Amintirea profesorilor mei — atât a celor pe care i-am dubit, cât şi a celor pe care i-am urât — a fost ceea ce m-a determinat să devin şi eu cadru didactic. Aveam în minte o listă lungă cu toate răutăţile pe care nu voiam să le spun sau să le fac vreodată elevilor, precum şi o imagine clară despre cât de răbdătoare şi de înţelegătoare urma să fiu. Pe toată durata cursurilor de pedagogie din colegiu, am rămas fidelă convingerii că puteam să le predau lecţii celor mici, într-un mod care să îi facă să dorească să înveţe. Prima mea zi de profesoară „adevărată" a fost un şoc pentru mine. Cu toate planurile şi pregătirile mele, eram absolut nepregătită pentru cei 32 de elevi din clasa a şasea. 32 de puştani şi puştance, toţi gălăgioşi, energici, cu dorinţe şi pretenţii puternice.

Cu mult înainte de prânz, au început primele semne de nemulţumire: „Cine mi-a furat creionul?!"... „Dă-te la o parte din faţa mea!"... „Gura! Vreau să aud ce spune profesoara!" M-am prefăcut că nu aud şi mi-am văzut de lecţie mai departe, dar izbucnirile au continuat: „De ce trebuie să stau lângă el?"... „Nu înţeleg ce ne pune să facem"... „Mi-a tras un pumn!"... „Ea a dat prima!" Şi mie a început să îmi bubuie capul. Gălăgia din clasă a continuat să crească. Mi-au pierit de pe buze cuvintele „răbdare şi înţelegere". Clasa aceasta avea nevoie de un profesor care să preia conducerea şi să o stăpânească. M-am auzit rostind: „încetează imediat. Nu ţi-a furat nimeni creionul." „Trebuie să stai lângă el, fiindcă aşa am spus eu." „Puţin îmi pasă cine a dat primul. Vreau să isprăviţi. E clar? Acum!" „Cum adică nu înţelegi? Tocmai v-am explicat." „Nu-mi vine să cred că poate exista o asemenea clasă. Vă purtaţi de parcă aţi fi în clasa întâi. Vă rog să vă potoliţi!" Un băiat m-a ignorat. S-a ridicat din bancă, s-a dus să-şi ascută creionul şi l-a ascuţit până n-a mai rămas din acesta decât un ciot. Pe un ton cât mai ferm cu putinţă, am ordonat: —  Ajunge! Treci imediat la locul tău! —  Degeaba, nu-mi spune mie nimeni ce să fac, a zis el. —  Discutăm despre asta după ore. —  Nu pot să rămân peste program. Pierd autobuzul. —  Atunci, va trebui să îi chem la şcoală pe părinţii tăi, pentru a lămuri această problemă. —  Nu puteţi să-i chemaţi. N-avem telefon. Pe la ora 3, eram epuizată. Copiii s-au năpustit afară din clasă şi s-au împrăştiat pe străzi. Treaba lor. Să facă ce vor. După ore, răspundeau părinţii lor de ei. Eu îmi terminasem programul. Prăbuşită pe scaun, mă holbam lung la băncile goale. Ce n-a fost bine? De ce n-au vrut să fie atenţi? Cum era necesar să procedez, astfel încât să mă fac ascultată de către aceşti puştani? Pe toată durata primelor luni de profesorat, modelul a fost acelaşi. Porneam în fiecare dimineaţă plină de mari speranţe, şi mă întorceam acasă în fiecare după-amiază copleşită de corvoada şi plictisul de a fi nevoită sămi târăsc clasa prin programa impusă. însă mai rău decât toate era faptul că deveneam aşa cum nu am vrut niciodată să fiu ca profesoară: nervoasă, autoritară şi dispreţuitoare. Iar elevii mei se făceau şi ei tot mai urâcioşi şi mai obraznici. Pe parcursul întregului trimestru, mam întrebat nu o dată cât mai puteam rezista aşa.

