Caracteristici ale temperamentului
Cunoaşterea temperamentului copilului este esenţială pentru a putea adapta modul în care îl educi şi comportamentul tău faţă de el în funcţie de particularităţile lui psiho-emoţionale. Doar aşa, copilul va reuşi să crească armonios şi să îşi dezvolte calităţile şi talentele. Încă de la o vârstă foarte fragedă, putem vorbi despre un anumit comportament al copilului. Înainte ca cel mic să meargă la şcoală, încep să se observe atât temperamentul propriu, cât şi influenţele exterioare, care îl determină pe micuţ să se comporte într-un anumit fel. Dar care sunt trăsăturile înnăscute şi care sunt cele asimilate? Iată o scurtă descriere a tipurilor temperamentale de bază pentru copiii preşcolari. Cu siguranţă, îl vei putea regăsi şi pe cel al copilului tău printre ele. După aceea, îţi va fi mai uşor să îţi dai seama ce poţi schimba la el şi ce nu, prin educaţia pe care i-o oferi, încă din copilărie.
Aceste mici portrete, în care apar corelări specifice între trăsăturile de caracter în formare şi temperament, pot avea o mulţime de forme. Tipurile descrise nu sunt pure 100%. Trebuie să iei în considerare din care categorie anume predomină trăsăturile. Vârsta preşcolară, între 3 şi 7 ani, reprezintă o perioadă foarte importantă, deoarece, pe parcursul ei, se pun bazele caracterului viitorului adult. De aceea, încearcă să modelezi metodele educative aplicate în funcţie de temperamentul copilului. În cazul temperamentului, indicatorii comportamentali sunt foarte pregnanţi. Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai accesibilă şi uşor constatabilă latură a personalităţii. Cu greu vom afla ce gândeşte un om, ce sentimente încearcă, până unde i se aventurează fantezia. Dar, rmărindu-i comportamentul vom putea în scurt timp să spunem dacă este energic, iute, cumpătat sau nu. Este temperamentul înnăscut sau dobândit? Este o discuţie care a cunoscut etape numeroase. Cercetările au demonstrat că temperamentul este mai degrabă înnăscut, dar se dezvoltă pe parcursul vieţii, iar în anumite condiţii capătă nuanţe emoţionale şi chiar se modulează după condiţii de activitate profesională. Nu putem vorbi despre temperamente bune sau rele şi nici despre superioritatea unui tip de temperament asupra altuia. Un rol esenţial al temperamentului se remarcă în relaţiile între oameni şi în gruparea lor, ca şi în raporturile educative. Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale temperamentului a fost realizată de Jung, care a pornit de la orientarea predominantă spre lumea externă sau lumea internă şi a descris tipurile introvert şi extravert. Pornind de la criteriile enunţate de Jung, la care a adăugat nivelul de nevrozism (instabilitate şi stabilitate) Eysenck a dovedit că, de regulă, flegmaticii şi melancolicii sunt introvertiţi, iar colericii şi sangvinicii sunt extraverţi. Altă corelaţie intervine după criteriul nevrozismului, melancolicul şi colericul au un nivel înalt de nevrozism sau instabilitate, iar flegmaticul şi sangvinicul prezintă un nivel mai scăzut de nevrozism, fiind deci mai stabili.
Tipuri temperamentale
În concordanţă cu filosofia epocii, care consideră că întreaga natură este compusă din patru elemente fundamentale – aer, pământ, foc şi apă – aceştia au socotit că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bilă neagră şi bilă galbenă, determină temperamentul. Pe această bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv şi îşi risipeşte energia. El este inconsistent în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Oscilează între entuziasm şi decepţie, având tendinţa de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă, uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune. Are tendinţa de dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită, poate obţine performanţe deosebite, mai ales în muncile de lungă durată şi este foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă, greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată, din cauza unor exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei neîncrederi în forţele proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.
Pavlov (apud Opre, 2003) consideră că forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situaţii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab. Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert.
Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi inhibiţia). Dacă acestea au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat.
Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.
· tipul puternic, neechilibrat, excitabil (corelat cu temperamentul coleric)
· tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
· tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
· tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic).
Emotivitatea exprimă reacţiile afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic, chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoţionează greu şi ale căror emoţii nu sunt prea violente. Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane. Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează parcă împotriva voinţei lor, cu efort şi plângându-se continuu. Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Persoanele care trăiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele care au tendinţa de a rămâne sub influenţa impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane secundare
Ca atare, există opt tipuri de temperament care rezultă din combinarea acestor factori (Opre, 2003), şi anume:
· pasionaţii (emotivi, activi, secundari),
· colericii (emotivi, activi, primari),
· sentimentalii (emotivi, nonactivi, secundari),
· nervoşii (emotivi, non-activi, primari),
· flegmaticii (nonemotivi, activi, secundari),
· sangvinicii (non-emotivi, activi, primari),
· apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari),
· amorfii (non-emotivi, nonactivi, primari).
