Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice vizează următoarele direcţii de acţiune: programe de formare, programe de supervizare, programe de internship/ stagii de practică. Registrul de formare cuprinde aspecte legate de: cum să se perceapă profesorii ca posesori ai unor seturi unice de abilităţi necesare şcolii ca întreg, cum să ofere aceste abilităţi, cum să funcţioneze ca membri ai echipei de leadership din şcoală, cum să influenţeze aşteptările celorlalţi din şcoală. Cadrele didactice şcolari ar trebui să aibă un rol proactiv, să fie lideri în şcoală şi să schimbe aşteptările directorilor, printr-o gândire sistemică.
Atitudinile pozitive sunt însoţite de rezerve şi tensiuni, iar implicarea părinţilor scade pe măsură ce copiii înaintează în vârstă. Profesorii colaborează cu părinţii în chestiuni practice, concrete, având reţineri în a-i implica pe „teritoriul lor profesional”. Tocmai de aceea, se recomandă desfăşurarea unor cursuri de formare pentru profesori în domeniul colaborării profesor-părinte. O recomandare, dar de pe alt plan, vine din Suedia, şi anume perspectiva copiilor, în ceea ce priveşte relaţia dintre familie şi şcoală. Viziunea şi consideraţiile copiilor despre cooperarea între familie şi şcoală ar trebui să fie luate în considerare în elaborarea programelor şcolare, în formarea profesorilor şi în practica de zi cu zi.
Programele de educaţie parentală ocupă un loc important în dezvoltarea parteneriatului şcoală - familie - comunitate. Este de dorit să se înceapă cu reflectarea asupra interacţiunii cu profesorii şi apoi să se evolueze către noi perspective de acţiune.
Este important ca profesorii să depăşească nivelul de expert şi să îi sprijine pe părinţii aflaţi în conflict cu personalul şcolii. Schimbarea de perspectivă constă în includerea părinţilor în relaţie. Astfel, sunt în prim plan stimuli importanţi pentru profesionalizarea viitoarelor cadre didactice. Se propune ca o recomandare esenţială, integrarea relaţiilor de lucru cu părinţii ca punct central în cadrul formării cadrelor didactice. Acest fapt face necesare cercetări ulterioare, care să analizeze şi să diferenţieze relaţiile neîntrerupte de lucru dintre părinţi, elevi şi şcoală. Foarte interesantă este dezvoltarea unei teorii cu privire la viziunea părinţilor despre aşteptările reciproce, specifice celor două grupuri, centrate pe competenţe, mai ales că relaţia părinţi - profesori este caracterizată de contradicţii şi aşteptări în baza atribuţiilor mutuale.
Kabarere consideră că sunt necesare eforturi pentru a le permite părinţilor să aibă o voce în managementul şcolii şi pentru a-i mobiliza să contribuie cu mai multe resurse, timp şi abilităţi pentru activităţile şcolii. Este nevoie de proiecte educaţionale: campanii de conştientizare, parteneriate familie – şcoală - comunitate, activităţi extra-curriculare, centre de informare a părinţilor, studii şi planuri concrete de acţiune.
Poulou şi Matsagouras (2007) introduc conceptul de inter-subiectivitate emoţională, esenţial în programele de formare iniţială şi continuă a profesorilor, considerat punctul zero al îmbunătăţirii parteneriatelor şcoală – familie - comunitate. Comunicarea directă şi onestă, respectul reciproc, scopurile împărtăşite reflectă cerinţele de comunicare ale societăţilor democratice. Se consideră că este nevoie ca profesorii să fie echipaţi cu abilităţi şi strategii de facilitare a comunicării eficiente cu părinţii, astfel încât rolurile „paralele” ale părinţilor şi profesorilor să se intersecteze.
Deşi se subliniază rolul consilierului şcolar, care se doreşte să se extindă dincolo de „zidurile şcolii”, prin echiparea acestuia cu abilităţi şi competenţe culturale, se recomandă o atenţie sporită şi continuă în aplicarea adecvată a teoriilor, modelelor şi intervenţiilor pentru toate tipurile de familii şi comunităţi. Dezvoltarea teoriilor ar trebui să se realizeze la atât la nivel micro, cât şi la nivel macro, prin respectarea, mai ales a profilului cultural al regiunii, nu neapărat al unicităţii unei scoli. În acest context, formatorii în domeniul consilierii ar trebui să deţină o expertiză în evaluarea acestor programe ample.
