Individualismulfilosofie politicăindividului
Individualiștii promovează urmărirea obiectivelor și dorințelor individuale și, prin urmare, a independenței și a încrederii în sine și susțin că interesele individuale ar trebui să primeze în fața intereselor statului sau ale unui grup social, opunându-se interferențelor externe asupra propriilor interese exercitate de societăți sau instituții cum ar fi guvernul. Individualismul este adesea definit în contrast cu totalitarismul, colectivismul, autoritarismul, comunitarismul și cu alte forme sociale corporative.
Individualismul se concentrează pe individ și pleacă de la „premisa fundamentală că individul uman este de o importanță primordială în lupta pentru eliberare." Liberalismul clasic, existențialismul și anarhismul sunt exemple de mișcări care consideră individul uman ca o unitate centrală de analiză.[6] Individualismul implică, așadar, „dreptul individului la libertate și auto-realizare”.
El a fost, de asemenea, folosit ca un termen care descrie „calitatea de a fi un individ, o individualitate”, presupunând posedarea „unei caracteristici individuale, a unui capriciu”. Individualismul este, astfel, asociat, de asemenea, cu interesele artistice și cu stilul de viață boem în cazul în care există o tendință spre creație și autodezvoltare personală opusă tradiției sau comportamentului maselor populare, precum și cu atitudinile filozofice și morale umaniste.
Practica obișnuită în România de câteva decenii (în școală, familie, societate) este cea individualistă. Școala actuală ne învață, implicit sau explicit: fiecare învață și se dezvoltă pentru binele propriu; ceilalți sunt concurenți, nu oportunități sau avantaje. Ideea centrală ar fi aceea că școala românească, încă tradițională, îi învață pe copii să fie individualiști.
Motivarea veche, dar și actuală, a școlarilor cu premiile de la sfârșitul anului, în care scopul este depășirea colegilor, implică rateurile educative. Însă, adeseori tocmai foștii repetenți ajung mai târziu să dețină putere financiară, socială etc., deci ei nu erau lipsiți de inteligență, ci doar victimele unui sistem pedagogic greșit. Individualismul are două fațete. Una este accepțiunea anglo-saxonă a valorii liberale, care încurajează afirmarea, creativitatea și calitățile individului, individ care își urmărește interesele în mod liber, independent și în competiție (bine reglementată) cu ceilalți, ajungând ca suma activităților individuale să creeze prosperitatea întregii societăți. Cealaltă fațetă implică o lipsă evidentă de sistematizare, organizare sau etică, în care fiecare face ce dorește, într-o competiție în care regulile nu există sau nu se respectă. Dacă în primul caz putem vorbi despre un mediu favorabil dezvoltării calităților umane ale fiecărui individ și se asigură progresul societății în ansamblu, în a doua variantă e vorba de trăsături necizelate, aproape instinctuale, care transformă societatea respectivă într-un haos.
În situațiile de cooperare, ceilalți depind de succesul tău. În situațiile de concurență, ei speră ca tu să eșuezi. Persoanele care au crescut și s-au dezvoltat în sisteme tradiționale de învățământ au concepții marcant individualiste, îaan care solidaritatea sau chiar ideea de comunitate sunt foarte rare și arborate numai de formă sau ca să mascheze interese cât se poate de personale. Tendința oamenilor de a nu se asocia rezultă din faptul că nu au cultura aceasta. Le este greu să înțeleagă că nu e nicio rușine să faci ceva voluntar, să ajuți pe cineva fără ca acesta să-ți dea ceva în schimb. În aceste condiții este imperioasă schimbarea mentalității generatiilor care vor veni, mentalitatea elevilor noștri, prin introducerea factorilor care generează abilități de viață normală și prosperă, iar cea mai importantă și simplă modalitate este lucrul în echipă, urmat de spiritul de echipă.