Jane Davis, profesoara de la clasa alăturată, mi-a sărit în ajutor. In ziua în care i-am destăinuit tot ce aveam pe suflet, a venit la mine în clasă şi mi-a dat un exemplar jerpelit din cartea How to Talk So Kids Will Listen and How to Listen So Kids Will Talk. — Nu ştiu dacă îţi va fi de folos, mi-a zis ea, dar metodele din această carte m-au salvat de la nebunie, cu copiii mei, acasă. Şi, în mod cert, au dat roade şi în clasă! I-am mulţumit, am pus cartea în servietă, apoi am uitat complet de aceasta. O săptămână mai târziu, zăceam la pat, din cauza unei răceli. Fără chef, am luat cartea şi am deschis-o. Mi-au sărit în ochi cuvintele scrise cu litere cursive, de pe prima pagină. Hjxistă o legătură directă între ceea ce simt copiii şi felul în care se comportă. Atunci când ceea ce simt e corect, se poartă corect. Cum să-i ajutăm să simtă corect? Acceptându-le sentimentelel Am pus capul pe pernă şi am închis ochii. Oare eu acceptam sentimentele elevilor mei? Mi-am adus aminte de câteva dintre schimburile de replici pe care le avusesem cu copiii, în acea săptămână: Elev: Nu pot să scriu. Eu: Nu-i adevărat. Elev: Nu-mi vine nicio idee despre ce să scriu. Eu: Ba osă-ţi vină, dacă încetezi să te mai vaiţi şi te apuci să scrii. Elev: Urăsc istoria. Ce mă interesează pe mine ce s-a întâmplat în urmă cu 100 de ani? Eu: Batrebuiesă te intereseze. E important să cunoşti istoria ţării tale. Elev: E plictisitor. Eu: Nu-i adevărat, nu e! Dacă ai fi atent, ai constata cât e de interesant.

 Ce ironie! Eu eram cea care îi tot bătea la cap pe copii cu dreptul fiecărui individ de a avea opiniile şi sentimentele lui. Cu toate acestea, în practică, ori de câte ori cei mici îşi exprimau sentimentele, eu îi respingeam. Mă contraziceam cu ei. Mesajul meu subînţeles era: „Nu e bine să simţi ceea ce simţi. Trebuie să mă asculţi pe mine." M-am aşezat în capul oaselor pe pat şi am încercat să îmi amintesc. Profesorii mei îmi făcuseră, oare, şi mie la fel? S-a întâmplat la im moment dat ceva de acest fel, în liceu, atunci când eram supărată, fiindcă luasem prima mea notă proastă, iar profesorul de matematică a încercat să mă îmbărbăteze: „Nu ai de ce să fii necăjită, Liz. Nu înseamnă că nu eşti bună la geometrie. Doar că nu ţi-ai dat silinţa. Trebuie să te decizi să o faci. Necazul cu tine e că nu ai o atitudine bună." Probabil că avea dreptate; ştiam că îmi voia binele, dar cuvintele lui mau făcut să mă simt proastă şi inutilă. La un moment dat, am încetat să mai ascult ce spune, urmărind cum i se mişca mustaţa în sus şi în jos şi aşteptând să termine, pentru a putea scăpa de el. Oare tot aşa simt şi elevii mei faţă de mine? în următoarele câteva săptămâni, am încercat să reacţionez cu mai multă sensibilitate la sentimentele elevilor mei, să le răspund corect: „Nu e uşor să alegi subiectul despre care vrei să scrii." „Am aflat părerea ta despre istorie. Te întrebi pe cine poate interesa ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă."

Şi a fost de folos. Am observat imediat că şcolarii mei au remarcat schimbarea. încuviinţau din cap, mă priveau drept în ochi şi îmi spuneau mai multe. Până când, într-o bimă zi, Alex a declarat: „N-am chef să mă duc la sport şi nimeni nu mă poate obliga să o fac!" Atât mi-a trebuit. N-am mai şovăit nicio clipă. Pe un ton glacial, i-am răspuns: „Ba ai să te duci la sport, fiindcă altminteri vei merge la cancelarie!" De ce, oare, era atât de greu să accept sentimentele şi părerile copiilor? La masa de prânz, am repetat aceeaşi întrebare cu voce tare şi i-am povestit prietenei mele, Jane, şi celorlalţi colegi de la masă ce citisem şi la ce mă gândisem. Maria Estes, care făcea voluntariat în sprijinul părinţilor, a sărit în apărarea profesorilor: —  Atâţia copii trebuie instruiţi, a zis ea, şi sunt atâtea cunoştinţe pe care trebuie să le predai! Cum să mai ai timp, atunci, să îţi faci griji pentru fiecare vorbă neînsemnată?! Jane părea gânditoare. —  Poate dacă adulţii din viaţa noastră ar fi avut puţină grijă de vorbele lor, n-am fi ajuns azi să fim nevoiţi să ne dezvăţăm de atâtea lucruri, a zis ea. Hai să fim obiectivi. Suntem produsul trecutului nostru. Vorbim cu elevii noştri aşa cum au vorbit cu noi părinţii şi profesorii noştri. Ştiu, până şi cu copiii mei, acasă, am avut nevoie de multă vreme până să încetez să pun mereu vechea placă. A fost im mare pas pentru mine să trec de la: Asta nu doare. E numai o mică zgârietură la: O zgârietură poate să doarăl Ken Watson, profesor de ştiinţe, părea nedumerit. — îmi scapă mie ceva? s-a mirat el. Nu prea văd care e diferenţa.