Copiii, in functie de temperamentul pe care il au, dezvolta moduri diferite de a reactiona la mediul inconjurator.
Chiar daca mediul influenteaza unele manifestari temperamentale, in esenta, el este innascut. Temperamentul conditioneaza rapiditatea perceptiei si a raspunsurilor verbale; rapiditatea reactiilor motorii; intensitatea trairilor emotionale si durata lor; intensitatea si forta actiunilor voluntare ale copiilor.
Reactia la nou, se refera la prudenta sau la modul pozitiv de reactie in fata unei noi experiente pentru copil: modul in care accepta noi alimente, haine, jucarii, persoane, medii. Unii copii sunt entuziasti in fata unor situatii noi, altii reactioneaza puternic negativ, prin respingerea oricarei situatii noi.
Adaptabilitatea, ne vorbeste despre modul in care copilul isi asuma, accepta orice modificare in viata sa in mod rapid sau de respingere a acesteia, de inadaptare pentru timpi indelungati (sau perioada necesara adaptarii noii situatii este mai lunga). Unii copii accepta cu usurinta o persoana noua in prezenta lor pe cand altora le trebuie mult timp (si multa suferinta) pentru a putea accepta aceasta prezenta.
Sensibilitatea senzoriala. Copiii reactioneaza diferit la gusturi, mirosuri, texturi si temperaturi. Unii copii sunt mai sensibili la atingere, la textura materialelor din care sunt croite hainele, la lunima, la frig.
Intensitatea reactiilor defineste energia pe care o consuma un copil pentru a reactiona lin fata unui eveniment pozitiv sau negativ pentru el. Un caine care latra poate lasa indiferent un copil, pe cand pentru altul poate reprezenta o adevarata tragedie.
Proportia dintre comportamentele agreabile si cele de rezistenta, de ostilitate ale copilului este foarte importanta. Sunt copii care sunt, de regula, veseli si altii care sunt, de regula, abatuti, tristi, tacuti.
Puterea de concentrare a copilului descrie influenta stimulilor externi, atunci cand copilul desfasoara o activitate, asupra continuarii acelei activitati. Sunt copii care, de regula, vor continua sa se joace desi in jurul lor este multa agitatie, pe cand altii in mod constant vor fi perturbati din activitatea lor imediat de apare un factor extern.
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetica a personalitatii care se exprima cel mai pregnant in conduita.
Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul caracterizeaza forma manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane.
Temperamentul este in psihologie baza pe care se dezvolta toata structura personalitatii.
Calitatea temperamentului caracterizează componenta dinamică a personalitătii, ceea ce îi conferă o stabilitate sporită fată de celelalte calităti psihice ale individului. Componentele principale ale temperamentului sunt următoarele: activitatea psihică generală, activitatea motorie, emotionalitatea.
La rândul său, temperamentul influentează alte caracteristici psihice, cum sunt rapiditatea si stabilitatea proceselor psihice, ritmul activitătii si a comportamentului, intensitatea proceselor psihice.
1.1. Tipologia lui Hippocrate
Prima incercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram medicilor Antichitatii, Hippocrate si Galenus. Ei au socotit ca predominanta in organism a uneia dintre cele patru „umori” (sange, limfa, bila neagra si bila galbena) determina temperamentul. Pe aceasta baza ei stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si coleric.
Colericul este energic, nelinistit, impetuos, uneori impulsiv si isi risipeste energia. El este inegal in manifestari. Starile afective se succed cu rapiditate. Are tendintat de dominare in grup si se daruieste cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul este vioi, vesel, optimist si se adapteaza cu usurinta la orice situatii. Fire activa, schimba activitatile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau deceptii sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat in ttot ceea ce face, pare a dispune de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita si este foarte tenace, meticulos in tot ceea ce face. Fire inchisa, putin comunicativa, prefera activitatile individuale.
Melancolicul este putin rezistent la eforturi indelungate. Putin comunicativ, inchis in sine, melancolicul are dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia redusa.
1.2. Tipologia lui Pavlov
Explicare diferentelor temperamentale tine, in conceptia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central:
· Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin rezisetnta mai mare sau maica la excitanti puternici sau la eventualele situatii conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puernic si sistem nervos slab;
· Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers, in functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sisetmul nervos este mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
· Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese (excitatia si inhibitia). Daca ele au forte aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibtrat.
Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este excitatia.
Din combinarea acestor insusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:
1. tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu tetmperamentul coleric)
2. tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
3. tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)
Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamentatl: nivelul motor general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul mintal (al gandirii). Fiecare nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta, echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv (stenic si astenic) si directie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capaciatii de interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.
1.3. Tipologia lui Jung si Eysenck
Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente clinice, ca, in afara unor diferente individuale, intre oameni exista si deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientati predominantspre lumea externa si intra in categoria extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin categoriei introvertitilor.
Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se inteleg sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei. Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre reverie si greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificand cazuistica probatorie, dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima stabilittatea sau instabilitateta emotionala a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinand tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil si introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.
1.4. Tipologia școlii franco – olandeze
Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a temperamentelor mul mai nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii francezi Rene Le Senne si Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea si rasunetul. Din combinarea lor rezulta opt tipuri temperamentale.
Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata diferitelor evenimente. Emotivii au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva, non-emotivii sunt aceia care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea violente.
Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au o continua dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza parca impotriva vointei lor, cu efort si plangandu-se continuu.
Rasunetul se refera la ecoul pe care il auasupra noastra diferite evenimente, impresii. Acele persoane la care evenimentele, chiar neinsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane secundare. Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic este numite persoane primare.
Exista opt tipuri de temperament: pasionații (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoșii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
Pentru a indentifica un tip temperamental sau altul vom putea gasi in activitatea didactica situatii care sa aiba caracteruln de test psihologic, de exemplu: o activitate didactica cuprinzand un element de imprevizibil, o confruntare de opinii, o situatie competitionala.
Asemenea situații cuprind indici de temperament care poate fi sistematizat pntr-o analizata a comportamentului.
De exemplu, copilul care incerca sa fie primul, ii place sa infrunte necunoscutul, care da dovada de reactii verbale abundente, se indeamna pe sine („haide!”, „nu te lasa!” etc.), are tendinta de supraevaluare propie si subestimare a sarcinii sau relateaza colorat dupa terminarea lucrului cele petrecute rezulta a avea un temperament sangvinic.
2. Importanta cunoasterii temperamentului pentru activitatea didactica
Allport sustine ca “temperamental este definit ca ansamblul caracteristicilor naturii emotionale a unui individ, incluzand sensibilitatea fata de o stimulare emotionala, forta si viteza obisnuita de raspuns, calitatea dispozitiilor sale predominante si toate particularitatile fluctuatiei si intensitatii dispozitiilor, aceste elemente fiind in mare masura ereditare ca origine”, Temperamentul, spune autorul, poate fi modificat in anumite limite, prin influente medicale, chirurgicale, nutritionale, ca si in cursul invatarii si experientei de viata. Tmperamentul se poate modifica pe masura ce personalitatea se dezvolta.
Stidiile privind aplicabilitatea psihologiei differentiate in educatie sunt la inceput, dar au perspective incurajatoare. Diferentele ce vizeaza stilul cognitive al elevului, creativitatea acestuia, comportamentul, imaginea de sine sunt luate in considerare de studiile de specialitate. Eterogenitatea claselor si imposibilitatea de a aplica procedee educative uniforme au condos treptat la “pedagogia diferentiala”. Ea concentreaza preocuparile de “structurare a activitatii de invatare la elevi, definirea obiectivelor educative, punerea problemelor didactice, conturarea procedeelor de solutionare a relatiilor cu scopul de a ajuta elevul sa-si defineasca strategia personala de invatare”___
Diferentierea pedagogica poate avea doua sensuri complementare. In ambele sensuri este vorba de atentia acordata realitatii individuale a elevului. Aceasta preocupare pentru individualitatea elevului se poate face in conformitate cu doua obiective distincte:
· pe de o parte, adaptarea invatamantului la destinatia sociala si profesionala a elevilor;
· pe de alta parte, atentia acordata diversitatii individuale pentru a forma personalitatea elevilor, a le dezvolta telentul, creativitatea in conformitate cu propiile posibilitati.
J. B. Caroll sustine ca aptitudinile unui elev se definesc in functie de timpul necesar pentru a atinge un nivel de performanta in cunoastere, nivelul de invatare corespunde raportului intre timpul efectiv consacrat insusirii materialului supus invatarii si timpului necesar invatarii si ca timpul consacrat invatarii depinde de perseverenta elevului.
