Una dintre preocupările fundamentale ale didacticii este activitatea de predare a cunoştinţelor în conformitate cu anumite legităţi psihologice de asimilare a lor. În acest fel obiectul didacticii este procesul de învăţământ.

Cele două componente ale procesului de învăţământ, predarea şi învăţarea, se află într-o strânsă interdependenţă, realizarea obiectivelor predării depinzând de substratul psihologic al învăţării. Importanţa didacticii ca ştiinţă pentru profesor impune necesitatea studierii organizate a acesteia. Rolul formării şi cultivării interesului, ca motor al dezvoltării personalităţii şi accentuarea caracterului moral educaţiei se integrează dimensiunii formative a învăţământului.

Raţionalizarea procesului de predare a condos la delimitarea unei succesiuni de momente, fundamentate psihologic în desfăşurarea lecţiei: claritatea (expunerea de către profesor a lecţiei, în baza intuirii obiectelor şi fenomenelor), asocierea (realizarea unei conexiuni între materialul nou şi cel vechi), sistemul (avansarea unor generalităţi precum definiţiile, legile, normele), metoda (extinderea şi aplicarea noilor cunoştinţe).

Misiunea educației presupune satisfacerea cerințelor educaționale ale individului şi ale societății; dezvoltarea potențialului uman pentru a asigura calitatea vieții; promovarea dialogului intercultural, a spiritului de toleranţă, a nediscriminării şi a incluziunii sociale; promovarea învățării pe tot parcursul vieții. Finalităţile educaţionale prevăd formarea unui caracter integru şi dezvoltarea unui sistem de competenţe care include cunoştinţe, abilităţi, atitudini şi valori ce permit participarea activă a individului la viața socială şi economică.

O societate cu o cultură şi civilizaţie recunoscute se formează şi se dezvoltă printr-o educaţie sănătoasă. O educaţie de calitate este realizată însă de profesori buni, bine pregătiţi pentru o astfel de meserie.

Problematica educaţiei este amplă şi complexă, iar „proiectarea şi realizarea optimă a activităţilor instructiv-educative depind de felul cum se desfăşoară, dimensionează şi articulează componentele materiale, procedurale şi organizatorice, care imprimă un anumit sens şi o anumită eficienţă pragmatică formării tineretului” . 

În acest context este semnificativă şi definiţia educaţiei din perspectiva pedagogică, prezentată de Elena Macavei, care susţine că „educaţia este activitatea, procesul şi rezultatul influenţelor exercitate asupra individului de a se forma intelectual, moral, profesional, spiritual, fizic, estetic, pentru a deveni personalitate activă şi creatoare prin valorificarea potenţialului biopsihic, întru-un mediu favorabil, pentru adaptarea şi integrarea socială” . În opinia cercetătoarei, explicaţia conceptului educaţie, ca activitate, proces şi rezultat, ne oferă posibilitatea să identificăm principalele condiţii şi operaţii didactice cu referire la influenţele stabilite între subiectul educaţiei şi obiectul educaţiei.

 Educaţia este activitatea complexă ce presupune acţiuni conştiente, intenţionate, de influenţare a dezvoltării personalităţii în formare a individului şi a grupului şi acţiuni de răspuns ale celor asupra cărora se exercită influenţe. O activitate cu scop educativ şi cu efecte educative se desfăşoară într-un anumit context, cu agenţi de influenţare ce transmit cunoştinţe, experienţe, îndemnuri şi cu parteneri pasibili de a fi receptivi la transmiterea lor; educaţia este proces, întrucât se desfăşoară în timp, prin succesiuni de operaţii efectuate atât de educator, cât şi de educat. La rezultate aşteptate pe plan comportamental se ajunge prin acţiuni repetate, în contexte diferite; Educaţia este rezultat prin efectele ei. Acţiunile de influenţare şi cele de răspuns se reflectă în acumulările şi transformările comportamentale (cunoştinţe, deprinderi, atitudini, convingeri, capacităţi de cunoaştere) ale educatului şi în trăirea eficienţei influenţelor exercitate de educator.

Activitatea de proiectare didactică valorifică acţiunile şi operaţiile de definire anticipativă a obiectivelor, a conţinuturilor, a strategiilor învăţării, a probelor de evaluare şi a relaţiilor dintre acestea, în condiţiile unui anumit mod de organizare a procesului de învăţământ. Specificul activităţii de proiectare pedagogică evidenţiază importanţa acţiunilor de planificare – programare – concretizare a educaţiei / instruirii care vizează valorificarea optimă a unor resurse de timp, umane, informaționale, materiale etc.:

Proiectarea pedagogică realizată în funcție de factorul timp - timpul real destinat învăţării în mediul şcolar şi extraşcolar - înseamnă:

a) proiectarea globală care presupune proiectarea pedagogică pe un nivel, treaptă, ciclu de învăţământ, urmărind, în mod special, planul de învăţământ şi criteriile generale de elaborare a programelor de instruire (organizate pe discipline de învăţământ, competențe-cheie, forme de instruire, conţinuturi generale ale educaţiei / instruirii);

b) proiectarea desfășurată care presupune proiectarea pedagogică pe o perioadă determinată a unui an de învăţământ, a unui semestru şcolar sau a unei activităţi didactice/educative concrete (lecţie, oră de dirigenţie etc.), urmărind, în mod special, elaborarea programelor de instruire/educaţie şi a criteriilor de operaţionalizare a obiectivelor / competențelor generale şi specifice ale programelor de instruire/educaţie.

