”Este de cea mai mare importanță să recunoaștem și să dezvoltăm toată diversitatea de inteligențe umane și toate combinațiile de inteligențe. Dacă recunoaștem acest lucru, cred că vom avea cel puțin o mai bună șansă de a ne ocupa în mod adecvat de problemele pe care le întâmpinăm în viață.” - Howard Gardner

Cunoașterea elevilor. Diferențe individuale de învățare la elevi

 

Reflecția asupra procesului de învățare a elevilor reprezintă actualmente o provocare pentru orice profesor, pe de o parte datorită nevoii din ce în ce mai persistente de a găsi modalități de gestiune eficientă a procesului didactic, iar pe de altă parte datorită sarcinii pe care societatea o solicită școlii și anume aceea de a forma indivizi capabili de a se adapta permanent, de a-şi asuma responsabilităţi, de a se exprima şi de a contribui la ameliorarea vieții sociale. În acest context, profesorul este chemat să-şi redimensioneze continuu rolurile şi ipostazele, să manifeste un comportament deschis şi o atitudine pozitivă, activizantă şi reflexivă, promovând o învăţare interactivă şi stimulând întregul potenţial al elevilor săi.

La nivelul instruirii şcolare, învățarea ridică, printre altele, „problema crucială a logicii copilului”, respectiv a particularităţilor de cunoaştere proprii elevului, în calitate de subiect al educaţiei. Inadecvarea metodelor de instruire la psihologia celui care învaţă rămâne una din cauzele principale ale eşecului şcolar. În aceste condiții, devine evident că planificarea învățării trebuie să țină seama de diferențele individuale de învățare ale elevilor.

Cunoscându-şi mai bine elevii, cadrele didactice pot veni realmente în sprijinul lor în procesul învăţării. Înțelegerea individualității fiecărui elev sprijină atât etapa de proiectare, cât și pe cea de realizare efectivă a demersului didactic. Informațiile individuale corecte şi reale asigură cadrelor didactice libertatea de a adapta soluţii personalizate cu ajutorul cărora elevii pot obţine rezultate şcolare mai bune.

Ce este cunoașterea elevilor? Cunoașterea elevilor poate fi definită ca ”o activitate de investigare științifică a resurselor existente la nivelul personalității obiectului educației, activitate proiectată și realizată de subiectul educației în mod independent sau cu sprijinul unor factori specializați: profesori – consilieri, profesori logopezi etc.”

 Cunoașterea elevilor poate fi evidențiată în cel puțin două ipostaze:

§ Cunoașterea ca stare de reflectare a unei realități, ca imagine subiectivă pe care profesorul și-o formează despre fiecare elev, care îl sprijină pe acesta în demersul proiectării situațiilor de învățare. Informaţiile relevante – individuale şi sociale – despre particularităţile de dezvoltare şi învăţare ale elevilor oferă posibilitatea încurajării şi sprijinirii elevilor în funcţie de nevoile specifice de învăţare ale fiecăruia.

§ Cunoașterea ca proces de comunicare între profesor și elevii săi, care este o acțiune continuă și zilnică, nu o intervenție specifică și singulară.

Cum realizăm cunoașterea elevilor? Principalele metode de cunoaștere a elevilor evidențiate în literatura de specialitate, pe care profesorul le poate utiliza, sunt: Observaţia - este o metodă generală de cunoaştere pe care o utilizăm atât în viaţa de toate zilele, cât şi în demersuri științifice, deoarece aceasta permite cunoaşterea unei realităţi prin percepţia faptelor concrete de manifestare a acesteia. În fiecare oră de curs observăm comportamentul elevilor, relaționarea cu ceilalți, modul în care se implică în sarcinile propuse și alte astfel de aspecte. Dincolo de aceasta, în multe cazuri ne propunem intenționat să observăm diferite aspecte, ca bază a deciziilor instrucționale.

Demersul cadrul didactic in cadrul observației trebuie să țină seama de o serie de condiții:

§ stabilirea obiectivului / obiectivelor urmărite;

§ selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condițiilor și mijloacelor necesare;

§ elaborarea unui plan de observaţie,

§ consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;

§ efectuarea unui număr optim de observaţii;

§ utilizarea grilelor de observaţie.

Convorbirea este o altă metodă de cunoaștere, fiind o discuţie angajata între profesor și elev care presupune: relaţia directă de tipul față în față, sinceritatea partenerilor implicaţi, abilitatea profesorului pentru a obţine angajarea autentică a elevului în convorbire.

Convorbirea permite sondarea intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăților și mentalităților, sentimentelor și valorilor subiectului.

