Noțiuni generale
Lumea complexă în care trăim ne face să conştientizăm din ce în ce mai mult că inteligenţa emoţională, adică modul în care ne stăpânim şi ne înţelegem emoţiile, joacă un rol esenţial în dobândirea fericirii şi a succesului în viaţă. Foarte mult timp, inteligenţa intelectuală sau cognitivă a primat în faţa celei emoţionale, în modul în care copiii au fost educaţi. În prezent, specialiştii confirmă faptul că inteligenţa emoţională joacă un rol fundamental în formarea şi dezvoltarea unor copii deştepti, fericiţi şi de succes.
Inteligenţa emoţională
Inteligenţa emoţională reprezintă aptitudinea de a identifica, evalua şi controla propriile emoţii dar şi pe cele ale persoanelor din jur. Acest tip de inteligenţă rezidă din capacitatea de a te cunoaşte şi înţelege pe ţine şi de a-i cunoaşte şi înţelege pe ceilalţi. Inteligenţă emoţională este legată de concepte precum iubire, empatie, spiritualitate, şi nu are legătură cu coeficientul de inteligenţă pe care îl ştim cu toţii - IQ.
Inteligenţă emoţională se bazează pe anumite aptitudini potenţiale înnăscute:
· sensibilitate emoţională,
· memorie emoţională, capacitatea de procesare emoţională
· capacitatea de învăţare emoţională.
Aceste caracteristici înnăscute pot fi dezvoltate şi cultivate de-a lungul vieţii sau, din conta, pot fi degradate, acest lucru depinzând foarte mult de modul în care suntem crescuţi şi educaţi în copilărie şi adolescenţă.
Termenul „inteligenţă emoţională” a fost folosit pentru prima dată într-un articol din anul 1990 de către psihologii, Peter Salovey şi John Mayer.
Cu toate că acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenţă emoţională pot fi datate până la arhicunoscută afirmaţie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr) „Cunoaşte-te pe ţine însuţi”.
În 1983 Howard Gardner a introdus conceptul de: ”Inteligente Multiple”. El argumenta că există nu doar un singur tip de inteligenţă că şi cea măsurată prin teste şi dezvoltată în cadrul şcolar, ci multiple tipuri de inteligente. El a inventat sintagma : „ Nu întrebaţi, cât de deştepţi sunteţi, ci cum sunteţi inteligenţi”.
Gardner a identificat 7 tipuri de inteligenţă diferite de abilităţile comunicative şi matematice uzuale. Printre aceastea, el a inclus şi două abilităţi personale: auto-conştientizarea stărilor interioare şi interactivitatea socială eficientă.
Cele 7 tipuri de inteligente ale lui Gardner sunt:
· Inteligenţă Matematică–Logică
· Inteligenţă Interpersonală
· Inteligenţă Spaţială
· Inteligenţă Ritmic–Muzicală
· Inteligenţă Intrapersonală
· Inteligenţă Kinestetica
· Inteligenţă Lingvistic–Verbală
Inteligența emoțională din viața adultă își are originea în dezvoltarea competențelor emoționale și sociale în perioada preșcolară, aceasta fiind o perioadă de achiziții fundamentale în plan emoțional, social și cognitiv. Ca urmare, aceasta este perioada cea mai indicată pentru dezvoltarea și optimizarea competențelor emoționale și sociale esențiale pentru funcționarea și adaptarea în viața adultă. Efectele negative ale dezvoltării inadecvate acestor competențe afectează sănătatea mentală atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Contracararea acestora și asigurarea unei dezvoltări optime (emoționale și sociale) se realizează cel mai eficient în perioada în care aceste competențe se află în dezvoltare. Dacă în cazul adulților dezvoltarea emoțională este deseori tratată sub denumirea de inteligență emoțională, în cazul copiilor, literatura de specialitate preferă termenul de competență emoțională. Competența emoțională este definită drept capacitatea de a recunoaște și interpreta emoțiile proprii și ale celorlalți precum și abilitatea de a gestiona adecvat situațiile cu încărcatură emoțională. Competențele educaționale sunt împărțite în trei categorii.
- prima se referă la trăirea și exprimarea emoțiilor
- a doua-înțelegerea și recunoașterea emoțiilor
- ultima este reglarea emoțională.