Mă concentram puternic, sperând să găsesc un exemplu care să îl facă să simtă diferenţa pe pielea lui. La un moment dat, am auzit-o pe Jane spunând: —  Ken, imaginează-ţi că eşti adolescent şi că tocmai ai reuşit să intri în echipa şcolii — baschet, fotbal american sau orice alt sport. —  Fotbal, a zâmbit Ken. —  Aşa, bun, a încuviinţat Jane. Acum, imaginează-ţi că te-ai dus la primul antrenament, plin de entuziasm, şi că antrenorul te-a chemat deoparte şi ţi-a zis că ai fost scos din echipă. Ken a mârâit. —  Un pic mai târziu, a continuat Jane, te întâlneşti pe hol cu diriginta ta şi îi povesteşti ce ţi s-a întâmplat. Să zicem, pentru moment, că eu sunt profesoara asta. Voi reacţiona la cele păţite de tine în câteva moduri diferite. Aşa, ca amuzament, notează la repezeală pe o hârtie ce simte sau ce gândeşte puştiul din tine la fiecare dintre reacţiile mele. Ken a zâmbit, şi-a scos pixul şi a luat un şerveţel de hârtie, pe care să scrie. Iată, în continuare, diferitele abordări pe care Jane le-a încercat cu el: Negarea sentimentelor „îţi faci sânge rău absolut degeaba. Nu se termină lumea asta, fiindcă nai reuşit să intri în nu-ştiu-ce echipă. Las-o baltă şi nu te mai gândi." Reacţia filozofică „Viaţa nu este întotdeauna dreaptă, dar va trebui să înveţi să te strecori printre lovituri."

 Sfat „Să nu te laşi doborât de asemenea lucruri. încearcă să intri în altă echipă." întrebări „De ce crezi că te-au scos din echipă? Ceilalţi jucători erau mai buni decât tine? Ce-o să te faci acum?" Apărarea celeilalte persoane „încearcă să priveşti lucrurile şi din pimctul de vedere al antrenorului. Vrea să formeze o echipă puternică. îţi dai seama ce greu o fi fost pentru el să decidă pe cine să păstreze şi pe cine să dea afară." Milă „Of, bietul de tine! Ce rău îmi pare. Te-ai căznit tare mult să intri în echipă, dar asta e, n-ai fost suficient de bun. Acum, or să afle toţi băieţii. Cred că îţi vine să mori de ruşine." Psihanaliză de diletant „Te-ai gândit vreodată că adevăratul motiv pentru care ai fost scos din echipă e că n-ai pus niciodată suflet atunci când jucai pe teren? Cred că, în subconştientul tău, nu voiai să fii în echipă, aşa că ai ratat intenţionat." Ken a ridicat mâinile, exasperat. — încetează! Ajunge. M-am prins. L-am rugat pe Ken să-mi arate ce scrisese. Mi-a azvârlit şerveţelul. Am citit, apoi, cu voce tare: „Să nu-mi spui tu mie ce trebuie să simt." „Să nu-mi spui tu mie ce trebuie să fac." „N-ai să înţelegi niciodată." „Mai bine să nu-ţi spun eu ce să faci cu întrebările astea!" „Eşti în stare să iei partea oricui, numai pe a mea nu." „Sunt un ratat." „E ultima oară când îţi mai spun ceva."