De ce este important să cunoaștem elevii? Cadrul didactic este persoana care are o ocazie unică de a obţine informaţii individuale şi de a le utiliza imediat în activitatea pedagogică proprie pentru a promova învăţarea în rândul elevilor.

O definiţie minimală a stilurilor de învăţare poate fi următoarea: ”o descriere a atitudinilor şi comportamentelor care determină modul preferat de învăţare a unui individ”. Definiţia indică două dimensiuni fundamentale ale stilurilor de învăţare, anume dimensiunea psihologică şi cea acţională.

 Aspectele practice ale activităţii elevilor sunt bazate pe mecanisme şi reacţii psihologice care devin evidente mediat, prin intermediul unor comportamente care nu par a fi direct legate de ”meseria de elev”. Un alt concept care poate fi util în analiza stilurilor de învăţare este cel de “oportunitate de învăţare“.

 Acesta reprezintă “măsura în care ceea ce se predă se suprapune cu ceea ce este testat. Această definiţie poate fi folositoare atunci când conţinutul curriculum-ului şi conţinutul testării reflectă obiectivele majore ale programului de instrucţie“ (Brophy, f.a.). De aici rezultă şi faptul că percepţia subiectivă a învăţării (un student este performant sau nu) ţine şi de calitatea evaluării, măsura în care aceasta ţine cont de ceea ce profesorul a transmis (în termeni de cunoaşteri şi competenţe) şi construit (în termeni de constructe psihologice care susţin învăţarea şi mecanismele de feed-back) în clasă.

De fapt, stilul de învățare este o maniera particulară de a învăța, fiind stabil pe o perioadă mai lungă de timp și unic fiecărui individ. Elevii preferă să înveţe în diferite moduri: unora le place să studieze singuri, să acţioneze în grup, altora să stea liniştiţi deoparte şi să-i observe pe alţii. Alţii preferă să facă câte puţin din fiecare. Mulţi oameni învaţă în moduri diferite faţă de ceilalţi în funcţie de clasă socială, educaţie, vârstă, naţionalitate, rasă, cultură, religie. Fiecare dintre noi are o capacitate de a învăţa în diferite moduri. Pentru a determina ce stil de învăţare avem, trebuie să observam modul in care invăţăm ceva nou.

Ce modele ale stilurilor de învățare cunoaștem ? Unul dintre cel mai influente modele de stiluri de învăţare este cel creat de Dunn şi Dunn (1978). Acesta combină elementele de determinare internă cu cele de determinare externă.

În esenţă, acest model afirmă că există cinci linii care determină stilurile de învăţare:

- influenţa mediului (condiţiile în care se desfăşoară învăţarea);

- influenţa emoţionalului (motivaţia, persistenţa, responsabilitatea, conformism / nonconformism, nevoia de structură);

- influenţa grupului (preferinţa pentru lucrul individual sau în grup, cu sau fără un personaj cu autoritate);

 - influenţa elementelor fiziologice (incluzând aici preferinţa pentru vizual, auditiv sau kinestezic, momentele preferate din zi);

 - influenţa elementelor de ordin psihologic (modele analitice, globale, impulsive sau reflexive de procesare a informaţiei).

 

 

La acestea se pot adăuga alte elemente de discriminare între indivizi şi grupuri cu privire la stilurile de învăţare: nivelul de reuşită scolastică, genul, vârsta, stilul de prelucrare a informaţiei (global sau analitic), creativitatea, bagajul cultural. Acest model este, poate, cel mai complex şi redă diversitatea stilurilor de învăţare cu care se poate confrunta un profesor. De pildă, acelaşi elev va reacţiona diferit la aceiaşi sarcină de lucru în funcţie de motivaţia faţă de temă, tipul de interacţiune socială preferat şi cu care se confruntă în timpul activităţii, momentul zilei sau condiţiile de mediu.

Al doilea model de stiluri de învăţare este modelul Felder-Silverman. Acest model, punând în paranteze condiţiile de mediu în care se desfăşoară actul educaţional, ia în considerare patru tipuri de procesare a informaţiei: activ, reflexiv, practic, abstract. Fiecare din aceste tipuri are o preferinţă manifestă pentru un tip special de abordare a informaţiei noi. Elevul activ preferă să manipuleze şi să încerce să lucreze cu informaţia, să experimenteze, în timp ce elevul reflexiv tinde să se concentreze pe aspectele teoretice, să speculeze asupra posibilelor rezultate. O altă discriminare este legată de diferenţa dintre cei ce învaţă intuitiv şi cei ce sunt axaţi pe sesizarea elementelor concrete (sensing vs. inutitive learning).