Emoțiile sunt reacții subiective la un eveniment relevant și ele reprezintă un aspect central al vieții noastre. Dobândirea competențelor emoționale asigură sănătatea mentală a unei persoane. Emoţiile sunt “furnizoare” de informaţii atât pentru persoana care trăieşte aceste emoţii, cât şi pentru cei din jur. Când o persoană e furioasă îşi transmite ei înşişi şi celor din jurul ei un mesaj emoţional. De exemplu, un copil poate spune “sunt furios” sau îşi poate da seama de această trăire datorită stării de tensiune a muşchilor, lacrimilor de furie sau ochilor “încruntaţi”. Prin aceste semne exterioare copilul comunică şi celor din jurul lui care este starea lui emoţională şi de cele mai multe ori aceştia vor reacţiona în concordanţă (ex. nu se apropie de copilul respectiv atâta timp cât el e furios). Acest fapt se referă la copii, în caz că un adult apropiat copilului se află prin preajmă, acesta discută cu el, încercând să afle cauzele furiei și să-i ofere variante de liniștire. „Comunicarea dintre adult si copil este una din cele mai dificile si una dintre cele mai încarcate de neîntelegeri, violente ascunse, suferinte neexprimate si aceasta deoarece « noi toti suntem niste ex-copii » în materie de comunicare; imaturitatea si infirmitatea noastra sunt stravechi, tenace, dureroase si, întotdeauna, copiii de lânga noi le reactiveaza .” „T'es toi quand tu parles” Jacques Salomé, Albin Michel Recunoaşterea greşită a mesajului atrage după sine dificultăţi în relaţiile sociale; de exemplu, un copil poate avea probleme dacă nu recunoaşte furia de pe faţa mamei şi o ignoră continuând să arunce jucăriile pe jos. Exprimarea adecvată a emoţiilor este foarte importantă în interacţiunile sociale şi ea contribuie la menţinerea lor. Exprimarea neadecvată a emoţiilor negative (ex. furie, frică, tristeţe) prin agresivitate fizică sau verbală determină separarea de acea persoană. De exemplu, copiii care manifestă frecvent emoţii pozitive au mai mulţi prieteni şi sunt mai îndrăgiţi de ceilalţi. De asemenea, s-a observat că acei copiii care se comportă agresiv au dificultăţi în a recunoaşte şi a înţelege emoţiile celorlalţi într-o situaţie. Înţelegerea emoţiilor presupune denumirea emoţiei şi identificarea consecinţelor exprimării unei emoţii. Reglarea emoţională este un proces de adaptare dinamică a comportamentelor emoţionale la situaţiile din viaţa de zi cu zi. Abilitatea copiilor de a-şi regla emoţiile în mod eficient este principalul scop al dezvoltării socio-emoţionale, deoarece acest proces are un rol protector asupra sănătăţii mentale şi sociale a copiilor. Abilitatea scăzută de reglare emoţională este asociată cu emotivitate negativă ridicată la copii (frică, furie) ceea ce îşi va pune amprenta asupra funcţionării lor cognitive şi sociale. Un rol important în succesul şcolar îl are capacitatea copilului de a ignora stimulii distractori, de a se concentra pe sarcină, de a respecta instrucţiunile cadrului didactic şi de a şti să îşi organizeze munca. Toate aceste aspecte sunt direct relaţionate cu abilitatea copilului de a-şi regla emoţiile. El trebuie să înveţe să îşi amâne dorinţa imediată de a se juca pentru a se focaliza pe sarcina de învăţare primită şi să îşi regleze frustrarea determinată de realizarea unui comportament nedorit de el, dar cerut de adult. Chiar şi în timpul jocului, copiii trebuie să îşi inhibe anumite impulsuri pentru a urma regulile jocului şi pentru a fi acceptat de ceilalţi colegi.