            În evoluţia didacticii, Miron Ionescu identifică trei tendinţe majore: tendinţa de reconsiderare şi valorificare continuă a didacticii tradiţionale; tendinţa de îmbogăţire cotinuă a metodologiei didactice prin modernizarea învăţământului şi pregătirea calitativ superioară a cadrelor didactice; tendinţa de a acorda atenţie egală celor două aspecte ale procesului didactic: informativ şi formativ; tendinţa de a face din elev un partener în educaţie. Aceste tendinţele ale didacticii actuale sunt asigurate de următoarele demersuri:

- acţiunea de prospectare, ca modalitate de studiere anticipativă a instruirii şi educaţiei societăţii viitoare;

- abordarea comprehensivă, integratoare şi globală a problematicii procesului de instruire şi educaţie, respectiv, a componentelor acestuia;

- centrarea pe învăţare, în relaţie structurală şi funcţională cu predarea şi evaluarea;

- reproiectarea, în consens cu teoria curriculum-ului, a raporturilor existente între elev – profesor – materia de studiat şi efectele formative ale educaţiei;

- reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului atât în sensul deschiderii lui spre “noile educaţii”, cât şi a selectării sale după valoarea formativă;

- proiectarea conţinutului învăţământului prin raportarea la toate tipurile de curriculum specifice unui învăţământ eficient: curriculum comun – curriculum diferenţiat; curriculum obligatoriu – curriculum la decizia şcolii; curriculum formal – curriculum informal etc.;

- identificarea unor strategii de lucru şi a unor forme de organizare a activităţii didactice care să implice responsabil elevii, fiind în acelaşi timp operante şi productive.

Studiul gândirii - şi mai ales cel al evoluţiei structurilor acesteia - oferă profesorului câteva direcţii practic-aplicative importante. Astfel, profesorul trebuie să ţină seama, în activitatea sa, atât de nivelul de dezvoltare cognitivă a elevului, cât şi de diferenţele de potenţial cognitive dintre elevi. Cu alte cuvinte, dacă elevul dispune de structuri cognitive de calitate (complexe, flexibile, aflate la nivelul corespunzător de dezvoltare), atunci şi activităţile lui de învăţare vor fi de calitate, productive şi eficiente. Dacă structurile cognitive ale elevului sunt simple, sărăcăcioase, inerte sau incomplete formate, activităţile lui de învăţare se vor desfăşura mai greu şi cu o eficienţă mai mică. Pentru a putea practica o instruire adecvată, diferenţiată în funcţie de posibilităţile copilului, dar nediscriminatorie, profesorul poate cere sprijinul psihologului şcolar, pentru evaluarea potenţialului intelectual al elevilor. Particularităţile dezvoltării structurilor cognitive atrag atenţia şi asupra rolului activ pe care elevul trebuie să-l aibă în cadrul orelor.

Motivaţia învăţării reprezintă o formă specifică a motivaţiei generale, examinată în raport cu activitatea de învăţare şi cu activitatea cognitivă a fiinţei umane. Această formă motivaţională permite elevului să obţină performanţe în asimilarea şi operarea cu noile conţinuturi informaţionale, să-şi însuşească activ lecţiile, să adopte cele mai potrivite strategii cognitive, să investească în conduita de învăţare întreaga sferă afectiv-volitivă a personalităţii sale în curs de devenire.

Există mai multe metode de stimulare a motivaţiei elevilor, utilizate în practica educaţională:

• trezirea interesului elevilor pentru diferite activităţi (problematizarea conţinuturilor de învăţare, susţinerea unor lecţii interesante desfăşurate atât în şcoală, cât şi în afara ei, oferirea de exemple concrete care să ajute la înţelegerea lecţiilor, organizarea dezbaterilor în grupul şcolar, organizarea învăţării pe echipe sau în grupe de lucru, folosirea materialelor didactice moderne;

• motivarea individuală a elevilor care posedă aptitudini pentru o activitate sau alta (aceasta presupune atât o bună cunoaştere a elevilor, cât şi tact pedagogic, răbdare, pasiune din partea profesorului);

• desfăşurarea unor activităţi extraşcolare variate.

BIBLIOGRAFIE:

Lavinia Jipa, Didactica sau teoria instruirii

Camelia Popa, Noţiuni de psihologia educaţiei şi management al clasei de elevi