Dacă educabilii axaţi pe concret sunt mai legaţi de aspectele întâlnite în viaţa cotidiană, cei intuitivi au un puternic accent pe teorie, pe creativitate. Al treilea palier este legat de diferenţa dintre elevii care preferă o învăţare axată pe vizual faţă de cei care preferă textul scris. Al patrulea palier este legat de modul de analiză a informaţiei dobândite – elevii axaţi pe învăţarea secvenţială tind spre o abordare cu paşi mici, pe o logică formală şi uşor de descifrat, în timp ce elevii cu o abordare globală abordează analiza informaţiei într-un mod holistic, dar au dificultăţi în a explica modul în care au rezolvat problema (Graf, Viola, Leo, Kinshuk, 2007).

 

 

Cum identificăm stilurile de învățare? Cea mai simplă şi mai răspândită modalitate de a identifica diferite stiluri de învăţare se bazează pe simţuri. Denumit în mod curent modelul VAK, acest model descrie stilurile celor care învaţă ca vizual, auditiv sau chinestezic. Cei cu un stil de învăţare vizual procesează cel mai eficient informaţii în formă vizuală; cei cu stil de învăţare auditiv înţeleg cel mai bine ascultând şi cei cu un stil chinestezic/tactil învaţă mai bine prin atingere şi mişcare. Un studiu efectuat de Specific Diagnostic Studies a arătat că 29% din toţi elevii din şcolile de învăţământ primar şi secundar au un stil de învăţare vizual, 34% au un stil auditiv şi 37% au un stil chinestezic/tactil (Miller, 2001).

Pentru a identifica preferințele de învățare ale elevilor potrivit acestui model, aplică următorul chestionar:

Chestionar VAK

 Acordă un punctaj de la 1 la 5 pentru fiecare dintre afirmațiile de mai jos, unde:

  1= afirmația nu se aplică aproape deloc,

 2= afirmația se aplică foarte rar,

  3=afirmația se aplică rar,

 4=afirmația se aplică deseori,

 5=afirmația se aplică aproape întotdeauna

 Raspunde sincer, nu te gândi prea mult la răspuns. Dupa acordarea punctajului, notează sumele în spațiile alocate.

 1. Nu îmi place să îmi iau prea multe notițe dar cu toate acestea îmi amintesc ce se discută. Luarea notițelor îmi distrage atenția de la ceea ce spune profesorul

2. Atunci când citesc, îmi mișc buzele.

3. Îmi fac notițe și tot felul de însemnări pe marginea unui subiect.

4. Atunci când am timp liber, prefer să fac exerciții.

5. Când sunt la o petrecere, îmi place să discut despre subiecte importante pentru mine cu un partener bun de conversație.

6. Atunci când citesc o carte, acord atenție pasajelor care implică dialog

7. Când citesc o carte, acord o mare atenție acelor pasaje care exprimă sentimente, acțiuni, dramatizăpri

8. Obișnuiesc sa îmi fac liste și notițe deoarece îmi amintesc lucrurile mult mai ușor dacă mi le notez.

9. Privesc în ochi persoana cu care vorbesc pentru a-mi menține atentia fixată asupra subiectului discuției.

10. Cel mai greu îmi este să vorbesc cu cineva care nu îmi răspunde verbal.

11. Atunci când întâlnesc o persoană pentru prima oară, sunt atent(ă) la cum este îmbrăcată și la aspectul fizic

12. Nu mă pricep la a citi sau asculta instrucțiuni. Prefer să mă apuc imediat de o sarcină data.

13. Când sunt la o petrecere, una dintre plăcerile mele este sa stau într-un loc mai retras și să privesc pe ceilalți.

14. Când recapitulez diferite informații, îmi vin tot felul de idei în minte și îmi amintesc unde le-am văzut.

15. Îmi iau notițe, însă rareori le folosesc când învăț.

16. Dacă trebuie să explic ceva, prefer să vorbesc despre asta.

17. Atunci când am timp liber, prefer să mă uit la TV sau să citesc o carte.

18. Când citesc, vorbesc cu voce tare sau îmi mișc buzele pentru a auzi cuvintele.

19. Când nu îmi amintesc anumite expresii dintr-o temă, folosesc cuvinte asemănătoare și îmi mișc brațele să accentuez ideile prezentate.

20. Înțeleg ce spune un prezentator, chiar daca nu sunt atent(ă) la acesta

21. Daca trebuie să explic ceva, prefer să scriu despre ea.

22. Îmi amintesc lecțiile mult mai ușor dacă le repet de mai multe ori.