Studiile indică faptul că relaţia dintre părinţi, educatori şi copii este crucială în reglarea emoţională la copii. Reglarea emoţională (la copii) se realizează fie prin verbalizarea de către adult, pe care treptat o adoptă şi copilul, fie prin interacţiunea cu ceilalţi copii în cadrul jocului imaginativ (ex. jocul de-a doctorul). Cu cât copilul are un limbaj mai bine dezvoltat, cu atât este mai probabil să-şi regleze emoţiile şi comportamentul într-un mod adecvat în timpul jocului imaginativ. Concordanţa între reglarea trăirii emoţionale şi reglarea comportamentală a exprimării emoţionale apare de la vârsta de 2 ani şi optimizează procesul de reglare emoţională. Ca recomandari în cazul unor accese de furie adultul trebuie să refuze calm, dar ferm îndeplinirea cererii copilului (“Vreau păpuşa de acolo!”; “Îmi pare rău dar nu ţi-o pot da azi”). Refuzul trebuie asociat cu îmbrăţişarea copilului sau luarea lui în braţe (pentru a-l asigura de dragostea dvs. necondiţionată), în caz contrar, el se poate simţi respins, iar scopul este combaterea comportamentului problemă şi nu rănirea, jignirea copilului. Totodată adulţii trebuie să fie atenţi la semnele anxietăţii de separare şi să îi ajute pe copii să depăşească cu bine această etapă. Sprijinirea copiilor pentru a-şi identifica propriile emoţii trebuie să se realizeze prin adresarea unor întrebări de genul:,, Cum te simţi? ” ,,Cum te face acest lucru să te simţi? ”,, Cum te simţi când Mario te împinge?”, iar pentru a recunoaşte emoţiile celorlalţi copii, copilul,trebuie încurajat să încerce să înţeleagă ceea ce simte un alt copil, adresându-i întrebări de genul:,, Cum crezi că se simte acum, Eliza, după ce i-ai făcut?” “Suntem judecaţi după noi standarde, nu doar cât suntem de inteligenţi, ce ablităţi şi experienţă avem, dar şi cât de bine ne descurcăm cu noi înşine şi cu ceilalţi.”, afirma reputatul psiholog Daniel Goleman. Psihologii insistă să fie lăsați copii să înţeleagă că toate emoţiile sunt acceptabile şi valide, ajutându-i să distingă între emoţii şi modul lor de exprimare. Oferirea punctuală şi consecventă a unei ghidări prin care copiii vor interioriza aceste strategii de reglare emoţională şi ulterior le vor folosi singuri este o altă recomandare demnă de luat în seamă.
De exemplu, dacă vedeţi că cei mici nu reuşesc să îşi comute singuri atenţia de la jocul sau activitatea care îi supără, atunci trebuie arătat şi explicat avantajele acestei strategii de reglare emoţională (distragerea atenţiei). În acelaşi fel se poate proceda şi pentru celelalte strategii de control emoţional (raţionalizare, rezolvare de probleme, minimizarea importanţei unui eveniment neplăcut, distanţarea de sursa de stres). Este necesară identificarea momentelor provocatoare pentru copii, să se stea aproape de ei în aceste momente; să fie încurajaţi, și să li se ofere întăriri pozitive ori de câte ori aceştia au făcut faţă unei situaţii frustrante şi să li se precizeze exact ceea ce au făcut; să fie implicați copiii în activităţi artistice (pictură, colorat) pentru a exprima şi nonverbal emoţiile negative, discutând cu ei despre ceea ce realizează.
Deși acești indici sunt influențați de cultură, există câteva repere generale care pot fi regăsite în majoritatea culturilor și care sunt prezentate în tabelul de mai jos (repere pentru emoțiile de bază):
|
Emoția |
Indici ai expresiei emotionale faciale |
Tonul vocii ca indicator al trăirii emoționale |
|
Bucurie |
Zâmbet, ochii larg deschisi, irisul își mărește diametrul; |
Ton relaxat, prietenos sau ton exaltat; |
|
Tristețe |
Ochii și gura au colțurile lăsate în jos, privirea e orientată în jos; |
Voce joasă, înceată, abia auzită, ton “plângăcios”; |
|
Furie |
Sprâncenele lăsate în jos, încruntate, buzele încleștate, privire grea, fulgerătoare, amenințătoare; unii copii care trăiesc stări intense de furie au lacrimi în ochi; |
Ton ridicat, aspru; unii copii vorbesc foarte repede când sunt furioși, alții nu reușesc să se exprime coerent; |
|
Frică |
Ochii larg deschiși, gura deschisă și rotunjită, privirea perplexă, rece; |
Voce subțiată și întretăiată; unii copii ţipă, urlă sau plâng, iar alții nu reusesc să vorbească deloc. |
Dezvoltarea inteligenţei emoţionale – premisǎ a creşterii performanţei şcolare
Complexitatea mereu crescândǎ a societǎţii contemporane face ca inteligenţa probatǎ în context educaţional sǎ fie insuficientǎ pentru mulţi dintre noi pentru rezolvarea problemelor cotidiene.Sunt numeroase cazuri de elevi cu mari performanţe pe durata şcolarizǎrii, dar care nu reuşesc sǎ-şi valorifice potenţialul, eşuând în plan profesional. Din dorinţa de a depǎşi acest aparent paradox cercetǎtorii au introdus o serie de termeni noi: inteligenţa socialǎ, practicǎ, inteligenţa emoţionalǎ.