Este știut faptul că performanța echipei este superioară sumei performanțelor membrilor ei, deoarece o echipă:
· are o capacitate mai mare de a rezolva eficient problemele complexe care necesită opinii și cunoștințe diferite; se orientează spre anumite obiective mai repede decât o poate face organizația în ansamblu;
· își poate stabili mai rapid o viziune și un scop propriu; valorifică mai eficient resursele personale de care dispun membrii;
· e un mediu de învățare excelent; oferă membrilor ei posibilități mai bune de a-și dezvolta capacitățile personale; poate fi ușor formată, dizolvată, reorganizată și redimensionată;
· cultivă loialitatea, funcționând după principiul „toți pentru unul și unul pentru toți” și poate controla bine comportamentul membrilor săi prin norme proprii (presiunea grupului), favorizând delegarea sarcinilor.
Un aspect esențial al formării spiritului de echipă, al solidarității și responsabilității este accesul tuturor membrilor la un volum cât mai mare de informații pertinente despre activitatea echipei și a organizației din care ea face parte. Persoanele bine informate iau decizii bune și își asumă responsabilitatea pentru ceea ce fac. Informațiile care se difuzează in cadrul echipei trebuie să fie unele potrivite, date la momentul potrivit, iar membrii echipei trebuie să le prețuiască și să nu le risipească. Crearea unui colectiv de elevi în care să predomine spiritul de echipă ar trebui să înceapă încă din prima zi de școală.
Cel mai important lucru pe care un profesor îl poate face în prima săptămână de școală este să stabilească o atmosferă caldă și de susținere în sala de clasă. Este datoria fiecărui profesor să construiască o atmosferă de încredere, în care elevii se pot simți liberi să facă ce vor, fără să se teamă de ironiile sau chiar de râsetele colegilor de clasă. În același timp, trebuie să stabilim așteptări clare pentru un comportament acceptabil, încă de la început.
Există multe modalități de a atinge aceste obiective, unele dintre cele mai importante fiind acela de a se realiza un management bun al clasei și să se construiască spiritul de echipă. Un foarte important factor pentru formarea spiritului de echipă este felul în care sunt așezați elevii în echipe de învățare care cooperează.
Spiritul de echipă poate face sau poate sparge o echipă. Colegii de echipă care au spirit de echipă sunt mai capabili să colaboreze și să atingă obiectivele echipei. Ei sunt, de asemenea, mult mai mulțumiți de activitățile lor de echipă. John Wood, fost antrenor de baschet la UCLA, a declarat: "Spiritul de echipă înseamnă că sunteți dispus să sacrificați considerațiile personale pentru bunăstarea tuturor, ceea ce definește un jucător într-o echipă". Există anumite abilități ale membrilor echipei care servesc ca exemple bune pentru întreaga echipă.
Un concept central, atunci când vorbim despre o echipă, este cooperarea. Cooperarea înseamnă ca membrii echipei să lucreze împreună, pentru binele acesteia. Cooperarea este o abilitate pe care membrii echipei o pot dezvolta exersând. De exemplu, jucătorii de volei sau fotbal trebuie să practice trecerea mingii de la unul la celălalt în diferite situații. Eficiența echipei este direct legată de cooperarea membrilor săi. Să acționezi în mod cooperant este o modalitate bună de a-ți arăta spiritul de echipă, iar acest lucru contribuie la succesul general al echipei.
Membrii echipei trebuie să își îndeplinească sarcinile depunând un efort mai mare decât dacă ar fi făcut-o pentru un scop individual. Starea motivațională arată spiritul de echipă, deoarece relevă că se dorește ca echipa să se descurce bine. Aceasta include motivația de a oferi cele mai bune rezultate în orice situație: în competiție, precum și în afara activităților de echipă. De exemplu, unul dintre membrii echipei poate arăta spirit de echipă prin faptul că este motivat să exerseze și în afara activității acesteia, pentru a-și perfecta deprinderile, abilitățile, cunoștințele.
Respectul pentru ceilalți membri ai echipei este o necesitate. Respectul față de colegi poate fi arătat, tratându-i pe toți în mod corect și în mod egal. Colegii de echipă se respectă reciproc, permițând tuturor să participe. Respectarea colegilor de echipă îi ține pe toți într-o stare bună și încurajează spiritul general al echipei. De exemplu, elevii își pot arăta spiritul de echipă prin respect, prin încurajarea altor membri ai echipei.