 — Vai de mine! a exclamat Maria. O grămadă dintre lucrurile pe care Jane i le-a spus adineaori lui Ken seamănă tare mult cu ce îi spun şi eu băiatului meu. Marco. Să vedem, cum ai putea proceda altfel? —  Să recunoşti supărarea copilului, am răspuns eu, numaidecât. —  Bine, dar cum? a întrebat Maria. îmi lipseau cuvintele. M-am uitat la Jane, cerându-i ajutor din priviri. Sa întors spre Ken şi s-a uitat fix la el. —  Ken, a început ea. Ce şoc şi ce dezamăgire pentru tine să afli că ai fost scos din echipă, tocmai atunci când erai atât de sigur că făceai parte din aceasta! —  E adevărat, a încuviinţat Ken. A fost un şoc. Şi o mare dezamăgire. Sincer să fiu, e un sentiment de uşurare să găseşti, în fine, pe cineva care să înţeleagă un lucru atât de simplu. După aceea, am avut să ne spimem multe imii altora. Maria ne-a destăinuit că nimeni nu recimoscuse şi nu acceptase vreodată sentimentele ei, în copilărie şi în adolescenţă. Ken a întrebat: —  Cum să facem să le oferim elevilor noştri ceea ce noi n-am avut niciodată? în mod evident, trebuia să exersăm mai mult dacă voiam să ne obişnuim cu acest nou mod de a ne purta cu copiii. M-am oferit să aduc câteva exemple, care să ilustreze felul în care putem arăta că acceptăm sentimentele elevilor, la şcoală. Iată, sub formă de benzi desenate, ceea ce am conceput şi am adus amicilor mei, la prânz, după câteva zile:

CONCLUZII:

SENTIMENTELE ÎMPIEDICĂ PROCESUL DE ÎNVĂŢARE. ÎN LOC SĂ NEGI SENTIMENTELE, TRADU SENTIMENTELE IN CUVINTE !

 Atunci când sentimentele elevului sunt negate, acesta se poate descuraja repede. Atunci când sentimentele negative ale elevului sunt identificate şi acceptate, acesta se simte încurajat să continue să îşi dea silinţa.

ÎN LOC SĂ CRITICI ŞI SĂ DAI SFATURI, ACCEPTĂ SENTIMENTELE PRINTR-UN CUVÂNT SAU UN SUNET!

 Profesorul este bine intenţionat, însă atunci când elevul e bombardat cu critici şi sfaturi, el nu mai poate să se gândească cu uşurinţă la problema lui sau să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce a făcut.

Reacţionând la supărarea unui elev cu o atitudine plină de grijă, punctată de încuviinţări din cap sau de „mormăieli" ce vădesc înţelegere, îi lăsăm libertatea de a se concentra asupra problemei lui şi de a o rezolva, poate, singur.

ÎN LOC SĂ CAUŢI ARGUMENTE ŞI EXPLICAŢII, OFERĂ PRIN IMAGINAŢIE CEEA CE NU POTI OFERI ÎN REALITATE!

 Este enervant atunci când eleva refuză să reacţioneze la „argumente". Ce altceva am putea face, totuşi? Există o metodă mai bună de a-i ajuta pe elevi să nu mai opună rezistenţă la efectuarea sarcinilor şcolare? Atunci când exprimăm dorinţele unei eleve apelând la imaginaţie, devine mai uşor pentru ea să accepte realitatea.

ÎN LOC SĂ IGNORI SENTIMENTELE, ACCEPTĂ SENTIMENTELE, CHIAR SI ATUNCI CÂND PUI CAPĂT!

 Copiilor le este greu să îşi schimbe comportamentul atunci când sentimentele lor sunt complet ignorate. Copiilor le este mai uşor să îşi schimbe comportamentul atunci când sentimentele lor sunt acceptate.

ÎN LOC DE CRITICI, ÎNTREBĂRI ŞI SFATURI, ACCEPTĂ ŞI REFLECTĂ ASUPRA SENTIMENTELOR ŞI  DORINŢELOR !

Bibliografie:

Adele Faber • Elaine Mazlish Lisa Nyberg • Rosalyn Anstine Templeton, Comunicarea eficientă cu copiii acasă şi la şcoală