În cadrul inteligenţei emoţionale sunt incluse mai multe capacităţi grupate în cinci domenii:
1.Cunoaşterea de sine, a propriilor emoţii: introspecţia , asocierea şi recunoaşterea unui sentiment după generarea lui;
2.Stăpânirea emoţiilor: conştientizarea elementelor care stau în spatele sentimentelor, aflarea unor metode de a face faţă temerilor ,anxietăţii, mâniei şi supărărilor ;
3.Motivarea intrinsecă: canalizarea şi controlul emoţiilor şi sentimentelor pentru atingerea unui scop , reprimarea impulsurilor de abandon şi amânarea gratificaţiilor şi recompenselor ;
4. Empatia : capacitatea de a manifesta sensibilitate şi grijă faţă de sentimentele altora ;
5.Stabilirea şi dirijarea relaţiilor interumane: se referă la competenţa şi aptitudinile sociale ( cunoaşterea, analiza şi controlul emoţiilor altora);
Statutul socio-economic (SSE) al unei familii are la bază venitul familiei şi nivelul de educaţie şi ocupaţional al adulţilor, fiind, altfel spus, o combinaţie de factori economici şi sociali ce descriu un individ, incluzând venitul, nivelul de educaţie şi ocupaţia. Există numeroase studii care raportează SSE la procesele de dezvoltare (cum ar fi interacţiunile verbale ale mamei cu copiii) şi la rezultatele dezvoltării (cum ar fi sănătatea şi performanţele cognitive).
SSE influenţează procesele şi rezultatele în mod indirect, prin intermediul unor factori corelaţi, cum ar fi tipul de cămin şi de cartier în care trăiesc oamenii şi calitatea alimentaţiei, a îngrijirii medicale şi a şcolarizării care le stă la dispoziţie.
În 2005, 18% din copiii din SUA cu vârsta până la 17 ani – între care 35% din copiii de culoare şi 28% din cei hispanici – trăiau în sărăcie. Copiii proveniţi din medii defavorizate şi săraci au un risc mai mare decât ceilalţi de a avea probleme emoţionale sau de comportament, iar potenţialul lor cognitiv şi rezultatele şcolare au şi mai mult de suferit. Sărăcia poate influenţa negativ dezvoltarea copiilor prin impactul asupra stării emoţionale a părinţilor şi asupra practicilor parentale, precum şi asupra mediului familial creat de aceştia. (Evans, 2004).
O analiză efectuată de McLoyd (1998) asupra efectelor sărăciei descrie un traseu care duce la distresul adulţilor, la efecte asupra creşterii copiilor şi, în fine, la probleme emoţionale, de comportament şi şcolare la copii. Părinţii care trăiesc în sărăcie este probabil să devină anxioşi, deprimaţi şi iritabili şi, ca urmare, pot deveni mai puţini afectuoşi şi reactivi faţă de copiii lor. Pot să aplice disciplina în mod inconsecvent, cu asprime şi arbitrar. Copiii tind să fie şi ei deprimaţi, să se înţeleagă greu cu cei de aceeaşi vârstă, să le lipsească încrederea în ei înşişi, să aibă probleme de comportament şi şcolare şi să se implice în acţiuni antisociale (Evans, 2004). Din fericire, acest tipar nu este inevitabil. Parenting-ul eficient îi poate feri pe copii de efectele unui SSE inferior. Intervenţiile în familie, care reduc conflictele şi furia din familie şi sporesc coeziunea şi legăturile afective sunt deosebit de benefice (Repetti, Taylor & Seeman, 2002).
Managementul emoțiilor
Emoția este o reacție afectivă însoțită de modificări în activitatea organismului și reflectă atitudinea fiecărui individ în raport cu realitatea. Managementul emoțiilor înseamnă să învătăm să ne ajutăm pe noi înșine! In multe situații suntem preocupați să plăcem celor din jur și facem totul pentru a satisface așteptările acestora.Emoțiile sunt parte din viata noastră,trăim intens rezonâ nd cu tot ceea ce ne înconjoară și încercâ nd stări ca:bucuria,linistea,tristețea,fericirea,rușinea,etc. Pentru a manageria eficient o emoție înseamnă să căpătăm în timp abilități de gestiune și control asupra reacțiilor noastre afective. Noi,cadrele didactice,avem datoria de a familiariza copiii cu comportamente pozitive,de a-i obișnui să discearnă între atitudini pozitive și comportamente nesănătoase care au consecințe neplăcute.Pentru aceasta este nevoie ca noi înșine să ne manageriem corect propriile emoții,dat fiind faptul că servim elevilor drept exemplu. Există numeroase cazuri când semenii noștri amâ nă sau evită prin reactii ambigue situații care le-ar putea aduce neajunsuri.Aceasta nu este însă o solutie pe termen lung.Astfel,micile probleme devin drame,devin situații fără ieșire și apare sentimentul de neputință.