Spiritul de echipă într-o școală se identifică și cu atitudinea pe care elevii și profesorii o au față de școală, precum și cu atitudinea față de ceilalți în clasă și în afara acesteia. Acesta ar fi, de fapt, spiritul școlii. Atunci când spiritul școlar pozitiv este promovat, elevii sunt motivați să lucreze mai mult și să obțină rezultate academice mai bune.
Spiritul școlii este un element nevăzut în atmosfera de zi cu zi a acesteia. Tonul său este stabilit de către director, profesori, alți angajați și elevi. Când toți lucrează împreună pentru a atinge obiective generale, cum ar fi creșterea performanțelor școlare ale unor elevi cu dificultăți de învățare, spiritul de echipă al școlii este ridicat. Pentru a atinge acest scop, uneori, semnele distinctive ale școlii și bannerele care conțin slogane de întărire a moralului sunt afișate de diferite grupuri sau clase.
Un accent deosebit este pus pe spiritul școlii, în anumite perioade sau la anumite evenimente, cum ar fi Festivalul sportiv al școlilor. Spiritul de echipă este construit treptat, până când atinge un maximum în competițiile de la sfârșitul săptămânii. Prin evenimente care includ întregul colectiv de elevi și profesori, spiritul școlii este folosit pentru a ajuta echipa să ajungă la victorie.
Elevii tind să se comporte mai bine în clasă dacă școala lor are un spirit pozitiv în ceea ce privește susținerea specială a preocupărilor academice. Ei sunt, de obicei, motivați să lucreze din greu pentru un scop, cum ar fi cea mai bună expoziție de inventică, cea mai bună revistă școlară etc. În general, rezultatele ar trebui să se îmbunătățească atunci când spiritul de echipă, în mediul școlar, este folosit ca mijloc de a aprecia și încuraja elevii.
Transpusă în viața școlară, formarea spiritului de echipă înseamnă șansa și obligația să schimbăm în bine viziunea elevilor și să le oferim soluții simple, eficiente, de a trăi în concordanță cu ei și cu ceilalți, iar spiritul de echipă este începutul gândirii pozitive.
Construcția selfului. În culturile individualiste, persoanele se consideră distincte, separate de celelalte persoane, având caracteristici unice (self autonom), spre deosebire de culturile colectiviste, în care prevalează armonia interpersonală și de grup, fapt pentru care persoanele tind să se autoperceapă în termenii rolului social și al relațiilor interpersonale (self interdependent). Comparând amintirile din copilărie ale adulților europeni și euro-americani (reprezentativi pentru cultura individualistă) cu amintirile din copilărie ale persoanelor din China și Koreea (aparținând culturii colectiviste), Qi Wang și colaboratorii săi au găsit că adulții din culturile individualiste au acces la amintiri mult mai îndepărtate din copilărie, că își reamintesc mai frecvent episoade unice, centrate mai mult pe rolul pe care l-au jucat. Într-o cercetare recentă asupra copiilor bilingvi din Hong Kong, Qi Wang și colaboratorii săi (2010) au identificat diferențe în memoria autobiografică în funcție de limba vorbită: copiii vorbitori de limbă engleză erau centrați pe autonomie ca agent al construcției selfului, în timp ce copiii vorbitori de limbă chineză se focalizau pe interacțiunile sociale. Ca o concluzie, profesoara Qi Wang susține că „ce, cum și dacă ne reamintim întâmplări personale depinde de construcția culturală a selfului” (Wang, 2011, p. 5).
