Instituția școlară este un univers de relații, inițiative și activități: formale-informale, directe, indirecte, activități care gravitează în jurul elevului. Aceste tipuri de relații sunt valorificate de către profesor în diferite situații educaționale. Promovarea fiecărui tip de relații presupune o metodică specifică, tact pedagogic, o serie de calități dezirabile pentru un profesor, care împreună vor da măsura vocației sale.
Relațiile formale sau instituționalizate dintre profesori, dintre elevi, dintre profesori și elevi sunt cele reglate și desfășurate în acord cu legislația în vigoare. În strânsă legătură cu relațiile și acțiunile formale, în orice unitate de învățământ, în orice grup școlar apar și relații spontane, informale sau neinstituționalizate, care întrețin un climat psihosocial al colectivității școlare mai mult sau mai puțin favorizant, uneori chiar ostil demersurilor educative.
Aceste relații interpersonale între elevi, între profesori și elevi sau între profesori au o mare încărcătură afectivă, putând fi de atracție sau respingere, de asociere sau disociere, pot fi relaxante, plăcute sau dimpotrivă, obositoare, nestimulative. Promovarea și cultivarea unor relații educaționale eficiente, formative este o chestiune care ține de managementul educațional, de măiestria și talentul pedagogic al profesorului.
Relațiile democratice din sfera educației presupun cooperarea și conlucrarea dintre doi poli. Beneficiarul principal al acestor relații va fi elevul – cel care-și va lărgi experiența, care-și va forma noi capacități, va dobândi noi tehnici de învățare, de a se autoforma, va însuși noi și noi cunoștințe, priceperi, abilități, valori.
Din persoana îndrumată și ajutată să se dezvolte ca om, el va deveni personalitate liberă, adică om capabil să se autoeduce, să se autoperfecționeze corespunzător cerințelor care-i vin din mediul sociocultural și spiritual, dar mai ales din resorturile intime ale propriei personalități, din nivelul de aspirație pe care singur și-l stabilește. Locul și rolul celor doi parteneri ai dialogului se poate schimba, fiecare poate să emită și să recepționeze mesaje, să întrebe, să ceară lămuriri suplimentare, să se asigure că a înțeles pe deplin sensul mesajului.
Aceste relații pot avea loc între formator și elev, sau între elev și elev. Ele au un caracter formativ, au în vedere educarea, formarea, și dezvoltarea personalității copilului. Copilul învață să relaționeze și să colaboreze atât cu colegii săi, cât și cu profesorul. Astfel el se obișnuiește să facă parte dintr-o ierarhie, unde are egali și superiori. El poate învăța și cum să fie el superiorul cuiva, dacă este numit șef de echipă. Aceste relații sunt întâlnite mai apoi în viața de adult, astfel că aceste simulări din timpul perioadei școlare îl pregătesc pentru responsabilitățile unui status.
La lucrul în echipă, care îi învață cum să colaboreze, se nasc relații de interdependență între colegi. Ei au un scop comun, și fiecare vine cu contribuția proprie, cu talentul său, cu sugestiile sale.
Într-un grup precum clasa de elevi există norme, valori și reguli. Acestea se regăsesc mai târziu și în grupul de la locul de muncă, astfel că respectând normele clasei, copilul se pregătește să fi un adult integrat în societate.
În clasa de elevi se nasc primele simpatii, se nasc prietenii. Copiii îi judecă și apreciază pe colegii lor, iar dacă au și ajutorul formatorului, ei vor face judecăți corecte, iar mai târziu vor avea un set de principii prin care să își aleagă și păstreze prietenii și să își facă cunoștiințe.
Curiozitatea tipică a copiilor duce la cunoașterea celuilalt. Dar această cunoaștere trebuie aprofundată, copiii nu trebuie să rămână cu impresii de suprafață despre colegii lor. Jocurile pe echipe, și jocurile de cunoaștere ajută mult în această direcție. Cu cât informațiile despre celălalt sunt mai complete și mai complexe, cu atât vor fi mai de succes interacțiunile, relațiile, și colaborarea.
Nevoia de a comunica este înnăscută, dar profesorul trebuie să fie atent la bruiaje, blocaje, inhibiții, distorsiuni și neclarități. Mesajul transmis trebuie să fie clar, comunicarea trebuie încurajată, întrebările trebuie la fel încurajate, copiii timizi trebuie implicați în activitate, în cazul unui blocaj, o pauză sau un joc poate salva situația.
Clasa ca grup social îl învață pe copil norme, reguli, asumarea de statusuri și roluri, asumarea de sarcini, acceptarea și alegerea unui lider, colaborarea.
Cadrul didactic ideal este atât lider cât și șef. Asta înseamnă că el a fost pus în funcția de cadru didactic, dar și grupul îl acceptă drept lider. Acesta delegă roluri și sarcini în proiectele de echipă, mobilizează la cooperare, dialoghează cu elevul și moderează dialogurile între elevi.
Relația afectivă pozitivă dintre elev și profesor poate duce la adoptarea de către elev a majorității atitudinilor și cerințelor profesorului. Folosirea în exces a influenței nu este încurajată. Motivarea sarcinilor prin influență sau pedepse duce la lipsa de interes față de sarcinile respective. Motivația trebuie să fie în principal intrinsecă, curiozitatea și dorința elevului, și nu intrinsecă, obligația, pedepse, etc.
Prin individualizarea strategiilor de intervenție, cadrul didactic își arată respectul față de personalitatea distinctă a fiecărui elev. În evaluare și în delegarea sarcinilor trebuie respectat același principiu.