Azaola (2007), ca urmare a studiului realizat într-o comunitate rurală din Mexic oferă o recomandare clară, referitoare la nevoia de armonizare a cerinţelor şcolii, comunităţii, societăţii în ansamblu şi a fluidizării punţilor de acces din sistemele alternative la sistemul de stat, coordonat de Consiliul Naţional pentru Dezvoltarea Educaţiei (CONAFE). Proiectarea unui curriculum adaptat intereselor copiilor de la sate şi necesităţilor locale ar contribui la creşterea participării părinţilor în educaţia copiilor, la descurajarea emigrării populaţiei tinere şi întărirea rolului CONAFE.
Un posibil demers de cercetare - acţiune pentru implicarea părinţilor cu venituri mici în viaţa şcolii pleacă de la întrebări, cum ar fi: ce strategii influenţează în mod pozitiv participarea părinţilor sau cum modelul de centrare pe comunitate de implicare a părinţilor determină rezultate importante, precum: performanţa şcolară, funcţionarea emoţională, climatul şcolar sau rata de schimbare pe post a cadrelor didactice. Se consideră că sunt necesare cercetări asupra metodelor folosite de şcolile locale, atât din perspectiva profesorilor, cât şi a elevilor, pentru a-i adapta pe copiii străini, la noul mediu educaţional, plecând de la dezvoltarea aptitudinilor şi a competenţelor acestora. Aceste cercetări ar trebui să investigheze noile roluri ale taţilor şi impactul relaţiei tată - copil asupra dezvoltării sociale, emoţionale şi cognitive a copiilor.
Rezultatele obţinute oferă suport pentru continuarea eforturilor de cercetare şi acţiune în educaţia din cadrul familiei centrată pe valorile sociale, mai ales prin proiecte care întăresc relaţia dintre familie şi şcoală .
Multiple studii descriu mai multe direcţii de cercetare viitoare, referitoare la rolul factorilor motivaţionali de a anticipa alte forme importante de implicare: valori, scopuri, aspiraţii şi aşteptări ale familiei în legătură cu realizările şcolare ale copiilor şi implicarea familiei în comunicarea cu şcoala. Principalele recomandări sunt:
iniţierea unor proiecte de cercetare - acţiune pentru a urmări dezvoltarea programelor şcolii şi participarea părinţilor;
cunoaşterea mai detaliată a caracteristicilor interac-ţiunii dintre familie şi şcoală, a motivatorilor psihologici şi a formelor de implicare;
cercetarea mecanismelor de învăţare angajate de familie în timpul implicării.
Autorii studiului care investighează percepţia consilierilor şcolari asupra implicării acestora în parteneriatele şcoală - familie - comunitate şi barierele pentru participarea acestora în astfel de programe propun replicarea acestui studiu la nivel naţional şi extinderea eşantionului pentru a investiga dacă diferenţele şi relaţiile identificate în acest studiu se menţin. De asemenea, este nevoie de cercetare calitativă pentru a cerceta în profunzime atitudinile, credinţele, evenimentele, politicile care influenţează implicarea consilierului şcolar în parteneriatele şcoală – familie - comunitate. Un astfel de studiu ar oferi informaţii valoroase pentru operaţionalizarea măsurilor care influenţează implicarea consilierului şcolar. Aceste măsuri ar putea fi utilizate ulterior pentru a investiga relaţiile dintre percepţiile consilierilor şcolari, participarea la activităţile de formare şi practicile de consiliere, precum şi pentru a identifica factorii care influenţează colaborarea consilierului şcolar în parteneriatele şcoală – familie - comunitate.
Aşa că apare în mod firesc o întrebare legată de măsura în care aceste programe de parteneriat reduc problemele identificate la nivelul şcolii şi comunităţii, care poate constitui ipoteza unor cercetări viitoare.
In materialul de mai sus s-a discutat rolul parteneriatelor şcoală - familie - comunitate din perspectiva principalelor teorii, metodologiei utilizate în cercetările analizate şi a implicaţiilor rezultatelor cercetărilor pentru diferite grupuri - ţintă. De asemenea, au fost sintetizate o serie de recomandări adresate părinţilor şi profesorilor, şcolilor ca organizaţii, programelor şi politicilor educaţionale, precum recomandări pentru activităţile de formare şi dezvoltare profesională, pentru cercetări ulterioare.