Cunoașterea emoției. Ca variabilă intrapersonală, cunoașterea emoției se referă la cunoașterea schematică a situației, a antecedentelor emoțiilor trăite (de exemplu, sărbătorirea zilei de naștere). Această variabilă poate influența memoria autobiografică, permițând individului să interpreteze și să înțeleagă în ce împrejurare a experimentat o anumită emoție, ce relevanță are respectiva emoție, dacă este memorabilă. Cunoașterea emoției se construiește în copilărie prin participarea zilnică la practicile socio-culturale. În culturile individualiste emoția este văzută ca o expresie directă a selfului, ca afirmare a unicității individului. Prin contrast, în culturile colectiviste emoția este pusă în legătură cu armonia socială. Ca urmare, emoțiile trebuie atent controlate. Acest lucru a fost relevat în cercetările conduse de Qi Wang prin observarea modului cum se adresează mamele copiilor lor începând de la vârsta de trei ani: în culturile individualiste se insistă asupra cauzelor și consecințelor situației emoționale a copilului, spre deosebire de stilul conversației din culturile colectiviste, insistându-se pe aspectele negative, comentându-se greșelile copiilor. Consecința modului de dobândire a cunoașterii emoției, amintirile din copilărie ale indivizilor din culturile individualiste sunt mai bogate în detalii decât cele ale indivizilor din culturile colectiviste.
Reminiscența părinte-copil. În modelul memoriei autobiografice conceptualizat de Qi Wang, reamintirea vagă a comunicării părinte-copil îl ajută pe copil să restabilească evenimentele în formă lingvistică, oferindu-i un cadru de organizare a memoriei. Prin această variabilă interpersonală se transmit copilului normele sociale și ideea importanței reamintirii evenimentelor din trecut, ca și modelele de aducere în memorie a trecutului. S-au constatat diferențe stilistice și de conținut între culturile individualiste și culturile colectiviste în ce privește reminiscența părinte-copil. În culturile individualiste, când mamele vorbesc acasă cu copiii preșcolari utilizează adesea un „stil de conversație elaborativ”: se concentrează asupra unei întâmplări concrete, cer copiilor cât mai multe informații și urmăresc atente răspunsurile lor. Astfel de conversații îi fac pe copii să învețe să-și elaboreze povestiri despre ei înșiși – consideră Qi Wang.
În culturile colectiviste, în astfel de situații mamele practică un „stil de conversație pragmatic”: pun și repetă întrebări despre fapte, așteaptă de la copii răspunsuri corecte. Conversația nu se focalizează pe povestirea copiilor, ci pe sublinierea poziției de autoritate a mamelor. Ca urmare a diferenței de stil în conversația părinte-copil, adulții din culturile colectiviste își reamintesc întâmplările din copilărie mai dezorganizat, cu mai puține detalii decât adulții din culturile individualiste.
Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. În funcţie de provenienţa stimulului se diferenţiază un mediul intern și unul extern.Mediul educaţional şcolarcuprinde totalitatea factorilor interni şi externi care influenţează activitatea educativă în sistemul de învăţământ, fiind un mediu organizaţional complex, care ridică prioritar exigenţe de natură psihologică şi socialăatât pentru profesori, cât şi pentru elevi. În formarea sa ca personalitate, elevul asimilează, modelele vieții sociale și culturale specifice mediului școlar în care învață, acestea devenindu-i mediul său propriu [1]. Însă, pentru a se forma și deveni, condiția fundamentală este adaptareala condițiile mereu schimbătoare ale mediului sub influența diferiților factori. Adaptare care determină o anumită ,,circumvoluțiune” a personalității. De aici și această formă neregulată, unică prin care am reprezentat personalitatea elevului în dezvoltare.
Dezvoltarea personalității elevului sub influența factorilor interni și externi
Influenţa acestor factori trebuie văzută în strânsa lor interdependenţă şi permanenta lor interacţiune; ceea ce diferă este ponderea pe care o au într-o situaţie de existenţă sau alta. Reacţiile de stare sau comportamentale pe care le provoacă diferă de la o persoană la alta, în funcţie de nivelul dezvoltării psihice, priorităţile specifice unor etape şi particularităţile indivi-duale de sensibilitate/reactivitate ale persoanei la un moment dat.
Dacă ar fi să ne referim la această situație, descrisă mai sus, din perspetiva educației sociale, atunci am urmări formarea, dezvoltarea acelor ,,circumvoluțiuni” specifice personalități sociale în cadrul mediului școlar.