23. Dacă cineva vrea să îmi spună ceva, prefer să îmi lase un mesaj sau să mi-l trimită pe email.

24. Sunt dispus să-mi iau informațiile de la radio decât dintr-o revistă.

25. Biroul meu arată dezordonat.

26. Deseori vorbesc de unul singur când rezolv o problemă sau notez ceva.

27. Cel mai greu îmi este să vorbesc cu cineva care nu reușeste să mențină contactul vizual în timpul conversației.

28. Dacă cineva vrea să îmi spună ceva, prefer să-mi spună la telefon.

29. Lucrurile pe care le prefer când sunt la o petrecere sunt dansurile, jocurile și acțiunea.

30. Cel mai greu îmi este să vorbesc cu cei care nu afișeaza nici un fel de emoție.

31. Prefer mișcările și mă simt încordat dacă stau pe scaun la o întâlnire sau la școală.

32. Când citesc o carte, acord o mare atenție pasajelor care descriu elemente de vestimentație, peisaje etc.

33. Dacă trebuie să explic ceva, prefer să arăt cum funcționează.

34. Obișnuiesc să notez instrucțiunile pentru a mi le aminti ulterior.

35. Daca cineva vrea sa îmi spună ceva, prefer să-mi spună față în față.

36. Atunci când am timp liber prefer să ascult muzica.

 

 

 

 

Daniel Goleman (1995, 2001) a adus în atenție un nou tip de inteligență.

 Inteligența emoțională descrie capacitatea de a utiliza inteligent emoțiile; este vorba de un set de capacități orientate pe cinci domenii:

      cunoașterea propriilor emoții;

      gestionarea propriilor emoții;

      direcționarea emoțiilor către scop;

      recunoașterea emoțiilor la ceilalți – empatia;

      interacțiunea pozitivă cu ceilalți– competența socială.

Având în considerare dimensiunea formativă a educației, dezvoltarea acestui set de capacități reprezintă o nouă provocare pentru cadrele didactice.

 

Cum valorificăm și dezvoltăm elementele inteligenței emoționale în procesul didactic?

 

Care sunt beneficiile dezvoltării inteligenței emoționale? Copilul inteligent emoțional:

§ învaţă mai bine

§ au mai puţine probleme de comportament

§ se simt mai bine cu ei

§ sunt mai capabili să reziste presiunii grupului

§ sunt mai puţin violenţi, mult mai empatici

§ sunt mai capabili să rezolve conflicte

§ se implică mai puţin în comportamente distructive: droguri, alcool, sarcini nedorite

§ au mai mulţi prieteni

§ au un mai bun control al impulsurilor

§ sunt mai fericiţi, mai sănătoşi şi mult mai plini de succes În concluzie, există multe instrumente care sprijină determinarea stilului de învățare al elevului.

 Este important însă să le utilizăm cu precauție. Nu întotdeauna un stil de învăţare nu este potrivit pentru orice tip de conţinut. Deşi e posibil să înveţi câte ceva despre construcția unei case urmărind sau ascultând pe cineva vorbind despre asta, puţini dintre noi am fi dispuşi să turnăm fundația sau să construim acoperișul fără nici un fel de experiență practică. Nu există stiluri de învățare pure. Pe lângă determinarea stilurilor predominante de învățare, la fel de importantă este și dezvoltarea acestora, prin utilizarea unor strategii de predare adecvate. De asemenea, este importantă dezvoltarea inteligenței emoționale.

Care sunt beneficiile identificării și dezvoltării stilurilor de învățare?

 Pentru elev:

-          autocunoaștere;

-          relevarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale învăţării;

-          eliminarea/ reducerea obstacolelor învăţării;

-          îmbunătăţirea stimei de sine; - evidenţierea abilităţilor de învăţăre;

-          optimizarea învăţării prin adoptarea unui stil personal;

-          obţinerea de rezultate școlare mai bune;

-          dezvoltarea unor relaţii pozitive cu cei din jur;

-          prevenirea / corectarea unor probleme de comportament.

Pentru părinţi:

-          înţelegerea nevoilor individuale de învăţăre ale copiilor;

-          identificarea motivelor care generau eşecul şcolar;

-          reconsiderarea barierelor în învăţare şi abordarea optimistă a întregului potenţial al copilului.

Pentru profesori:

-          îmbunătățirea comunicării cu elevii:

-          îmbunătățirea rezultatelor școlare ale elevilor;

-          valorificarea diferențelor individuale în învățare;

-          îmbunătățirea managementului timpului;

-          dezvoltarea lucrului în echipă;

-          conștientizarea cauzelor eșecului în învățare;

Bibliografie:

-          Holban I. (coord.), 1987, Cunoaşterea elevului - o sinteză a metodelor, EDP, Bucureşti.

-          Miclea, M., 1994, Psihologie cognitivă, Ed. Gloria, Cluj Napoca.

-          Păun, E., Potolea, D. (coord.), 2002, Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri applicative, Polirom, Iași

 

-          Stiluri de predare - stiluri de învăţare, Bucureşti 2011, Ghid