Sub influenta psihologiei diferentiale, ca expresie a incercarilor de diferentiere a elevilor, au fost gasite si in mediul scolar tipuri de personalitate. Viviane de Landsheere consemneaza urmatoarele tipuri de elevi:
1. Analitic-Sintetic . In fata unuei probleme sau a unui experiment elevul incepe prin luare in considerare a ansamblului, trecand progresiv la analiza, in timp ce alti pornesc de la particular spre detaliu;
2. Reflexiv-Impulsiv. Primul isi calculeaza cu grija deciziile, raspunsurile sale se expun mai putin la eroare, spre deosebire de al doilea care actioneaa rapid, furnizand primul raspuns care ii vine in minte;
3. Convergent-Divergent. In timp ce divergentul lasa libera imaginatia , convergentul urmeaza o linie deja trasata;
4. Nivelat- Reliefat. Primul ar tendinta sa faca abstractizare de diferente in perceptie si memorie, in timp ce al doilea se ataseaza de detalii, de caracteristici particulare;
5. Vizual-Auditiv. Vizualul retine imaginile, are nevoie sa citeasca textul pentru a-l intelege mai bine, in timp ce auditivul trebuie sa auda mai bine pentru a memoriza si intelege cu usurinta;
6. Temerar-Prudent. Primul nu ezita sa-si assume riscurie actiunilor sale in raspunsurile pe care le formuleaza, in timp ce al doilea avanseaza ideilor doar asigurandu-se ca nu s expune la erori si esec.
Invatamantul trebuie sa tina cont de astfel de diferentieri individuale ale elevilor. Cadrul didactic poseda probabil tendinta de a supraestima elevii al caror stil este apropiat e al sau. Ca in toate tipologiile, aceste trasaturi sunt prezentate in stare pura, theoretic, cu toate ca intre ele exista numeroase nuante. Ele se pot manifesta diferit intr-un anumit context educativ si potrivit unei anumite sarcini didactice. Ideala ar fi posibilitatea adaptarii stilurilor in functie de problemele si exigentele situatiilor, iar profesorul sa-si cunoasca atat peopiul sau stil cognitive, cat si pe cel al elevului.
Personalitatea şcolarului se distinge prin modul cum se manifestă el în relaţiile cu ceilalţi. Încă din grădiniţă se pun bazele socializării copilului, cultivării trebuinţei de a veni în contact cu alţi copii, de a comunica cu ei. Şcoala continuă să dezvolte contactele sociale dintre copii, să amplifice nevoia copilului de a se afla în colectivitate, de a stabili relaţii interpersonale cu cei de o vârstă. Interacţionând şi comunicând cu ceilalţi şcolari ajunge să înţeleagă ce înseamnă cinstea, sinceritatea, corectitudinea, curajul, mândria, modestia. În interiorul microgrupului şcolar se formează trăsături de personalitate: simţul onoarei, al demnităţii personale, onestitatea, simţul adevărului şi al dreptăţii. Cooperarea, întrajutorarea, întrecerea,influenţează personalitatea elevului. O funcţionare deficitară a mecanismelor psihosociale pot genera o serie de fenomene neprielnice integrării socioeducaţionale: relaţii competitive exagerate, relaţii conflictuale, accentuarea disonanţei dintre aprecierea colectivă şi cea individuală.
În contactul cu diferite discipline şcolare şi cu informaţiile diverse, şcolarul manifestă preferinţe şi înclinaţii pentru unele domenii şi îşi formează aptitudini pentru activităţile respective. Din aptitudinea generală pentru învăţare se constituie aptitudini specializate pentru muzică, literatură, matematică, desen, etc. dascălul are un mare rol în extinderea aptitudinilor prin oferirea unui model pozitiv şi prin susţinerea elevului, prin stimularea capacităţilor implicate în astfel de activităţi de reuşită.
In concluzie, cadrele didactice trebuie sa ia in consideratie faptul ca personalitatea este un sitem, ca dinamica ei este fundamental influentata de educatie astfel incat unele trasaturi considerate negative pot fi correlate sau directionate pozitiv; de exemplu, colericii, datorita fortei sistemului nervos si predominantei excitatiei, sunt capabili de initiatie indrasnete si pot deveni organizatori energici. De aceea, este importanta cunoasterea particularitatilor temperamentale pentru activitatea didactica pentru ca institutorul sa utilizeze pedagogia diferentiata, sa adapteze stilul de predare la diversitatea elevilor.
Bibliografie:
1. Allport G. W., Structura si dezvoltarea personalitatii, EDP, Bucuresti, 1991.
2. Cretu T., Psihologie generala, Credis, 2004.
3. Druta, M.E., Cunoasterea elevului, Ed. Aramis, Bucuresti, 2004.
4. Zlate M., Eul si personalitatea, Ed. Trei, Bucuresti, 2004