În acest context e de precizat că mediul educaţional şcolar determină forme de interacţiuni sociale specifice. Așadar, prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu și mijloc de învățare a unor roluri sociale, formează competențe de evaluare a altora și poate contribui la dezvoltarea conștiinței de sine a membrilor săi.Pentru psihologi, grupul social este înainte de toate laboratorul în care se construiesc elementele comportamentului social. Pentru sociologi, grupul social nu se confundă cu categoria socială și are un sens mai larg, de formațiune socială în interiorul căreia indivizii interacționează conform unor reguli fixe (criteriul obiectiv) și împărtășesc sentimentul de a construi o entitate aparte (un prim criteriu subiectiv), astfel încât membrii s-ar putea recunoaște ca atare (al doilea criteriu subiectiv). Pentru pedagogi, grupul școlar reprezintă grupul educațional, grupul clasă școlară (la nivel microstructural), entitate centrală a sistemului organizațional numit școală, și care reunește elevii unei clase școlare, nu ca sumă de indivizi, ci ca persoane autonome între care funcționează o serie de relații și fenomene de natură psihosocială și care este orientat în direcția realizării unor finalități și acțiuni pedagogice formative.
Un grup școlar (o clasă școlară) se definește prin comunitatea scopurilor (obiectivelor), comunitate care generează relații de interdependență între membrii acestui grup. Interdependența generează la rândul ei energii comune și individuale sporite, deoarece favorizează intercomunicarea și cooperarea.
Caracteristici ale clasei ca grup social: 
Funcții ale grupului social-clasă:-integrarea socială –jocul de status-uri și roluri din cadrul grupului au valențe importante de socializare;-de securitate și securizare –relațiile armonioase din grup conduc la stima de sine ridicată, la dorința de a coopera între membri la creșterea nivelului de încredere, siguranță și aspirație;-de reglementare a relațiilor din interiorul grupului –grupul are forța ca prin reacțiile sale de a recompensa sau sancționa comportamentele membrilor săi;-de reglementare a relațiilor intraindividuale –contribuie la construirea identității de sine a fiecărui membru, prin raportare la grup [1].În această ordine de idei putem menționa că formarea personalității nu înseamnă numai transmitere și achiziție, ci și influențare prin interacțiune, prin intermediul normelor și valorilor propuse de contextul psihosocial.
Contextul influențează stilul interacțiunii, facilitează dobândirea competenței interacționale.
Orientările valorice ale mediului, activitățile și interacțiunile pe care le facilitează, condițiile de viață, condițiile culturale și sociale sunt criterii cu care se poate sistematiza complexitatea situațiilor. Învățarea comportamentelor trebuie pusă deci în legătură cu mediul, formând o unitate eco-comportamentală.Calitatea vieții școlare poate fi interpretată atunci ca o rezultantă a condițiilor de mediu (viața relațională a elevului, spațiul școlar, organizarea vieții cotidiene a școlarilor), care influențeazăindirect, prin intermediul sistemului socio-educativ, comportamentul participativ al elevilor, implicit formarea acestora ca personalități capabile de autogestiune [3].Este evident că profesorul, în exercitarea funcţiei sale, este parte integrantă a mediului educaţional şcolar. Trebuie să dea de gândit faptul că, prin poziţia şi rolul jucat, personalitatea profesorului şi modul în care îşi proiectează propria identitate în activitatea profesională dau specificitate mediului educaţionalşcolar.
Răspunsul la nevoia socială de modelare a personalităţii elevilor şi cea individuală de facilitare a comportamentului adaptativ se concretizează pe plan social în două direcţii de acţiune: socializarea elevului prin intervenţii speciale şiorganizarea mediului școlar realizator de asemenea intervenţii.
Preocupările sociale sunt orientate în direcţia organizării şi perfecţionării mediului școlar, care să vină în sprijinul profesorului, prin iniţierea şi efectuarea, sistematică şi competentă (profesionistă), a intervenţiilor modelatoare.Astfel, asigurându-se că fiecare copil se simte bine-venit, profesorul, prin intermediul acțiunilor educaționale, le transmite elevilor mesajul că fiecare persoană trebuie respectată, că fiecare copil și familie constituie un element important al comunității din clasă și fiecare poate beneficia de spațiul și resursele comunității, precum și participa la menținerea acestora.