Părinţii au un rol esenţial în sprijinirea educaţiei copiilor prin colaborarea cu şcoala şi comunitatea. Serviciile de consigliere şcolară pot sprijini crearea unor parteneriate eficiente şcoală – familie - comunitate. Cu toate acestea, cercetările discutate în această lucrare evidenţiază o serie de bariere culturale, psihologice şi sociale, care pot limita sau bloca colaborarea dintre şcoală - familie – comunitate.
Parteneriatul şcoală – familie – comunitate este abordat ca o relaţie prin intermediul căreia personalul şcolii implică familia şi alţi membri ai comunităţii în vederea susţinerii copiilor pentru a avea succes şcolar. Acesta presupune colaborarea între personalul şcolii şi familii, membrii comunităţii, organizaţii, spre exemplu: companii, biserică, biblioteci, servicii sociale, etc. pentru a implementa programe şi activităţi în beneficiul elevilor.
BENEFICIILE PARTENERIATELOR ŞCOALĂ - FAMILIE – COMUNITATE
Cercetările analizate arată că implicarea familiei în parteneriatul cu şcoala contribuie la îmbunătăţirea rezultatelor, frecvenţei şcolare şi la dezvoltarea responsabilităţii elevilor pentru activităţile şcolare. Pe baza acestor rezultate, în şcoli se impune o regândire a rolului familiei şi implicării comunitare în sprijinul părinţilor şi în beneficiul elevilor. Implicarea părinţilor are efecte primare indirecte asupra imaginii de sine a copilului ca persoană care învaţă şi întăreşte aşteptările înalte ale părinţilor.
Participarea părinţilor este, de asemenea, adesea considerată una dintre cele mai importante caracteristici ale unei şcoli eficiente. Pe lângă efectele pozitive ale participării părinţilor asupra achiziţiilor elevilor, alte studii au identificat şi efecte pozitive legate de adaptarea socială a copiilor, vizând aspecte, precum: comportamentul, motivaţia şi competenţele sociale ale copiilor, relaţia dintre elevi şi profesori, relaţiile dintre copii.
Cu toate acestea, şcolile tind să aibă obiective generale şi nu foarte concrete în ceea ce priveşte implicarea părinţilor. Mai mult, implicarea părinţilor nu este o prioritate în multe şcoli, iar politicile actuale, cu referire la acest aspect nu sunt sistematic evaluate.
Se observă o importanţă scăzută acordate evaluării riguroase prin abordare longitudinală a parteneriatelor pentru a determina măsura în care acestea reduc problemele identificate la nivelul şcolii şi comunităţii .
În timp ce valoarea parteneriatului şcoală - familie este general acceptată, acesta nu poate fi întotdeauna implementat cu uşurinţă şi eficienţă. Aceasta se datorează diferenţelor de percepţie despre context şi conţinut între participanţi, lipsei unei definiţii mai clare în literatură a ceea ce înseamnă implicarea părinţilor, lipsei unor relaţii echivalente între părinţi şi profesori sau barierelor legate de implicarea părinţilor, precum lipsa de timp a acestora. Lipsa cunoştinţelor şi abilităţilor pentru a realiza astfel de colaborări de succes reprezintă o barieră importantă. Pe de o parte, părinţii au nevoie de ghidare din partea profesorilor pentru dezvoltarea copiilor lor. Pe de altă parte, profesorii solicită cooperarea părinţilor, în condiţiile în care nu au abilităţile necesare pentru a sprijini efectiv această implicare.
Implicarea părinţilor sau a tutorilor în experienţele şcolare ale copiilor este esenţială pentru succesul elevilor şi eficacitatea programelor de consiliere şcolară. Colaborarea părinţilor cu şcoala are efecte pozitive pentru copii: rezultate şcolare mai bune, abilităţi îmbunătăţite de citire şi scriere, rată de prezenţă la şcoală mai bună, mai puţine probleme comportamentale. Din acest motiv, implicarea părinţilor reprezintă o modalitate de a ajuta copiii în tranziţia acestora prin adolescenţă, cu efecte pozitive semnificative.