Trăim într-o epocă în care ne confruntăm cu numeroase cazuri de anxietate,depresie,inutilitate,intoleranță față de problemele cotidiene.Nu trebuie să căutăm “perfectiunea” în tot ceea ce facem și trebuie să învățăm aceasta și pe copiii sau elevii noștri.Incercâ nd să fim perfectioniști putem obține reversul,adică o stimă de sine scăzută,o neîncredere totală în forțele proprii,o intoleranță față de nereusită. Elevii noștri trebuie să învețe că intră în competiție pentru propria dezvoltare,pentru maturizare și nu neapărat pentru locul I.
Cu toții avem puncte tari și puncte slabe și trebuie să știm cum să le gestionăm. A gestiona corect emoțiile înseamnă să învățăm din greșeli,să ne îmbunătățim comportamentul,să ne stăpanim reactiile negative în caz de eșec,să încercăm din nou cu perseverență și încredere că vom reuși.
Auto-disciplina și autocontrolul sunt esențiale în managerierea corectă a reacțiilor emoționale.Trebuie să întelegem că suntem oameni obișnuiți,cu inteligențe multiple,dar nu perfecți. Putem empatiza cu cei din jur în măsura în care îi putem ajuta. In cluburile copiilor lucrăm în special cu adolescenți și trebuie să fim aproape de ei,să îi ajutăm să gestioneze corect emoțiile,adolescența fiind o vâ rstă critică din acest punct de vedere.Stresul face parte din cotidian iar stresorii sunt:fizici,mentali,sociali,de mediu. Identificarea situaţiilor stresante şi posibilitatea de a scădea emoţiile negative în astfel de situaţii sunt abilităţi de care au nevoie adolescenții pentru a face faţă, fără suferinţă, dificultăţilor cu care se confrunta. Familia joacă un rol important în viata adolescentului și alături de profesori servește drept exemplu.
Cu toții trebuie să le stăm alături și să îi învătăm că pentru a gestiona propriile emoții trebuie :
-să își identifice sentimentele,trăirile;
-să accepte ceea ce simte;
-să vorbească despre ceea ce simte;
-să găsească un remediu sănătos;
-să se gâ ndească la stresori ca la ceva trecător;
-să învețe tehnici de respirație,relaxante și care distrag atenția de la stresori. Emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, mânie-relaxare, admiraţie -dispreţ, simpatie - antipatie, plăcere insatisfacţie etc .)
Imprimând acea polaritate caracteristică vieţii afective. Stresul este o prezenta constanta în viata noastră și este un factor necesar pentru viață și mentinerea ei.
In concluzie trebuie să învățăm să gestionăm toate aceste situații pentru a putea duce o viată sănătoasă și fără factori care intervin agresiv asupra stării de bine a organismului. Nu trebuie să uităm că oglinda noastră sunt copiii ,că ei preiau stările noastre și ne copiază comportamentul.
Într-un studiu realizat de oamenii de știință americani de laUniversitatea din Ohio, bazat pe testarea a 6200 de copii cu vârstele cuprinse între6 – 15 ani, s-a constatat că acei copii care aufactorul curiozității amplificatsuntșicei care înregistrează cele mai bune rezultate la școală .
Ținând cont de mediul în care trăiesc, de școala la care învață, de statutul socio-economic pe care-l au și de influența anturajului, copiii mai curioși din fire au înregistrat la testări niște scoruri fantastice.
Curiozitatea, definită aici atât ca „bucuria descoperirii”, cât și ca „motivația de a căuta răspunsuri la ceea ce nu cunoaștem”, a fost măsurată printr-un sondaj adresat părinților, care s-a axat pe comportamentul copiilor lor.
Fiind o caracteristică a inteligenței emoționale, curiozitatea dezvoltată atrage după sine și un grad ridicat al coeficientului de inteligență EQ
evenind la studiu, subiecții acestuia au fost selectați şi după criterii demografice.