Oferind elevilor un mediu sigur care să satisfacă necesitățile specifice de învățare, pedagogul încurajează copii să coopereze să se implice în diferite activități și să-și asume riscuri în procesul de învățare. Deci, este important ca profesorul să asigure un mediu de învățare care promovează starea de binea fiecărui elev. Asigurarea stării de bine a elevului presupune sprijinirea dezvoltării sale fizice, emoționale, sociale și cognitive. În această ordine de idei se poate menționa că mediul școlar este cel care poate crea starea de bine.Conform lui Laevers(2005), starea de bine esteo stare care poate fi recunoscută prin satisfacția, bucuria și plăcerea copiilor, pentru că aceștia sunt relaxați și exprimă pace interioară, exprimând în același timp energie și vitalitate. Copii sunt fericiți, sunt spontani, abordabili și își revin cu ușurință după experiențe dificile. Ei sunt deschiși la mediul care îi înconjoară, accesibili din punct de vedere emoțional și flexibili, pentru că situația le îndeplinește nevoile. Par să aibă un concept de sine pozitiv și să fie în contact cu sine.
Se cunoaște că mediul școlar exercită o multitudine de influențe asupra personalității elevilor în dezvoltare. Dacă acest mediu va fi privit din perspective educației sociale atunci finalitatea acestuia ar arăta ca în fugura de mai jos:
Odată cu metodele activ-participative și interactive, elevii interacționează în activitatea de învățare, și se întămplă că rezultatul interacțiunii să construiască relații de prieteniecât și de relații tensionante. Dacă profesorii ar valoriza mediul școlar ca factor al educației sociale atunci ,,circumvolonțiunile” personalității formate, din perspectiva educației sociale, s-ar,, îmbăca” una cu alta în activitatea de învățare, astfel încât fiecare elev s-ar simți apreciat, satisfăcut, bucuros, plăcut, pentru că aceștia sunt relaxați, exprimă pace interioară și în acelaș timp exprimând energie implicându-se cu toții îndescoperirea adevărul științific.
Concluzionând cele relatate până acum putem menționa că domeniul educației sociale este delicat și de aceea cere competență și artă pentru a soluționa numeroasele probleme pe care le ridică formarea profilului social al unui copil. Aceasta înseamnă că profesorul trebuie să știe să aleagă și să folosească cu măiestrie metodele care-i pot oferi șansele cele mai mari de succes.Atitudini ale profesorului ca înţelegerea elevului, încrederea în potenţialul pozitiv al relaţiei profesor –elev şi disponibilitatea de implicare reală, profundă şi sinceră în această relaţie sunt premise care asigură comunicarea integrală, cognitivă şi afectivă. Asemenea atitudini dezvoltă la elevi încrederea în sine, lărgeşte deschiderea şi disponibilitatea de comunicare, stimulează dorinţa de implicare a elevului în continua confirmare a caracterului pozitiv al relaţiei, ceea ce duce la eficientizarea acesteia. Așadar, luând în considerație situația din învățământul nostru, trebuie să recunoaștem că odată cu crearea spațiului educațional unic în învățământul european, societatea noastră solicită dimensiuni prioritare pentru învățământ. Una dintre acestea este desăvârșirea mediului școlar care să încurajeze cooperarea, respectul, toleranța libertatea în activitatea de învățare care ar forma elevilor deprinderi, competențe sociale.
Bibliografie:
1. Davidescu E. Pedagogia socială. Suport de curs destinat studenților anului I, specialitatea Pedagogie socială. Chișinău: Tipografia UPS „Ion Creangă”, 2012, p. 44-542.
2. Carcea M.I., Mediul educațional școlar. Editura Cermi, 1999, p.10-20
3. Neculau A., Pedagogie socială (experiențe românești). Iași: Editura Universității ,,Al. I. Cuza”, 1994, p.11-144.
4. Definiția ISSA a pedagogiei de calitate. Cum aplicăm teoria în practică. Ghid pentru promovarea principiilor unei pedagogii de calitate/Dawn Tankersley ș.a. Pogram Educațional Pas cu Pas. Chișinău: Epigraf, 2013. p. 154-167