de metode şi procedee, un inovator. O asemenea calitate îi pretinde profesorului imaginaţie, abilitate, inovaţie în toate împrejurările, nu numai în cadrul lecţiilor. Orice elev este un unicat şi fiecare cere un anumit tratament pentru a se realiza optimal. A stabili condiţiile, tratamentul şi modalităţile prin care fiecare elev îşi poate pune în valoare mai bine disponibilităţile şi calităţile sale şi a obţine succese, înseamnă a descoperi specificul fiecăruia şi a şti să adaptezi tehnologia educaţiei acestor particularităţi. Îndrumarea elevului de-a lungul anilor în şcoală, astfel încât să se realizeze pe deplin, este cea mai autentică probă a unei acţiuni pedagogice reuşite. Modelând personalitatea fiecărui elev, profesorul este preocupat să descopere direcţia optimă de dezvoltare a acestuia şi de stimulare a capacităţilor necesare împlinirii sale. El devine astfel specialistul care acordă şi o calificată asistenţă psihopedagogică indispensabilă dezvoltării multilaterale a fiecărui elev. Ajutând fiecare elev să îşi aleagă tipul de studii şi apoi profesiunea care corespunde cel mai bine personalităţii sale, profesorul rezolvă nu numai problema orientării profesionale, ci şi pe aceea a integrării cu succes a absolvenţilor în viaţa profesională ulterioară, este atent la îmbinarea pregătirii teoretice cu cea practică. Calităţile personale şi trăsăturile de personalitate dezirabile profesorului, care întregesc tabloul competenţelor fundamentale, pot fi divizate în mai multe subcategorii în funcţie de mai multe criterii:
· nivelul cultural al profesorului:
- capacitatea de a dialoga;
- capacitatea de a informa obiectiv şi de a comunica cu uşurinţă ;
- atitudinea critică şi non-dogmatică;
- virtuţi civico-democratice;
· aspecte ale civilizţiei tehnologice contemporane:
- stăpânirea noilor tehnici care sunt folosite în sala de clasă contemporană;
- capacitatea de a inventa noi modalităţi de utilizare a acestor tehnici;
- capacitatea de a le inova, de a propune ameliorările necesare
· funcţia ştiinţifică a profesorului contemporan:
- cunoaşterea logicii şi a structurii disciplinei pe care o predă;
- promovarea spiritului ştiinţific;
- preocupări de propagare a culturii ştiinţifice;
· etosul profesional, cerinţele de autoperfecţionare şi etică profesională:
- capacitatea de autoorganizare;
- mentalitate deschisă şi disponibilitate de a observa şi studia comparativ diferite sisteme şi practici şcolare din lume;
- atitudine experimentală, în vederea perfecţionării continue a metodologiei şi a stilului personal de predare;
- aşezarea intereselor copiilor încredinţaţi spre educaţie deasupra oricăror alte interese.
Pornind de la importanţa învăţământului, de la specificul profesiunii şi de la responsabilitatea ce revine profesorului în asigurarea dezvoltării optime a personalităţii, se deduce faptul că domeniul didactic ar trebui să beneficieze de cei mai buni specialişti. Se ţine seama de faptul că ei vor lucra cu omul în devenire, iar efectele muncii lor se răsfrâng asupra întregii vieţi a elevului.
BIBLIOGRAFIE:
1. Agabrian, M., Millea, V. (2005), Parteneriate şcoală – familie – comunitate, Editura Institutului European, Iaşi.
2. Cosmovici A., Iacob, L., (coord.),(2005), Psihologie şcolară, Editura Polirom,
3. Cristea S., „Pedagogie generală. Managementul educaţiei”.
Iaşi.
4. Nicola, Ioan (2000), Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti.
5 Şchiopu, U., Piscoi, V. (1987), Psihologia generală şi a copilulu- manual pentru clasele IX-X licee pedagogice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
6. Şchiopu, U., Verza E. (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
7. Turcu F., Turcu, A. (1999), Fundamente ale psihologiei şcolare, Editura ALL, Bucureşti.