Acest lucru a asigurat, de asemenea, că cei mici au reprezentat din punct de vedere demografic populația americană rurală şi urbană.
Elevii au fost testați de mai multe ori pentru abilitățile lor de citire şi de calcul atât înainte de a intra la școală cât și la scurt timp după aceea.
Atunci când ne întrebăm de ce copiii cu un statut socio-economic redus dobândesc mai multă curiozitate decât alții, cercetătorii ne oferă şi o explicaţie:
„Copiii care provin din medii defavorizate nu au acces uşor la o varietate de informaţii sau la dispozitive ajutătoare pentru a învăța şi atunci intervine curiozitatea lor care îi propulsează înaintea celor cu posibilităţi financiare mai ridicate, pentru că sunt mai motivați să învețe.”
Rolul jocului şi al povestirilor în dezvoltarea socio-emoţională a copiilor
Jocul este considerat o strategie optimă pentru promovarea îngrijirii timpurii şi a dezvoltării. Jocul, în contextul ataşamentului securizant oferit de adulţi, oferă copiilor bogăţia, stimularea şi activitatea fizică de care au nevoie pentru dezvoltarea creierului pentru învăţarea viitoare. Jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de inteligenţă, conform teoriei inteligenţelor multiple a lui H. Gardner (1983): lingvistică, muzicală, logico-matematică, spaţială, corporal-chinestezică, personală şi socială (Ghid de bune practici pentru Educaţia Timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, 2008, p.27).
Prin joc, copiii:
• învaţă elemente de vocabular nou numind obiectele în timpul jocului; caracteristicile acestora, relaţiile dintre ele, utilizând structuri gramaticale, dezvoltându-şi abilitatea de a susţine o conversaţie;
• Exprimă dorinţe, negociază, împărtăşesc idei, experienţe, imită aspecte din viaţa cotidiană.
• învaţă muzica prin intermediul jocurilor cu text şi cânt, jocurilor cu acompaniament instrumental;
• conştientizează propriile sentimente, gânduri;
• rezolvă situaţii problematice, găsesc soluţii pentru probleme reale;
• dobândesc abilităţi sociale îndeplinind diferite roluri sociale, învaţă să vadă lumea din perspectiva altor persoane, folosesc limbajul.
Acum şapte secole, M. Parten a analizat rolul jocului în viaţa copilului mic din perspectiva relaţiei joc-dezvoltare socială. Astfel el a observat că în joc comportamentul copilului evoluează progresiv cu capacitatea lui de a opera pe plan mental şi de a relaţiona cu ceilalţi, cu experienţa ce o dobândeşte în fiecare zi (Ghid de bune practici pentru Educaţia Timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, 2008, p.29-30).
Copilul parcurge următoarele etape privind implicarea în joc, în funcţie de vârstă: • neimplicare – se plimbă de la o activitate la alta, fără să se implice direct (1 an – 1,5 ani);
• supraveghere – urmăreşte ceilalţi copii cum se joacă timp mai îndelungat, uneori pune întrebări, oferă sugestii, dar nu se implică în rezolvarea practică a situaţiilor (1,5 – 2,5 ani);
• joc paralel – îşi alege jucării, se joacă lângă ceilalţi şi nu e interesat de ceea ce fac aceştia (2,5 ani – 3/3,5 ani);
• joc asociativ – se joacă împreună cu ceilalţi, se implică, selectează partenerii, are tendinţa de a exclude pe alţii. Subiectul este mai simplu, apar completări, evoluţii, reguli noi cu sau fără negocieri (3,5 ani - 5 ani);
• joc de cooperare – copiii se organizează singuri, de obicei apar 1-2 lideri care domină jocul, îşi aleg subiectul stabilesc reguli, împart roluri (5 ani – 7 ani şi după). Sentimentul de siguranţă, încredere şi acceptare pe care i le conferă contextul jocului, permit copilului să îşi exprime emoţiile, să-şi asume riscuri, să încerce să experimenteze, să descopere lucruri noi, să treacă peste dezamăgiri, nereuşite. În joc există corect şi greşit, pentru că la vârsta preşcolară jocul simbolic permite copiilor să schimbe/inventeze realităţi, reguli, personaje.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
Goleman Daniel, Inteligența Emoționlă, Curtea Veche, București, 2001
Mihaela Roco, Creativitate și Inteligență Emoționlă, Polirom, București, 2004
Steven J. Stein, Howard E. Book, Forța Inteligenței Emoționale, Editura Allfa, București, 2003