A. Neculau propune o serie de funcţii ale clasei de elevi ca grup, funcţii ce surprind bine caracteristicile unei comunităţi educaţionale:
• Funcţia de integrare socială, ca răspuns la nevoile fundamentale de apartenenţă, recunoaştere, afirmare, statut. Fiecare elev simte nevoia de a fi acceptat şi integrat în clasa din care face parte, marginalizarea fiind o sursă de anxietate sau de agresivitate.
• Funcţia de reglementare a relaţiilor din interiorul grupului în clasa de elevi este exprimată tendinţa membrilor de a cultiva şi menţine unitatea şi coeziunea. Prin aprobare sau dezaprobare mutuală elevii sancţionează comportamentele şi acţiunile neconforme cu normele clasei.
• Funcţia de diferenţiere şi reglare; clasa este un spaţiu pentru a dobândi, prin comparaţie şi diferenţiere de ceilalţi, o imagine cât mai corectă despre noi înşine. Grupul este o „oglindă” care îl poate ajuta pe elev să-şi corecteze autopercepţiile, să-şi recunoască sau să-şi stabilească locul sau statutul.
• Funcţia de securitate psihologică; câtă vreme clasa din care face parte este una coezivă şi unitară, elevului îi este oferit un anumit grad de confort psihic, de siguranţă, un mediu de manifestare a personalităţii.
• Funcţia de producător de idei; grupul şcolar este un mediu propice creativităţii şi dezvoltării cognitive prin intermediul conflictelor socio-cognitive.
Spre deosebire de norme, care au drept scop modelarea comportamentelor elevilor în conformitate cu valorile grupului, regulile şi procedurile (rutinele) au drept finalitate echiparea elevilor cu ceea ce trebuie să ştie pentru a „funcţiona” cu succes în comunitatea şcolară. Regulile sunt absolute, acestea nu pot fi negociate, şi, mai ales în cazurile legate de securitate, siguranţă, igienă colectivă sau personală trebuie urmate cu precizie.
Regulile trebuie bine cunoscute de către elevi şi profesori şi trebuie urmate întocmai. În această categorie pot fi enumerate regulile de circulaţie, cele privind reacţiile faţă de un incendiu sau o catastrofă, regulile de igienă colectivă, etc.
Cunoaşterea relaţiilor interpersonale în interiorul grupului prezintă o deosebită împortanţă pentru aprecierea climatului existent în grupul respectiv. Randamentul şi productivitatea unui colectiv şcolar, dar şi evoluţia lui, depind în mare măsură de natura relaţiilor care se stabilesc între membrii acestuia. Existenţa unor relaţii preferenţiale pozitive între elevi, a unor afinităţi favorizează colaborările şi induc o atmosferă destinsă de lucru. Constituirea temporară a unor grupuri de muncă, de creaţie, de rezolvare a unor problem reprezintă o altă situaţie în care profesorii selectează elevii care vor intra într-un anumit grup pe baza aprecierii afinităţilor existente între ei şi a disponibilităţii lor de a colabora.
Coloratura afectiva a relatiilor educationale este determinata, in mod firesc, de faptul ca viata colectiva in mediul clasei de elevi, dezvolta, treptat si gradat, valori, norme, convingeri, care exercita atat influente cat si constrangeri asupra indivizilor. In acelasi timp, raporturile functionale si de comunicare dintre elevi in momentul indeplinirii unor sarcini comune contureaza o ierarhie de status-uri de care se leaga aprecierile diferentiate ale membrilor grupului clasa. 'Aprecierea diferentiata este posibila datorita faptului ca persoana imprima actului social un specific personal, ca expresie a trasaturilor sale psihologice si in acelasi timp, asimileaza tot intr-un mod personal, realitatea socio-psihologica existenta. In acest sens clasa de elevi apare ca o reuniune de indivizi cu personalitate proprie, angajati in activitati cu scopuri comune si care dezvolta in interiorul sau o intreaga retea de simpatii, antipatii si raporturi de indiferenta care odata conturate, exercita o influenta puternica asupra vietii colective.
Deşi, cadrul didactic „dirijează” învăţarea prin aplicarea unor tehnici manageriale, am apreciat că nu este oportună limitarea la executarea unui simplu rol de conducere, fiind necesară invocarea variabilelor pedagogice, psihologice şi sociologice importante, variind astfel setul de roluri profesionale ale cadrului didactic.
Activitatea didactică trebuie integrate în microsistemul şcolar prin interconectare cu elementele componente ale acestuia. Ea trebuie să se raporteze la beneficiarii sistemului de învăţământ şi să ţină cont de relaţiile acestora cu toţi actorii implicaţi. Educarea elevilor nu începe şi nu se termină la catedră, ea se realizează prin fiecare contact al elevilor cu cei din jur. În timpul contactelor de relaţionare ale elevilor cu alţi elevi, ale elevilor cu cadrele didactice ale elevilor cu părinţii, aceştia se transformă, fiind într-o formare continua.
Aplicarea unui management eficient este condiţionată de cunoştinţele teoretice ale cadrelor didactice, dar şi de măiestria cu care profesorul imprimă actului didactic trăsăturile propriei personalităţi. Elementele teoretice şi metodologice se întrepătrund cu experienţa şi talentul personal, urmărind atingerea eficientă a obiectivelor prin operaţionalizarea tuturor resurselor în cadrul practicii sociale.