În ciuda diferitelor studii şi politici care militează pentru implicarea părinţilor în educaţie, implementarea lor în şcoală nu este un proces uşor şi cu rezultate garantate, în special în cazul familiilor care provin din medii socio-economice dezavantajate. Barierele pe care le întâmpină părinţii cu venituri mici sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o nouă abordare pentru implicarea acestor părinţi.
Majoritatea cercetărilor analizate au investigat de obicei, opiniile părinţilor şi profesorilor despre relaţia familie - şcoală, dar există puţine studii care au analizat opiniile copiilor. Există autori care au scos în evidenţă faptul că viziunea şi consideraţiile copiilor despre cooperarea între familie şi şcoală ar trebui să fie luate în considerare în elaborarea programelor şcolare, în formarea profesorilor şi în practica de zi cu zi.
Rezultatele unora dintre cercetările analizate au arătat că pregătirea profesorilor nu este suficientă şi că aceştia au nevoie de competenţe noi pentru a interacţiona mai eficient cu părinţii. Unii autori au subliniat importanţa explorării percepţiilor părinţilor şi profesorilor asupra rolurilor, conţinuturilor şi contextului colaborării dintre aceştia. Rezultatele acestei explorări ar trebui să fie utilizate în conceperea programelor de formare a profesorilor şi în cadrul unor metodologii ale şcolilor, prin intermediul cărora să se asigure un cadru pentru dezvoltarea relaţiilor şcoală - familie.
Alte cercetări au arătat că în ciuda participării la programe de formare, care includ teme legate de comunicarea cu părinţii, viitorii profesori deţin competenţe scăzute de comunicare cu părinţii şi în general, nu se simt pregătiţi să interacţioneze cu aceştia. De asemenea, s-a constatat că atitudinile viitorilor profesori faţă de părinţi sunt pozitive, dar nu ca urmare a participării acestora la formarea iniţială, ci mai degrabă bazate pe biografia personală.
A fost subliniată importanţa unor strategii dezvoltate de către şcoli pentru un parteneriat eficient şcoală - familie. Acestea includ o serie de elemente, precum: dezvoltarea unei viziuni cu privire la implicarea părinţilor, creşterea vizibilităţii şi accesibilităţii echipei şcolare prin crearea contactelor şcoală - părinţi, valorizare şi atenţie la cerinţele părinţilor, conectare la aspecte considerate importante de către părinţi şi cu care aceştia au afinităţi, prin conştientizarea aspectelor familiare, atenţie la calitatea comunicării dintre şcoală şi părinţi, acordare de timp şi spaţiu părinţilor pentru a participa la activităţile şcolii .
Au fost evidenţiate şi o serie de bariere de ordin psihologic şi cultural, întâmpinate de profesori în comunicarea cu părinţii. Pentru a-i sprijini pe profesori să intre în contact cu părinţi din diferite medii, comunicarea profesor - părinte ar trebui integrată într-o perspectivă mai amplă asupra diversităţii în educaţie, şi nu tratată drept un subiect izolat în cadrul formării. A fost exprimată şi necesitatea pregătirii profesorilor pentru a lucra cu părinţi aparţinând unor grupuri defavorizate. Profesorii au propus ca programele de formare să abordeze teme, precum: programe de conştientizare culturală, stabilirea unei relaţii cu familia, încercarea unor modalităţi de cooperare cu comunitatea romă prin cooptarea, spre exemplu, a ajutorului verilor sau fraţilor care frecventează şcoala, organizarea unor lecţii la care toţi copiii romi din şcoală să ia parte, în care să îşi poată utiliza propria limbă şi propriile metode de interacţiune şi comunicare, posibilitatea de a aduce ceva din propria lume la şcoală poate fi foarte utilă în întărirea propriei identităţi, dar şi ca suport pentru învăţare şi bilingvism.
BIBLIOGRAFIE
Ezechil Liliana- ,,Comunicarea educaţională în contextul şcolar”,
Stăiculescu Camelia -,,Şcoala şi comunitatea locală”- 2007;
Ioan Cerghit-,,Formele educaţiei şi interdependenţele lor, 1988 ;
PARTENERIATUL ŞCOALĂ-FAMILIE-COMUNITATE- Laboratorul Consiliere şi management educational-